Ursulețul
Într-o zi de iarnă grea
Eu mergând cu sania
Am găsit din întâmplare
Un urs mic ce teamă are
Eu văzând ul speriat
Lângă mine l-am luat
Și frumos eu l-am rugat
Ursuleț, ursuleț
Hai in casa mea.
Că tu vei scăpa
Unde-i casa ta?
Uite-o, uite-o colo-n deal
Mor ,Mor,Mor
Nu este adevărat
Uite c-ai scăpat.
Ursuleț are un an
Pe el îl cheamă Frican
Стихи из этой категории
Zum, zum!
În poiana plină cu flori,
Albinele au pornit dis în zori,
S-adune din sepale polenul
Și să împrăștie germenul.
Albinele culeg nectarul,
Stabilind cu grijă hotarul.
Se-ntorc la stup rând pe rând,
Cu polenul pe aripi zburând.
Ele se adună apoi în grup
Construind cămăruțe-n stup,
Unde hexagoane formează
Și un întreg fagure normează.
Faguri din a vremurilor aură
Ce trei milenii străbătură,
Aducând un dulce aliment
Ce are rol și de medicament.
Acest miracol al naturii
S-a creat și a dat omenirii,
Câte o picătură de miere
Bolilor punând bariere.
Dacă nu ar fi aceste insecte
Am întâmpina multe efecte.
Nu s-ar mai înmulții plantele
Și în poiană ar muri cuvintele.
Nectarul florilor dulce și auriu
Din alburiu, purpuriu și azuriu,
Nu ne-ar mai apăra imunitatea
Și nu ar mai exista varietatea.
Îngerul meu mic
Tată de copil,
Un înger într-un trup mic și fragil.
În ochii tăi, lumina se aprinde,
Iar sufletul meu de iubire se umple.
Te privesc cum crești și te dezvolți,
Cu fiecare zi, cu fiecare pas.
Mâna ta mică mă ține strâns,
Și simt că nimic nu ne poate despărți.
Îți aud râsul ca o melodie dulce,
Ce-mi aduce bucurie în inimă.
Ești comoara mea cea mai de preț,
Și pentru tine aș face orice sacrificiu.
Tatăl tău sunt și mereu voi fi,
Ghidându-te pe drumul vieții tale.
Te voi învăța să fii curajos și bun,
Să ai încredere în tine și să zbori spre stele.
Copilul și norul
Dormitând în lună plină
nori răzleţi la unison,
tremură din rădăcină
în oglinzi de lacuri negre.
Şi cum orizontul nopţii nu mai este uniform,
tresar glasuri ascuţite
în frunzişul unui pom.
Lunecă o rază moale
din pământuri adormite.
Răsar două, patru, nouă,
şi ţâşni un râu de soare;
cerul creşte mai cu seamă
urcând Luna printre stele
pe drumeaguri de aramă.
Apoi piere.
Sfârşesc umbrele bizare
în explozii
de culoare.
Soarele greoi şi rece largul cerului deschise,
dimineaţa se revarsă
ca un vis în alte vise.
Şi porni la drum să vadă câteva privighetori
care nalţă-n depărtare glasuri line de viori.
Intră-n ierburi de argint, urcă-n flori de mărgărint;
se opri la alte două,
limpezindu-şi faţa albă
cu un bob de rouă - două
într-un cuib adânc de flori.
Cum îi prinse mijlocelul un cojoc firav de nori,
e mai falnică pe luncă.
Apoi creşte şi tot urcă
în mătasea cerului,
dispărând ca o nălucă.
Roiesc fluturi şi furnici în căruţe îndesate:
cară sacii cu merinde şi ulcioare cu nectar,
cară roade aromate şi grăunţe pe jumate.
Ba tocmiră lăutar
să deschidă sărbătoarea
în palatul de verdeaţă.
Având guler de cleştar,
(ce e drept, un pic semeaţă)
se înalţă mândră floarea
fiind din neamul de cicoare.
Păpădia-Plutitoarea coborî din spic pitic.
Iată, a început serbarea !
Vin albine din pădure cu cerceii grei de mure
şi brăţări de sălcii sure:
au polen la cingătoare şi conduri de aur moale.
Soarele pe deal petrece pe un jilţ de sunătoare;
trecu lunca jos în vale pe la sălcii plângătoare,
pârjolind copaci şi ierburi,
macii roşii din răzoare.
