Suspin de codru...

Te rog să-mi fii primăvară

În această toamnă fără de culori  

Și adu-mi de poți o sclipire magică  

Din ai tăi mirifici ochișori

Te rog rămâi aproape  

Nu pleca și tu acum  

Pe meleaguri depărtate  

Să-mi devină sufletul scrum

Te rog, mai dă-mi un ultim sărut  

Unul la fel de dulce ca la prima întâlnire  

Și o ultimă flacără-n suflet  

Aducându-mi o mică zvâcnire

Iar atunci când singur voi rămâne  

Te voi păstra în ale mele amintiri  

Cu acea gingașă privire  

Așa cum eram la începuturi

Și, o dată cu plecarea ta,  

Ia-mi, te rog, și toate deznădejdile  

Și-n liniștea nopții, amintirea-mi va aduce alinarea  

Iar, în vise, ne vom reîntâlni, iubita mea.

Te rog, iubește-mă, chiar de-ar fi doar o secundă,  

Cu pasiune arzândă, sufletul iarăși să mi-l smulgi.  

Te rog să ții la mine, chiar de-o fi o clipă sau două,  

Iar atunci când afară plouă, lacrima să mi-o ștergi.  

Te rog să mi te dăruiești, chiar de-ar fi să mă urăști.  

Fă asta și sufletu-mi ți-l dau, aducându-mi alinare.  

Și te mai rog a fi a mea, să-mi fii tu acum puterea,  

Căci lumea-i rea și mă distruge, și doar tu o poți înfrânge.  

Iar de nu va fi pentru o viață, te rog, mai stai puțin.  

Iubește-mă cum nu o vei mai face, după să dispari.  

Să-mi aparții măcar o zi, lăsându-mi al tău venin,  

Iar inima să mi-o strângi, cu cruzime să o smulgi.  

Dar în mine încă va arde iubirea ta distrugătoare,  

Dorind să te ating, să mă înfrupt din trupul tău,  

Sărutându-te, dându-ți tot ce-i mai bun din mine,  

Aprinzându-ne sufletele cu o flacără sufocantă.  

Și să mă ardă până la capăt, devenind un omagiu,  

Să-mi fii clipa finală, plină de o pasiune animalică,  

Înainte ca sufletul să-mi taie, aruncându-l în cavou,  

Aruncând bucată cu bucată, iubindu-l o ultimă dată.  

După să-i dai foc o ultimă dată, făcându-l cenușă,  

Distrugându-l, făcând să nu mai simtă durerea,  

Atunci când nu vei mai fi acolo, alinându-mă,  

Amintirea rămânând blestemul, dar și speranța.  

Apoi dispărând în noapte, lăsându-mă să zac,  

Sângerând, dar nu sânge să curgă din mine,  

Ci o iubire ce mi-a ucis sufletul în mod tragic,  

Făcând din el un ultim sacrificiu, o crudă iluzie.  

Un ultim sacrificiu, dar nu unul al vieții mele,  

Ci al iubirii frânte ce ți-o mai port și-acum,  

Al zâmbetului tău, să-mi rămână amintire,  

Să o port cu mine—flacără ce-n mine a lăsat scrum.  

Cum se numește oare  

Acea persoană care moare  

De prea multă tristețe și dor  

În al serii amurg amețitor?

E oare acel băiețel iubăreț  

Ce odinioară era zvâcnet?  

Iar acum ce s-a întâmplat  

De e atât de dezolat?

Îl doare prea tare dorul,  

Gândul luându-și zborul,  

Către a inimii aleasă,  

Încercând să o găsească.

De ce plângi acum, băiete,  

Acum când pe cer sunt stele?  

Nu știi tu oare că-n al tău vis  

O poți vedea cu al său dichis?

Iar acum calmează-te ușor,  

Alungă-ți gândul disprețuitor.  

Zâmbetul tău reapărând,  

Pe-al tău chip cât mai curând.

„Acasă” e o cutie pătrată, izolată de vremea de afară,  

Cu un acoperiș deasupra, ce de ploaie ne separă,  

Alături de un pat și-o plapumă caldă ce ne-nconjoară,  

Dar, totuși, visele cu cruzime animalică le omoară.  

Căci o viață întreagă ne leagă în lanțuri de ea,  

Vrând să o modificăm din nou, așa cum ne cere,  

Uitând de-a noastră plăcere, cheltuind cu ea o avere,  

Fiind al nostru scop în viață, poarta către fericire.  

