2  

O poveste c-un pescar

Deși zilele mele ca pescar au apus demult, tot îmi mai vine așa câteodată, un fior, un dor, nu știu cum să-i zic, o stare sufletească pe care o încercam de fiecare dată la fir întins...

Bine, pe-atunci eram foarte tânăr, năvalnic în gândire și faptă, neștiutor despre viață, și-mi imaginam că "dă bine" față de prieteni, cunoștințe sau neamuri, să stai în nemișcare pe malul apei, în contemplare deplină cu tine însuți, ascultându-ți tăcerile sufletului, încercând să deslușești dintre toate enigmele lumii care îți este rostul...

Cu toată înfumurarea vârstei fragede, pot spune cu mândrie chiar, că am găsit totuși liniștea căutată într-o lume efervescentă, în locuri dintre cele mai neobișnuite sau banale, într-un apus de soare, sau în undele apelor liniștite, într-un crâmpei de amurg ivoriu, sau în cântarea de mai a broaștelor, sau în mirosul de mâl amestecat cu mirosul de fân, sau în licăritul slab oglindit de apă al licuricilor, sau în trecerea tăcută a vreunei egrete peste creștetele stufărișului ce foșnește liniștit în briza dulce a înserării, sau în unduirea sălciilor ce-și clătescc pletele aurii în luciul aceluiași râu molcom și veșnic curgător...

Tot ecartamentul meu de pescar, se reducea la o undiță subțire din fibră de sticlă roșie, undiță care avea în jur de doi metri și jumătate, o undiță rudimentară dintre acelea care se desfăceau și se îmbucau în două într-un filet postat pe la jumătate, ață pescărească din belșug, plutitor simplu din polistiren roș, cârlige de pescuit de diferite dimensiuni, greutăți de plumb, o cutie refolosită dintr-o cutie veche de cremă neagră de pantofi pentru râme și alte momeli, o traistă refolosită de la "gărzile patriotice" de culoare kaki, un briceag pescăresc sub formă de sturion, dotat cu cuțit și furcă pentru curățat peștele și cam atât.

Însă pescuitul este o treabă serioasă și anevoioasă, îți trebuie multă răbdare, trebuie să știi să "citești" luciul apei ca să arunci firul la adâncimea potrivită, acolo unde doarme peștele, să știi ce momeli merg funcție de timpul zilei, sezon sau apetitul peștilor, să cunoști locurile unde adastă peștele cel viclean, să fii tu însuți mai viclean decât peștele...

Într-o seară, pe la amurg, chiar înainte de sfârâitul soarelui pe buza râului și întrucât se lăsase o liniște nefirească, îmi iau sculele și scobor pe malul apei, încercând apa, aruncând nada cât mai departe, alungând gâzele enervante cu mâna, urmând firul domol al râului și ascultând din când în când cufundacul care se pregătea de culcare...

Pe malul celălalt, o umbră ca și mine, își arunca nada încercându-și norocul, în aceeași liniște, căutând aceeași pace, același calm interior și probabil, - sau cel puțin așa îmi imaginam eu - lepădându-se de același tip de zbucium interior care poate zgudui o ființă...

Ne-am privit preț de-o clipă cu coada ochiului, evaluând mărimea traistei celuilalt: subțiri amândouă. Și în tăcere absolută, ne-am văzut fiecare de treaba lui. Undița concurentului era cu mult mai rudimentară decât a mea, făcută probabil artizanal dintr-o vergea din lemn elastic de alun, iar eu eram mândru nevoie mare de priceperea și nervul cu care aruncam momeala la apă, fără zgomot și aproape fără stropi, căutând locurile subtile în care se ascunde peștele...

La un moment dat liniștea fu spartă de concurentul meu, care interpelându-mă, îmi atrase atenția că locul unde aruncasem momeala era foarte aproape de locul unde pescuia el, încălcând astfel codul nescris și tăcut al pescarilor, privind aproprierea și vecinătatea...

Chiar în acel moment, plutitorul undiței mele se scufundă subit înghițit de ape, iar eu trăgând de undiță, am început să adun ața transparentă învârtind mosorul cu zgomot sacadat, aducând înspre mine zvârluga argintie care-și sbătea cu putere trupul mlădios, plescăind cu zgomot și protestând împotriva dibăciei mele.

