Pădurea

Vreau să știi: m-ai uimit de la prima privire.

Chiar atunci, când nici numele nu ți-l știam.

Vreau să știi, acea faptă nu-mi stă mie-n fire,

Dar ador amintirea n-ce stare eram.

Acea... Uluire, plăcere, credință,

Creșteam și-nfloream împreună cu ea.

Ah, de-aș fi știut ce mult plâns și dorință 

Cu sine la rând nentrerupt aducea!

Mă doare s-o spun, dar tu nu ești de vină.

Vai, tu nici nu știi câte versuri am scris!

Și un singur lucru tristețea-mi alină:

Mai pot să te văd. Să te văd într-un vis.

Deschid încet ochii,

În ei-mi bate vântul,

Și iată, mă văd 

Zburând.

Plutind, spintec norii,

Zbor iute, ca gândul,

Pe lună m-așez, 

Cântând.

Pe soare, prin ploaie,

Prin rouă și brumă 

Mă poartă ușor 

Adierea de vânt.

Ș-abia ce-am atins 

Alba norilor spumă,

Când, brusc, m-am trezit,

De pe leagăn căzând.

 - Frumoasă Anemonă,

   De unde-i răsărit?

 - Am răsărit din sângele 

   Cuiva, ce-a fost iubit.

   Din lacrimile-amare

   A marii Afrodite,

   Ce dăruia iubire,

   Dar nu a fost iubită.

E iarnă; totu-i alb,

Nu-i niciun semn de viață.

Și apele căzând 

În zborul lor îngheață.

Un petec de pământ 

De sub zăpezi apare,

Din temnițele lor 

Scoțând o mică floare.

Ce dar Dumnezeiesc 

Să fi călăuzit-o?

Și-n straturi de nămeți 

De stingere-a păzit-o?

Dar oare nu-n zadar 

De somn a fost lipsită,

Și o așteaptă-n ger 

O moarte mai cumplită?

Iar floarea răsări.

O geană de lumină 

Din asfințit căzu

Drept în petale-i, fină.

Eu iarnă; totu-i alb,

Iar apele îngheață,

Și doar o floare dă

Speranța întru viață.

În parcul sub arini, lângă fântână,

Se-află a trandafirilor alee.

Florile ei, râzând îmbujorate,

Pe-oricine vor înveseli de-ndată.

O, tânăr cavaler, ascultă-mi vorba,

De vrei domnița ta să te iubească,

Adu-o acolo-n ceasul înserării,

Iar ea în veci nu te va da uitării.

Sunt multe flori rebele-n lumea asta,

Dar ca floarea de colț niciuna nu-i.

Trecând prin munți, o vezi pe câte-o creastă,

Și, fără voie, n-sinea ta îți spui:

"Ce floare! Ce culori și ce ambiții!

Pleca-și-ar capul? Nu. Mândria sa 

N-o lasă. Ea oricând, n-orice condiții 

Va sta cu capul sus, nu-i va păsa.

Când în această mare de bravură 

Un picur de trufie a căzut?

Mândria ei crescu, la fel și ura,

Iar ochii minții nu au mai văzut.

Uitase floarea că există oameni,

Uită și de iubirea dintre flori.

Pleca-va ura-i neagră pentru sameni',

Sau va rămâne floarea printre nori?

Norii stau deasupra capului tău,

plumburi,

tăceau cand zburau,

la vederea ochilor îndrăgostiți,

Zborul norilor ți-a răpit inima ce bate

ca sunetul unui pendul de ceas,

zboară mai repede decat viteza secundelor tale.

controlând jocul-

activismul schimbă 

narațiunea

pentru un impact explozibil

În poiana încărcată cu flori

Soarele răsare dis în zori.

Mândru se-așează în zare

Și încălzește întreaga suflare.

Din tulpina verde și firavă

Creând o întreagă dumbravă,

Se naște din boboc o floare

Frumoasă ca ruptă din culoare.

Deschisă într-o noanță albastră

Cu ochiul îndreptat printr-o fereastră,

Spre orizont, nevoia spre a lumina

Și caută-n aer vântul spre a germina.

Un nor se-mprietenește cu Soarele

Și își descarcă tunând izvoarele,

Dăruind împreună, de milenii

Viață înmiresmată, multicoloră poienii.

Se ia o bucată de piatră,

se ciopleşte cu o daltă de sânge,

se lustruieşte cu ochiul lui Homer,

se răzuieşte cu raze

până cubul iese perfect.

După aceea se sărută de numărate ori cubul

cu gura ta, cu gura altora

şi mai ales cu gura infantei.

După aceea se ia un ciocan

şi brusc se fărâmă un colţ de-al cubului.

Toţi, dar absolut toţi zice-vor:

- Ce cub perfect ar fi fost acesta

de n-ar fi avut un colţ sfărâmat!

Lesson about the cube

A piece of stone is taken,

he carves with a chisel of blood,

shines with Homer's eye,

it is scraped with rays

until the cube comes out perfectly.

After that they kiss the cube countless times

with your mouth, with the mouth of others

and especially with the infanta's mouth.

After that a hammer is taken

and suddenly a corner of the cube crumbles.

Everyone, but absolutely everyone will say:

- What a perfect cube that would have been

if it hadn't had a broken corner!

Mă uit la muntele Ceahlău, cum norii

în juru-i se adună,

Și-mi amintesc ce-au prognozat, că

azi în Neamt va fi furtună.

Parcurgem un traseu spre Vârful Toaca,

plecați când soarele a răsărit,

Și vrem s-ajungem sus să admirăm

ținutul și-apoi în jos pe asfințit.

Purtăm în spate multe merinde

ce drumul ni-l îngreunează,

Dar fără ele n-avem putere, s-atingem

vârful pe timp de-amiază.

Înaintăm ținându-ne de mâini și

sprijiniți pe bețe de alun,

Când obosim, pentru un timp campăm,

vorbim și iar din nou la drum.

Ajungem sus pe munte, așa cum

planuri ieri noi ne-am făcut,

Și de aici scrutăm tot peisajul și

cerului trimitem un salut.

Întindem masa pe bucăți de stâncă

și din bucate degustăm,

În timp ce poze facem și de frumosul

văii ne minunăm.

Ne strângem tot bagajul și ne grăbim

s-o luăm la vale,

Plângând, că peste tot avem dureri,

iar eu mă țin de șale.

Abia când coborâm simțim că e

mai greu mersul în jos,

Așa, că-ncetișor alunecăm, spunând

,, Doamne cât este de frumos".

Pe înserat ne adunăm cu toții, într-un

local aflat sub munte,

Și la un șpriț stăm la taifas și povestim

voioși, vrute...nevrute.

A ieșit Luna să joace

pitulușul prin pădure

și aprinde licuricii

de pe zmeure și pe mure

și de-atâta noapte caldă,

păsări mici, clevetitoare,

jură c-au văzut prin ierburi

niște stele căzătoare…

Nici copiii nu se-ndură

să se ducă la culcare,

vor să prindă-n seara asta

licuriciul cel mai mare.

Ies părinții să-i adune

pe la case și din noapte

îi cheamă copilăria

și pe ei, cu mure coapte…