Iar când murim, să o dăm mai departe urmașilor,  

Cu lanțuri groase de os să fie legați la rândul lor,  

Să aibă încătușată aceeași soartă și gând precar,  

Și-o dorință ce le fură orice speranță la al vieții nectar.  

Sau poate că acel „acasă” nu este ceva material,  

Poate că „acasă” sunt acele persoane cu aspect trivial,  

Ce te așteaptă mereu, împărtășindu-ți cu drag harul,  

Și făcând din fiecare clipă o mistică poveste pe sul.  

Dar nu-i nevoie de persoane cu rădăcini de sânge,  

Pentru o forță ce sumbra singurătate o va învinge.  

Îți trebuie o singură persoană să te iubească-n vecie,  

Iar orice loc pustiu devine „acasă” ca printr-o magie.  

Acolo e „acasă” pentru mine, chiar de e o prostie,  

E alături de acea persoană, stându-i în brațe,  

Sărutând-o pe frunte tandru și fără vreo compensație,  

Arătând că, în această lume pustie, există și iubire.  

Steluța mea în miez de noapte,

Te rog, ascultă-mi șoaptele toate,

Și alină-mi durerea cea grea,

Aducându-mi treptat alinarea.

Tu, micuța mea,

Cu atingerea de catifea,

Te rog, ia-mi sufletul în brațe,

nelăsând grijile să se agațe.

Apoi, veghează asupra mea,

Luându-mi toată supărarea,

Cu ale tale palme moi,

Reînviindu-mă din lumea de-apoi.

Și-adună-mă în al tău micuț rai,

Lipsit de orice grele furtuni,

Cu doar soare cald de vară,

Și cu zâmbetele de odinioară.

Of, tu a mea speranță,

Ce revii când lumea-i dureroasă,

Încercând să mă faci bine,

Atunci când nu mai știu de mine.

Că mai apoi, în nopțile reci,

Să-mi spui multe povești,

Unele pline de dragoste și dor,

Pline de al tău farmec amețitor.

Iar eu să stau și să te privesc,

Cum ale tale buze grăiesc,

Și-mi aduc o liniște glorioasă,

Eu uitând de ce mă apasă.

Iar când zorii zilei se ivesc,

Visele alină sufletu-mi singuratic.

Cu blândețe și alinare mă-nvelești,

Și-n ale tale brațe, liniște-am găsit.

Și în fiecare noapte tăcută,

Sub strălucirea ta nesfârșită,

Rămâi steluța mea, condu-mă-n necunoscut,

Tu care-mi redai speranță la infinit.

Cu tine, viața-i mai senină,

Chiar și când greutățile m-apasă,

Tu, steaua mea, cu ochi măiaștri,

Ești mereu aici, în vise și-n tresăriri.

Frunză lată din poieni,  

Sunt flăcău de la Deleni,  

Unde-i ceru' plin de stele  

Ca ochii muierii mele,

Frunza verde ca măslia,  

Sunt flăcău din Bucovina,  

Și-am venit în astă seară,  

Tocmai ici la dumneavoastră,  

Să vă spun, iubită gazdă,  

O pățanie de-a noastră.

Am plecat de-un an de-acasă  

Să îmi fac și eu nevastă  

Dintr-un sat, dintr-o comună,  

Să cunosc o mândră bună.

La distanță de vreo lună,  

Mi-am găsit o fată bună,  

Frumușică mai era,  

Dar de muncă nu știa.

Ea știa să se aranjeze,  

Machieze și penseze,  

Și pe-acasă nu dădea,  

Nici de tac-su o bătea.

Și de rău nu-i șade bine,  

Când se duce, parcă vine.  

De mâncare n-am ce zice,  

Face cate-o mămăligă,  

De nici câinii n-o mănâncă.  

Nici motanul de pe stradă  

N-o mănâncă, nici s-o vadă.  

Și de crudă ce era,  

Nici la porci nu le plăcea.

De sarmale ce pot zice?  

Îi place să le mănânce,  

De ziceam să-mi facă ea,  

Mă ducea la mumă-sa.

Zurgălăi și clopoței,  

Ia urați o dată, măi! Hăi, hăi!

Eu mi-am luat una mai mică,  

Ard-o focu de geloasă,  

Niciodată nu-mi dă pace,  

Și doar nervii știe să-i toace.

Cred că face și blesteme,  

Cum vede-n telenovele,  

Că de când eu sunt cu ea,  

Dau din necaz în belea.

Să vedeți și dumneavoastră,  

De credeți că n-am dreptate,  

Ce se întâmplă într-o seară,  

Când plecam spre aparate.