Cred că zvârluga era cam cât antebrațul meu, deci nu prea mare, dar forța cu care se zbătea în greutatea apei, mai că era gata-gata să-mi frângă undița, concurentul îmi striga să nu mă grăbesc, să mai cedez din ață, ca mai apoi s-o trag din nou pe mosor, iară eu mă opinteam trăgând și slăbind undița, încercând să-mi mențin echilibrul și concentrat la munca mea, n-am băgat de seamă la concurentul care, nu știu cum, ajunsese cumva pe același mal.

Cu destulă greutate, am învins totuși peștele care se zbătea acum pe mal, în iarbă, între mine și concurentul care îmi privea prada cu ochi hulpavi și invidioși. Eu, în schimb, am scos briceagul și l-am înfipt sub branhiile peștelui punându-i capăt chinului, iar mai apoi, am șters de sânge lama briceagului de iarba grasă:

-Ce vrei să faci cu peștele?, mă întreabă cu glas stins concurentul.

-Îl duc acasă și îl dau pisicii!, am spus eu pe un ton glumeț.

-Mai bine mi-l dai mie, că oricum n-am prins nimica în cele două ceasuri de când stau pe baltă, și aș avea și eu ce pune în tigaie în sara asta!

Rușinat, am împins cu briceagul peștele înspre concurent, care fără ezitare îl luă și îl vârî în traista lui. Îmi mulțumi scurt, salută militărește și strângându-și sculele, o luă din loc, lăsându-mă singur, în liniștea reinstalată de primele licăriri de stele...

Abia atunci am realizat că mă aflam pe locurile unde cândva veneam la plimbare însoțit de cânele meu, parcă îl auzeam din nou lătrând din spatele tufelor căutându-mă cu disperarea celui care știa ce înseamnă alienarea despărțirii.

Am oftat, și obosit de prea multă liniște și prea multe ecouri din trecut, m-am ridicat anevoios și cu pași șovăitori am urmat cărarea lăsând în urmă pentru totdeauna zilele mele de pescar, realizând cu amărăciune că ce înseamnă hobby pentru mine, pentru altul înseamnă supraviețuire...


Категория: Проза

Все стихи автора: Shadow Man poezii.online O poveste c-un pescar

Дата публикации: 13 июля

Timp de citire: ~10 min.

Просмотры: 45

Авторизуйтесь и комментируйте!

Другие стихотворения автора

CRÂNGUL DE MESTECENI

    Plângeam, fugind printre mesteceni, 
    Îmbrăţişând copacii trişti şi reveni, 
    Cu sufletul întors pe dos, pe dinafară, 
    Striveam în colţ de ochi, o lacrimă amară... 
    
    Că nu mai pot să-ndur această ploaie rece, 
    De-mi udă pielea şi prin haine-mi trece: 
    Sleit, zac în noroi, şi-s fără de puteri, 
    Străpuns de frig, eu nu mai simt dureri...  
    
    Cu pumnii strânşi, vârâţi la subţiori, 
    Înaintez cu greu prin mlaştina de nori, 
    Şi tremurând cu buze vineţi şi crăpate 
    Prin întuneric, mă târăsc, fără de umbră-n spate... 
    
    Şi m-am oprit şi-am respirat numai odată, 
    Eliberat de-această zi cumplită şi ciudată, 
    Şi n-am băgat de seamă că e trecut de zece, 
    Şi-am rătăcit prin crângul de mesteceni…

Еще ...

PRIMĂVARĂ - HAIKU

    Ciudat acest cer plumburiu
    În care dansează frenetic
    Doi cocori cu aripile negre...

Еще ...

NOCTURNĂ

În raza albă-a lunii, tu mi-ai părut bălaie,
Și te-am simțit acut, cum te umblai desculță,
Pășind fără sfială, pe-a inimii bătaie,
Și n-am putut fi eu cela, care oftând, te cruță...