În arşiţa singulară
nuanţele s-au ofilit.
Totul este încremenit
de atâta zăpuşeală:
nu mai cântă pitpalacul,
nu mai este vânzoleală. De departe dintre dealuri
vine-n valuri de argint -
e pârâul:curge agale şi şopteşte printre maluri.
Şi albeşte piatra-n apă când în zare se arată
păsări mitice venind
din adâncuri de-altădată.
Se porni ca din senin vânt subţire către vale,
răscoleşte ierburi crude, printre vârfuri şuierând.
Năvăleşte spre câmpie,
se pogoară în rafale,
flori mărunte încurcând
într-un ghem de păpădie.
Naltul cerului răsună;
zdruncinând pământu-adună
peste floarea câmpului
straie negre de furtună.
Alte umbre întunecate
au ieşit dintr-o cetate, care – iată – se destramă
în schelete de aramă.
Şi zburând în solzi de ape
păsări valmeş adunate se reped către lumină.
Aripile sfârtecate
pe mirişti sunt aruncate.
Într-un colţ de luminiş,
răsărită din verdeaţă,
se zăreşte alergând către dulcea libertate
o vioaie mogâldeaţă:
copilaş cu flori în braţe şi cu plete încurcate.
Se opri. Scrutează cerul care curge-n râu de pene.
Două păsări grandioase stau în coama dealului.
Una albă se aşterne
pe deasupra grâului:
are trupul lung de scamă de culoarea vântului.
Lăsă florile să curgă din mânuţe răsfirate
şi fugi prin spice aspre, biciuit pe obrăjori,
către pasărea măiastră.
O văpaie–n fir de ape
o nălţă aşa deodată într-un labirint de nori.
Pretutindeni cerul curge, soarele-i demult apus.
Gust amar lăsat de clipă în privirea-i necăjită
dupa norul ce s-a dus.
Cu suflarea chinuită,
inocent, rosti în sine:
Unde- i pasărea măiastră ?
Nu se vede... Nu mai vine ?!
Dar în ochi cârpiţi cu vise
se arată argintie,
înălţându-se din fân,
o fantasmă însufleţită de o aripă de fum;
trecu dealul înspre vie,
răsunând în glasuri stinse:
’’Unde eşti copilărie ?...’’
din cartea ilustrată pentru copii: Copilul și norul -
Ștefan Radu Mușat
Așteptarea Moșului
În seara de Ajun, sub cerul înstelat,
Cu entuziasm și fericire, copilașii au așteptat.
Luminile au început să se stingă ușor,
Unde ești, Moș Crăciun, cu darurile tale de aur?
În așteptarea ta, Moșule, lumea se oprește în loc.
În sufletele noastre se aprinde un foc.
Sperând să fie sania încărcată,
Unde ești, Moș Crăciun, cu promisiunea ta onorată?
Colidele răsună prin văile ninse,
Sufletele așteaptă sub lumina felinarelor aprinse.
În casă se simte miros de cozonaci calzi,
Unde ești, Moș Crăciun, cu magia ta învăluitoare?
Copilăria a murit într-o joi
Țin minte ziua aia.
Era cald.
Dar nu soarele m-a ars,
ci o veste:
„N-o să mai fie niciodată ca înainte.”
Atunci a murit copilăria.
Fără slujbă.
Fără colivă.
Doar cu un „Hai, maturizează-te.”
Și m-am maturizat.
Cu frică.
Cu nedormit.
Cu liste.
Cu vină.
Copilăria a murit într-o joi,
și de atunci, toate zilele sunt joia aia.
O aștept să revină.
Dar n-o mai prind niciodată la autobuz.
Poate merge pe jos.
Sau poate s-a ascuns în beci,
unde nu mai caut nimeni nimic.
Zum, zum!
În poiana plină cu flori,
Albinele au pornit dis în zori,
S-adune din sepale polenul
Și să împrăștie germenul.
Albinele culeg nectarul,
Stabilind cu grijă hotarul.
Se-ntorc la stup rând pe rând,
Cu polenul pe aripi zburând.
Ele se adună apoi în grup
Construind cămăruțe-n stup,
Unde hexagoane formează
Și un întreg fagure normează.