Ușurel mergeam pe stradă,  

Și-am văzut doi ochi de fată,  

Ochi căprui și buni de joc,  

De-am rămas oprit în loc.

Gându' iară îmi zbura,  

Limba mi se-ncâlcea,  

Graiul mi se bâlbâia,  

Iar inima mi se oprea.

Și-auleu, ce-aș fi vrut  

Ochii feti să-i sărut!  

Mă uitai ceva mai bine,  

Aoleu și vai de mine!  

Nu-i nici fată, nici nevastă,  

Era mă-sa la fereastră.  

Stătea dânsa și privea,  

Cum mă-ndrăgosteam de ea.

Și multe, multe am mai spune,  

Că noi știm destule glume.  

Și dac-am scăpa a spune,  

Multe zile am rămâne.

Iar acuma pe sfârșite,  

Am făcut o socoteală.  

Și-am să iau vreo trei parale  

Chiar din casa dumneavoastră.

Și de coniac o sticlă plină,  

Să-mi șterg gâtul de rugină.  

De-ați avea și sarmale,  

Să scăpăm noi și de foame.

Am mai veni și la anul care vine,  

Să vă găsim din nou cu bine.

Clopoței și zurgălăi,  

Ia urați o dată, măi! Hăi, hăi!  

Frunză verde ciocălăi,  

Și-nc-odată mai, flăcăi! Hăi, hăi!

Aduce-ncântare a soarelui pleoapă
croită pe dealul cuprins de rugină,
din roşul sălbatic, cărări de lumină
alungă din noapte simţirea mioapă.

Vin zorii grăbiţi peste frunzele moarte,
curg picuri de rouă din crengi betejite,
mai gâdilă vântul în somn alungite
o mână de flori cu speranţe deşarte.

Pe geamul rămas cu privirea de gheaţă
curg râuri de vise dospite în zare,
sunt doinele toamnei lăsate cântare
de doruri în suflet, cuprinse de ceaţă.

Chezaşă mi-e ziua născută din noapte
şi martor mi-e vântul cu aspra-i cântare
că toamna cu toane ce astăzi apare
e zâna iubită-n iubirile-mi coapte.

Tu, toamnă târzie prin toamnele mele,
alături de-un fulger ascuns în privire,
revino şi mâine să-mi laşi în simţire
un drum de trăire cu bune şi rele.

Marea nu îmbătrânește

In fiecare an e tot mai frumoasă

Alte scoici, aceleași valuri

Doar eu adaug ani vieții

Spumă,nisip, suntem praf de stele

Grăunte de substanță

Vise fără limite

Marea e mereu a mea

Așa cum nu a fost nimeni

Căci marea..ea nu îmbătrânește.

Printre mănunchi pribegi

C-un cojoc de soare

— Șede muma în prispă; —

rugându-se la icoane.

Se zbuciumă răzvrătit timpul

Pe sub cetini ce-l zvântă;

Și pe plaiuri se avântă

Albi miei cărunți în tâmplă.

Prin desagi călare-i cărarea

Printre porțile de brumă

Unde vântul se așterne

C-un moșneag pierdut prin turmă;

Arde cerul fără milă,

Peste câmp și peste vie,

Zarea tremură-n lumină

E-un sărut de iulie.

Grâu-n picioare de lumină

Se închină blând în vânt,

Soarele, cu mână plină,

Scrie aur pe pământ.

Se prelinge peste case,

Peste inimi obosite,

Peste doruri rămasese

În tăceri nedeslușite.

Pe sub nucii vechi din vale,

Umbra pare rugăciune,

Și-o fântână cântă-n șoapte

Despre vechea sărbătoare.

Într-un timp ce nu se grăbește,

Soarele dogorește lin,

Și din tot ce se trăiește

Curge-un dulce și-un venin.

Soare de iulie-aprins,

Pui în suflet cer întins.

Ne usuci și ne-nflorești –

Tu ne doare, tu ne ești. –

doar tristețea-

unor triluri de privighetoare,

atinge

vârfurile plopilor.

abia simțit,

vântul

mătură urmele celor ce-viețuiesc

în morminte.

Iarna așteaptă în final plecarea,

de a-și lua zăpezile

conservată într-o natură rece

evacuată în afara naturii,

rămas cu fiorul

prelins în lacrima uitării

strigătul dureros despărți

natura robită de iarna nemiloasă,

iarna  își spune ultimul cuvant de adio

Natura caștigă procesul de a revendica

primăvara.