Dar tu, în cinstea mea, mi-ai ridicat grădină,
Sădindu-mă în ea, să cresc precum copacul,
Să-ți dărui umbra mea, în rodnică hodină,
Ca-n miezul fad al nopții, să-ți invadez iatacul...

Căci numai pentru tine, m-am risipit amurg,
Învălurindu-ți părul cu un parfum de tei,
Și-am înțeles încă odată, petalele cum curg:
Te-am rătăcit în mine, pe-a crângului alei...

La rândul tău, te-ai risipit în ore-ntregi de așteptare,
Și poate c-ai fi fost mai fără grijă, fără rost.
Dar din strânsoarea minții, tu n-ai avut scăpare:
Iar eu te iert, căci nu știu unde-ai fost...

Hai să topim în pleoape, acest apus de soare,
Să ascultăm tăcerea, ce-i frântă între noi,
Amurgul să ne prindă, în grea îmbrățișare,
Găsindu-ne înstrăinați, pe dinăuntru goi...

 

Еще ...

O zi

Ai simțit vreodată că sufletul tău are nevoie de un răgaz, măcar pentru o zi? Să se oprească timpul în loc, să înghețe totul — oameni, fapte, întâmplări încă nenăscute — să le ții pe toate în loc, doar cât să poți respira? Să simți cum greutățile se ridică de pe umerii tăi, una câte una, și să te poți ridica și tu, în sfârșit, ca să privești albastrul acela înalt al cerului, albastru pe care îl uităm atât de des, în mult prea multă trudă?

Dacă da, atunci ceea ce-ți voi spune în continuare, va fi pentru ochii tăi curioși, cercetători și mirați!

Într-o lume alienată pe repede înainte, îmi aduc aminte de vorbe - perle de înțelepciune din popor - rostite de mult, vorbe ale căror înțelesuri nu le-am deslușit atunci, întrucât eram prea necopt, înarmat doar cu năvalnicia tinereții de care acuma mi-e atâta dor...

Eram spre sfârșitul verii, la bunici, într-o vineri seară și, ca de obicei, stăteam cu toții la masa de afară, de sub bătrânul păr, sporovăind vrute și nevrute, puind țara la cale, fiecare ce va face sâmbătă, fiindcă dumineca era zi de slujbă la biserică și apoi de hodină...

Bunica a scos de pe fundul vreunui sertar, caietul cu modele, - celebrul caiet!, - stabilind cu bunicul modelele pentru plăpumi, căci a doua zi avea tocmite două femei pentru o clacă de cusut, materialele stăteau de prea multă vreme uitate în dulapul din casa mare, lână era cât cuprinde în pod, iară mâinile pricepute-n cusut, nu mai puteau suferi amânare...

Bunicul era pornit pentru coasă, că iarba "iera" mare, înaltă și grasă, numai bună pentru a fi "culcată pi-o parti", așa cum îi plăcea lui să spuie, iară eu ezitam între a vedea cum se cos plăpumile sau să merg cu bunicul la "bucată", poate să-i fiu barem cât negru sub unghie de ajutor.

Bunica trăgea să rămân cu ea, să ajut măcar la coborâtul bucilor de lână din pod, că doară n-o să mă puie să cos, că nu-s "torcalău", iar bunicul îmi făcu cu ochiul și mă asigură că după amiezi om merge la bucată până de cu sară, stai fără grije...

-Adu materialili din casâ, nu sta ca proasta-n târg, cum de unde, din dulap, că doară nu din poiată, Doamne iartă-mă! Hait!, s-aduci și dosul, tăt acolo li găsești, îs pi culori așezati, șele blio, muștar, grena și roșe! Așelea, da, că ț-o hi greu tari! Acu, șe stai în gura me, du-ti cu bune-tu la coasâ, la bucatâ, bare-mi oi căra tu coasili...

Asuprit, o iau în urma bunicului, încercând a-i ține pasul cătând umbra lui, fiindcă soarele bătea ca la amiezi, nu mai era mult drum pân' la bucată, iară cosașii cântau asurzitor stricând liniștea lenii de după masă...