Faguri din a vremurilor aură
Ce trei milenii străbătură,
Aducând un dulce aliment
Ce are rol și de medicament.
Acest miracol al naturii
S-a creat și a dat omenirii,
Câte o picătură de miere
Bolilor punând bariere.
Dacă nu ar fi aceste insecte
Am întâmpina multe efecte.
Nu s-ar mai înmulții plantele
Și în poiană ar muri cuvintele.
Nectarul florilor dulce și auriu
Din alburiu, purpuriu și azuriu,
Nu ne-ar mai apăra imunitatea
Și nu ar mai exista varietatea.
Îngerul meu mic
Tată de copil,
Un înger într-un trup mic și fragil.
În ochii tăi, lumina se aprinde,
Iar sufletul meu de iubire se umple.
Te privesc cum crești și te dezvolți,
Cu fiecare zi, cu fiecare pas.
Mâna ta mică mă ține strâns,
Și simt că nimic nu ne poate despărți.
Îți aud râsul ca o melodie dulce,
Ce-mi aduce bucurie în inimă.
Ești comoara mea cea mai de preț,
Și pentru tine aș face orice sacrificiu.
Tatăl tău sunt și mereu voi fi,
Ghidându-te pe drumul vieții tale.
Te voi învăța să fii curajos și bun,
Să ai încredere în tine și să zbori spre stele.
Copilul și norul
Dormitând în lună plină
nori răzleţi la unison,
tremură din rădăcină
în oglinzi de lacuri negre.
Şi cum orizontul nopţii nu mai este uniform,
tresar glasuri ascuţite
în frunzişul unui pom.
Lunecă o rază moale
din pământuri adormite.
Răsar două, patru, nouă,
şi ţâşni un râu de soare;
cerul creşte mai cu seamă
urcând Luna printre stele
pe drumeaguri de aramă.
Apoi piere.
Sfârşesc umbrele bizare
în explozii
de culoare.
Soarele greoi şi rece largul cerului deschise,
dimineaţa se revarsă
ca un vis în alte vise.
Şi porni la drum să vadă câteva privighetori
care nalţă-n depărtare glasuri line de viori.
Intră-n ierburi de argint, urcă-n flori de mărgărint;
se opri la alte două,
limpezindu-şi faţa albă
cu un bob de rouă - două
într-un cuib adânc de flori.
Cum îi prinse mijlocelul un cojoc firav de nori,
e mai falnică pe luncă.
Apoi creşte şi tot urcă
în mătasea cerului,
dispărând ca o nălucă.
Roiesc fluturi şi furnici în căruţe îndesate:
cară sacii cu merinde şi ulcioare cu nectar,
cară roade aromate şi grăunţe pe jumate.
Ba tocmiră lăutar
să deschidă sărbătoarea
în palatul de verdeaţă.
Având guler de cleştar,
(ce e drept, un pic semeaţă)
se înalţă mândră floarea
fiind din neamul de cicoare.
Păpădia-Plutitoarea coborî din spic pitic.
Iată, a început serbarea !
Vin albine din pădure cu cerceii grei de mure
şi brăţări de sălcii sure:
au polen la cingătoare şi conduri de aur moale.
Soarele pe deal petrece pe un jilţ de sunătoare;
trecu lunca jos în vale pe la sălcii plângătoare,
pârjolind copaci şi ierburi,
macii roşii din răzoare.
În arşiţa singulară
nuanţele s-au ofilit.
Totul este încremenit
de atâta zăpuşeală:
nu mai cântă pitpalacul,
nu mai este vânzoleală. De departe dintre dealuri
vine-n valuri de argint -
e pârâul:curge agale şi şopteşte printre maluri.
Şi albeşte piatra-n apă când în zare se arată
păsări mitice venind
din adâncuri de-altădată.
Se porni ca din senin vânt subţire către vale,
răscoleşte ierburi crude, printre vârfuri şuierând.
Năvăleşte spre câmpie,
se pogoară în rafale,
flori mărunte încurcând
într-un ghem de păpădie.
Naltul cerului răsună;
zdruncinând pământu-adună
peste floarea câmpului
straie negre de furtună.
Alte umbre întunecate
au ieşit dintr-o cetate, care – iată – se destramă
în schelete de aramă.
Şi zburând în solzi de ape
păsări valmeş adunate se reped către lumină.