-Nu ti grăbi! Ie pas cu pas... Cosîtul ierbii nu-i treabâ ușoarî, nu-i pentru fi-te cine, puni mușchii la muncâ grea... Începi din gios, depărteazî pișioarili, țini coasa așe cum ti-am învățăt. Nu tăie niși prea gios, dară niși pre înalt câ strâtci otava. Pământu-i încă greuiet di rouă, așe, răsușești-ti din mijloc, cu mișcari largâ, așe, amu culc-o înșetișior pi-o parti, cât io viu din dreapta...

Am început a mă căzni la coasă, dar iarba nu se îndupleca a cădea ușor, însă mie-mi plăcea grozav să mă mișc sacadat, găsindu-mi ritmul, rotindu-mi trunchiul de la dreapta către stânga și pândind cu coada ochiului cum iarba cădea învinsă și rănită, sub coasa grea, o țineam paralel cu pământul așa cum îmi arătase bunicul, încercând să nu-i vâr tăișul în pământ, mergea a-l dracului de greu, transpiram din greu de efort, în slabă concurență cu bunicul, care deja tăiase jumate de rând, depășidu-mă...

Mă uitam la el, la brațele lui vânjoase cu venele pline și reliefate pe mușchi, căci avea mânecile suflecate, iară cămeșa albă îi ședea cu gulerul frânt de sudoare. Brăcinarii negri îi erau suflecați peste genunchi, iar în picioare purta sandale din piele maro, prin care îi ghiceam degetele noduroase ca niște ciorchini... Cu pălăria de paie dată pe ceafă, bunicul înainta vertiginos până în vârful dealului, acolo unde agățase într-un prun gamela lui cu apă rece de care nu se despărțea niciodată atunci când pleca la munca câmpului.

Într-un greu, am ajuns și eu buza dealului, și sleit de puteri, m-am prăbușit la picioarele bunicului care-mi zâmbea împăciuitor, întinzându-mi să beau o bine meritată gură de apă proaspătă și rece. Apoi, ne-am hodinit amândoi, stând în iarba înaltă cu mâinile împreunate după ceafă și cu ochii mijiți către norii ce se fugărea gingaș pe albastrul înalt al cerului, ascultând în tăcere cosașii care-și cântau odele de vară târzie...

Am stat așa preț de o veșnicie, până când soarele a scăzut în spatele pădurii, lăsând răcoarea amurgului să se instaleze peste toată valea. Cosașii, obosiți, s-au retras la culcare, iar greierii le-au luat locul ridicându-și cobzele în aer, luându-se la întrecere și îngânându-se unii cu alții...

Bunicul se ridică în picioare, își puse în teaca de la brâu piatra vineție pentru ascuțit coasa, și-mi întinse brațul să mă ridice din contemplarea primelor licăriri de stele...

M-am ridicat de jos cu voioșie, hodinit peste măsură, mulțămit că barem un sfert din bucată mi-o căzut culcată sub coasă și amândoi, cu coasele de-a umeri, am urmat cărarea ce ducea către drumul dinspre casă, unde bunica ne aștepta cu "vin roș di pi beci" și gustoasele poale-n-brâu.

Am intrat în curte și pe culmea de rufe, înălțată de greutate cu un arac lung cu crăcană la vârf, erau puse la aerisit plăpumile cele noi de lână, una bleo, una muștar, una grena și una roșe, fiecare cusute cu modelul ei cetit de acele de cusut din caietul cu modele al bunicii, - celebrul caiet! -, uimindu-ne de frumusețea lor, fiindcă taftaua lor strălucea în mod minunat în lumina becului de sub verandă...

În seara aceea, greierii au cântat obosiți oda unei zile care s-a petrecut cu trudă, neștiind că peste ani, voi primi pomană după plecarea bunicii în lumea cea tăcută, chiar plapuma acea bleo, drept mulțămire pentru umbra mea aplecată asupra singurătății lor. 

Astăzi, aș vrea, dacă s-ar putea, o zi înapoi. Acea zi, când toate îmi păreau veșnice și la locul lor, când viața curgea în tihnă, netulburată de glasul cosașilor. O zi în care brațele vânjoase ale bunicului meu au culcat cu migală umbra ierbii înalte, iar mâinile pricepute ale bunicii mele au cusut pentru totdeauna cu fiecare împunsătură de ac, clipele acelea, întruchipate în modelul înflorat de pe plapuma cu tafta albastră ca cerul...

Еще ...

O, DOAMNE

O, Doamne, dăruiește-mi din a Ta lumină, 
Că stau în fața Ta, smerit și apăsat de vină, 
O, Doamne, Milostiv așa cum știu că ești, 
Mă iartă și mă trece de porțile cerești... 

O, Doamne, în genunchi mă-ntorc la Tine, 
Că-i timpul viu al sărbătorilor creștine, 
Și-acuma stau umil în umbra tălpii Tale, 
Cu umerii împovărați de albele petale... 

Oricât aș fi strivit de suferința grea, 
Și-oricât de mare-n viață ispita mi-ar părea,
Aceasta-i crucea pe care voi s-o port în spate,
Căci știu că Tu-mi vei de putere peste toate...

O, Doamne, dăruiește-mi din a Ta lumină, 
Și-arată-mi holda cerului de stele plină, 
O, Doamne, arată-mi soarele și luna, 
Și îngerii ce cântă-n slava Ta, întotdeauna... 

 

Еще ...

E TOAMNĂ (IAR)

Ce repede trecu această scurtă vară, 
Așa cum trece ziua și se preface-n seară, 
Să simt acut în mine cum clipele se scurg,
Că uite, păsările zboară, spre infinit amurg... 

Și cum nu-mi stă-n putere să fac din clipă, zi, 
Nu voi opri copacii din a se desfrunzi, 
Nu pot ruga cocorii să zăbovească-un ceas, 
Să nu mă simt din nou, în urmă, cel rămas... 

Dar iată, din păcate, zarurile-s aruncate, 
Iar zeii cruzi își râd de noi și își dau coate, 
Cu mustul dulce, zadarnic, în pahar,
Noi ne-am trezit că-i toamnă. E toamnă. Iar... 

Еще ...

Стихи из этой категории

Surprizele din apartamentul nou în islandeză

După ce s-a mutat în apartamentul cel nou, mai exact și-a luat toate catrafusele cu ea, Cecilia a început să descopere tot mai multe lucruri nefirești. Spre exemplu, muta corpuri de mobilier și la un moment dat a auzit un scârțâit în perete. Intrigată, Cecilia a dat puțin cu unghia în perete, tencuiala s-a desprins în secunda doi, dezvăluind o frumoasă gaură în perete. Deci constructorii noștri harnici și dedicați acoperă găurile cu bandă adezivă transparentă peste care dau cu var lavabil. Ciudat ar fi puțin spus, mai ar trebui să spunem că este treabă făcută doar de ochii lumii. În caz de cutremure sau ceva, ce ne facem cu asemenea pereți? Cad peste locatari înainte ca ei să reușească să se sustragă din apartament. 

Mai apoi, a vrut să ducă cârpele la baie, în baie ce să mai găsească, un sandwich dublu Cheeseburger, uitat acolo de o lună, dar in stare aproape perfectă. Comestibil nu mai are cum să mai fie, dar arată uimitor de bine. Mai sunt și ambalaje de la cordon bleu, plăcintă cu mere de la Hornbach, șuncă austriacă (cea mai gustoasă șuncă pentru constructori), crenvurști Martinel, se pare că lumea preferă calitatea germană la alimentele consumate, e doar o constatare.  