Aripile sfârtecate
pe mirişti sunt aruncate.
Într-un colţ de luminiş,
răsărită din verdeaţă,
se zăreşte alergând către dulcea libertate
o vioaie mogâldeaţă:
copilaş cu flori în braţe şi cu plete încurcate.
Se opri. Scrutează cerul care curge-n râu de pene.
Două păsări grandioase stau în coama dealului.
Una albă se aşterne
pe deasupra grâului:
are trupul lung de scamă de culoarea vântului.
Lăsă florile să curgă din mânuţe răsfirate
şi fugi prin spice aspre, biciuit pe obrăjori,
către pasărea măiastră.
O văpaie–n fir de ape
o nălţă aşa deodată într-un labirint de nori.
Pretutindeni cerul curge, soarele-i demult apus.
Gust amar lăsat de clipă în privirea-i necăjită
dupa norul ce s-a dus.
Cu suflarea chinuită,
inocent, rosti în sine:
Unde- i pasărea măiastră ?
Nu se vede... Nu mai vine ?!
Dar în ochi cârpiţi cu vise
se arată argintie,
înălţându-se din fân,
o fantasmă însufleţită de o aripă de fum;
trecu dealul înspre vie,
răsunând în glasuri stinse:
’’Unde eşti copilărie ?...’’
din cartea ilustrată pentru copii: Copilul și norul -
Ștefan Radu Mușat
Așteptarea Moșului
În seara de Ajun, sub cerul înstelat,
Cu entuziasm și fericire, copilașii au așteptat.
Luminile au început să se stingă ușor,
Unde ești, Moș Crăciun, cu darurile tale de aur?
În așteptarea ta, Moșule, lumea se oprește în loc.
În sufletele noastre se aprinde un foc.
Sperând să fie sania încărcată,
Unde ești, Moș Crăciun, cu promisiunea ta onorată?
Colidele răsună prin văile ninse,
Sufletele așteaptă sub lumina felinarelor aprinse.
În casă se simte miros de cozonaci calzi,
Unde ești, Moș Crăciun, cu magia ta învăluitoare?
Copilăria a murit într-o joi
Țin minte ziua aia.
Era cald.
Dar nu soarele m-a ars,
ci o veste:
„N-o să mai fie niciodată ca înainte.”
Atunci a murit copilăria.
Fără slujbă.
Fără colivă.
Doar cu un „Hai, maturizează-te.”
Și m-am maturizat.
Cu frică.
Cu nedormit.
Cu liste.
Cu vină.
Copilăria a murit într-o joi,
și de atunci, toate zilele sunt joia aia.
O aștept să revină.
Dar n-o mai prind niciodată la autobuz.
Poate merge pe jos.
Sau poate s-a ascuns în beci,
unde nu mai caut nimeni nimic.
Другие стихотворения автора
Tatăl
In această poezie ,
Mică, pusă pe-o hârtie
Am sa scriu câteva rânduri
Despre tata ce mie-n gânduri .
Am să pun o întrebare
La mine te gândești oare?
Nici un copil , pe acest pământ
Nu este vinovat
Că al lui tată l-a creat și a plecat.
Fiți mai atenți, fiți responsabili!
Aveți copii,dați-le aripi.
Nu le mai rupeți,căci niciodată
Un copil,nu cere să se nască!
Tatăl
In această poezie ,
Mică, pusă pe-o hârtie
Am sa scriu câteva rânduri
Despre tata ce mie-n gânduri .
Am să pun o întrebare
La mine te gândești oare?
Nici un copil , pe acest pământ
Nu este vinovat
Că al lui tată l-a creat și a plecat.
Fiți mai atenți, fiți responsabili!
Aveți copii,dați-le aripi.
Nu le mai rupeți,căci niciodată
Un copil,nu cere să se nască!
Tatăl
In această poezie ,
Mică, pusă pe-o hârtie
Am sa scriu câteva rânduri
Despre tata ce mie-n gânduri .
Am să pun o întrebare
La mine te gândești oare?
Nici un copil , pe acest pământ
Nu este vinovat
Că al lui tată l-a creat și a plecat.
Fiți mai atenți, fiți responsabili!
Aveți copii,dați-le aripi.
Nu le mai rupeți,căci niciodată
Un copil,nu cere să se nască!