Dar cam adormiți inginerii ăștia de șantier, că și-au uitat prin casă și creionul mecanic, agende, nu știu câte pixuri. Ceciliei îi convine, îi vor servi foarte bine să pună note de patru și de doi, că doar atât o lasă inima să dea. Cine reușește să ia nota șapte la testele ei, acela chiar știe ceva engleză. Dar nu le pune că ar fi dificilă, consideră că efortul trebuie să vină din ambele direcții, nu doar unul să ofere, altul să primească. În plus, ea consideră că facilitează învățarea foarte bine, dar e puțin nesigură pe această abilitate a ei, vrea să se convingă citind testele copiilor. Pare rece, dar la interior se ascunde o inimă caldă, sensibilă, copilăroasă chiar. Din prea multă dorință de a fi copil, nu se supără, chiar râde când vede masa din sufragerie, aceeași masă, cea veche, din apartamentul bunicilor ei. Cât de scrijelită, desenată cu carioci, creioane colorate, acuarele a rămas ea de pe vremea când fiul ei avea vreo 2-3 ani. Când despachetează vede cărțile lui de colorat din anii anteriori, vede cât de stângaci, și totuși adorabil, colora el fiecare personaj, fiecare casă, fiecare detaliu din imagini, cât de bine a ajuns să coloreze pe parcurs. Nu omite nici cărțile cu mesaje, pe care le-a primit când era mai măricel, cam de vreo 5 ani. Acolo erau propoziții pe care el ar fi trebuit să le completeze, de genul: ,, Dacă aș avea o floare, i-aș da-o...", Dacă i-aș mulțumi mamei, aș face-o pentru că..." scurte texte ale recunoștinței, cadou primit de Crăciun de la o mătușă. 

Frumoase amintiri, dar surprizele din apartament nu se opresc, ci continuă. Parchetul scârțâie, de fiecare dată când Cecilia pășește pe el. În note muzicale similare, scârțâie și ușile când le deschizi. Sertarele cad din noptieră, unica noptieră din dormitorul lor. De camera copilului ce să mai comentăm? Toate lăzile în care își depozitează jucăriile sunt trântite una peste alta, mai este și un frig de nedescris. În toate camerele, temperatura este medie, numai în camera fiului e insuportabil de frig. Geamul era dublu, dar nu a fost fixat bine, mai lipsește și un strat de termopane. 

Cecilia alertată, ce o să facă ea cu băiatul ei care oricum tot face infecții la sinusuri și are treabă destul de des cu nasul, pentru că îi seamănă ei? A dat comandă de un halat de baie cu glugă pe care să îl poarte tot timpul, inclusiv când doarme. 

Becul din tavan oferă și el o lumină ca la discotecă, că pâlpâie mereu, e un pic enervant pentru scris, citit sau tăiat unghiile de la picioare, dar așa ca lumină în cameră, e bună așa cum este, deocamdată. În viitor, îi va achiziționa o lustră cu lumină mai rece, pentru că are uniformă vișinie și nu îi place cum se vede vișiniul în lumină galbenă. Îi place movul, în schimb, iar dacă lumina va fi bleu, uniforma va părea mov, lucru care i s-ar părea fascinant, că ar fi o uniformă mult mai interesantă, mai plăcută vizual, decât cea cu care se obișnuise el de atâția ani.

Rezumând tot ce au reușit constrictorii să facă până la momentul mutării Ceciliei în apartament, surprizele au fost multe, și noroi pe jos în fiecare cameră, resturi de mâncare, obiecte uitate, dar e un apartament locuibil, este cald cât de cât, în unele camere, merge televizorul, frigiderul, internetul, și sperăm să meargă în continuare, nu gata, cum bate vântul prin noiembrie se strică toate și tot locatarii cărora li s-a stricat sunt vinovați că firele sunt vechi, că sunt termosensibile, că sunt o grămadă de detalii tehnice care ne oripilează, nu își au rostul, ne complică viețile și important ar fi să aibă acces la orice câtă vreme plătesc prețul întreg, nu înjumătățit sau pe sfert. De ce să ia copilul note proaste că nu a terminat eseul pentru bacalaureat până la două noaptea, de ce să aibă mâncare stricată în frigider, că curentul nu este constant, se ia și se împute mâncarea în frigider, copilul o mănâncă și după are nevoie de scutiri de la școală sau de la meditații că nu se poate prezenta în starea în care e? De ce să trebuiască să recupereze orele acelea? Le-a lipsit intenționat? Intenționat nu a făcut ce se așteptau alții de la el să facă sau că nu a avut cum? Da, să ne spună mai bine cine caută să-i judece pe alții care nu au. În ziua de azi, a nu avea este egal cu a nu putea. Puțini sunt cei ce chiar pot să înțeleagă, să stea să analizeze situații. Persoana care nu are trebuie să aibă șanse egale la orice ca și cele ce au. Nu ar trebui să devină asta o piedică. Dacă el vrea să dea admiterea la biologie și îi cade internetul, cum mai consultă el tratate de specialitate? Părinții trebuie să aibă grijă de nevoia de cunoaștere și împlinire a copilului. Părinții au grijă, nu e asta problema. Problema pleacă de la cine a știut atât de bine să monteze totul în primă fază. Cecilia, dacă ții la viitorul copilului tău, privează-l de niște scuze (cine se scuză, se acuză), explicații "prea simple poate" nedigerate de nimeni, pe care va ajunge să le dea peste ani și ani. Fă-i un bine și mută-l într-un oraș cu mai multe posibilități, nu-l lăsa să se agațe de situații pe care va ajunge să le regrete la un moment dat.

 

Óvæntingar í nýju íbúðinni

 

Eftir að hún flutti í nýju íbúðina, nánar tiltekið að taka allar eigur sínar með sér, fór Cecilia að uppgötva fleiri og óeðlilegri hluti. Hann var til dæmis að færa húsgögn og á einum tímapunkti heyrði hann brak í veggnum. Cecilia var forvitin og bankaði aðeins á vegginn með nöglinni, gifsið losnaði á einni sekúndu og kom í ljós fallegt gat á veggnum. Þannig að dugmiklir og vandvirkir smiðirnir okkar hylja götin með glæru límbandi sem þeir setja hvítþvott yfir. Það væri vægast sagt skrítið, við ættum líka að segja að þetta sé vinna sem er eingöngu unnin af augum heimsins. Ef jarðskjálftar verða eða eitthvað, hvað gerum við við svona veggi? Þeir falla á leigjendur áður en þeir komast út úr íbúðinni.

Svo vildi hann fara með dúkana á klósettið, á baðherberginu hvað annað gat hann fundið, tvöfalda ostborgarasamloku, gleymd þar í mánuð, en í nánast fullkomnu ástandi. Það er engin leið að hún sé æt lengur, en hún lítur ótrúlega vel út. Það eru líka umbúðir frá cordon bleu, eplaköku frá Hornbach, austurrísk skinka (bragðgóðasta skinkan fyrir byggingamenn), Martinel pylsur, svo virðist sem fólk kjósi þýsk gæði í matnum sem það borðar, þetta er bara athugun.

En þessir síðuverkfræðingar eru svolítið syfjaðir, vegna þess að þeir gleymdu vélrænu blýantunum sínum, minnisbókum, ég veit ekki hversu margir pennar eru í kringum húsið. Það hentar Ceciliu, það mun nýtast henni mjög vel að setja einkunnina fjögur og tvö, því það leyfir hjarta hennar. Sá sem nær að fá sjöu í prófunum sínum kann í raun ensku. En hann telur að það yrði ekki erfitt, hann telur að átakið verði að koma úr báðum áttum, ekki bara annar að gefa, hinn að þiggja. Auk þess telur hún að það auðveldi námið mjög vel, en hún er svolítið óviss um þessa hæfileika sína, hún vill sannfæra sjálfa sig með því að lesa barnaprófin. Það lítur kalt út en inni leynist hlýtt, viðkvæmt, jafnvel barnalegt hjarta. Af of mikilli löngun til að vera barn verður hún ekki í uppnámi, hún hlær meira að segja þegar hún sér borðið í stofunni, sama gamla borðið úr íbúð ömmu og afa. Hversu krotuð, teiknuð með litum, litblýantum, vatnslitum hún var frá þeim tíma þegar sonur hennar var um 2-3 ára. Þegar hann pakkar niður sér hann litabækurnar sínar frá fyrri árum, hann sér hversu klaufalega en samt yndislega hann litaði hverja persónu, hvert hús, hvert smáatriði í myndunum, hversu vel hann náði að lita í leiðinni. Hann skilur heldur ekki eftir kortin með skilaboðum, sem hann fékk þegar hann var eldri, fyrir um 5 árum. Það voru setningar sem hann hefði átt að klára, eins og: "Ef ég ætti blóm, myndi ég gefa henni það...", Ef ég ætti að þakka móður minni, þá myndi ég gera það vegna þess að... ." stuttir textar af þakklæti, jólagjöf frá frænku.

Fallegar minningar, en óvæntingar í íbúðinni hætta ekki, þær halda áfram. Parketgólfið klikkar í hvert sinn sem Cecilia stígur á það. Á svipuðum tónlistarnótum, hurðirnar sprunga líka þegar þú opnar þær. Skúffurnar detta úr náttborðinu, eina náttborðið í svefnherberginu þeirra. Hvað getum við sagt um herbergi barnsins? Öllum kössunum sem þau geyma leikföngin í eru skellt ofan á annan og það er líka ólýsanlega kalt. Í öllum herbergjum er hitinn í meðallagi, bara í herbergi sonarins er óþolandi kalt. Glugginn var með tvöföldu gleri en hann var ekki vel festur, það vantar líka hitaeinangrunarlag.

Cecilia gerði viðvart, hvað ætlar hún að gera við strákinn sinn sem samt sem áður heldur áfram að fá sinusýkingar og þarf að glíma við nefið á sér nokkuð oft, vegna þess að hann líkist henni? Hann pantaði hettuklædda baðslopp til að vera í allan tímann, þar á meðal að sofa.

Loftljósið gefur líka diskóljós því það er alltaf flöktandi, það er svolítið pirrandi til að skrifa, lesa eða klippa táneglur, en sem herbergisljós er það gott eins og það er í bili. Í framtíðinni mun hún kaupa ljósakrónu með kaldara ljósi því hún er með kirsuberjabúning og líkar ekki hvernig kirsuber lítur út í gulu ljósi. Hann er aftur á móti hrifinn af fjólubláum og ef ljósið er blátt verður einkennisbúningurinn fjólublár, sem honum myndi finnast heillandi, að það væri miklu áhugaverðari, sjónrænt ánægjulegri einkennisbúningur en sá sem hann hafði verið vanur fyrir svo löng ár.

Það eru fáir sem geta raunverulega skilið, setið og greint aðstæður. Þeir sem ekki hafa hljóta að hafa sömu möguleika á öllu og þeir sem hafa. Þetta ætti ekki að verða hindrun. Ef hann vill gefa inngöngu í líffræði og internetið hans mistekst, hvernig getur hann leitað til sérhæfðra ritgerða? Foreldrar verða að sinna þörf barnsins fyrir þekkingu og lífsfyllingu. Foreldrar passa sig, það er ekki vandamálið. Vandamálið byrjar með hver kunni svo vel hvernig á að setja allt upp í fyrsta sæti. Cecilia, ef þér er annt um framtíð barnsins þíns, sviptu það af einhverjum afsökunum (sem biðst afsökunar, ásakar sjálfan sig), útskýringar "of einfaldar kannski" ekki meltar af neinum, sem hann mun enda á að gefa árum og árum síðar. Gerðu honum greiða og fluttu hann til borgar með fleiri möguleika, ekki láta hann festast í aðstæðum sem hann á eftir að sjá eftir á einhverjum tímapunkti.

Еще ...

Alors regarde

Grele sunt de dus păcatele omului. Din ce în ce mai des, liberul arbitru înclină balanța spre umbre și întuneric, mai degrabă decât spre lumină. Într-o lume ajunsă pe mâini distrugătoare, care risipesc ceea ce generații întregi au construit cu migală, efort și sacrificiu, aerul libertății devine tot mai greu de respirat. Și atunci mă întreb: am fost vreodată cu adevărat liberi? Sau libertatea noastră a fost mereu atât de fragilă, încât să ajungă la picioarele celor care își satisfac orgoliile fără să le pese de plânsul victimelor colaterale?

Lanțuri grele ne atârnă de mâini descărnate, purtând povara nepăsării câtorva - puțini, de altfel - care se cațără fără scrupule pe cadavrele celor mulți, aceia pe care își clădesc bunăstarea.

Astăzi, la început de an nou, cei trei mari ai lumii se joacă pe scena geopolitică împărțind teritorii ca niște copii răsfățați în spatele curții, convinși că nu există pedeapsă. Părinții au dezarmat demult: Consiliul de Securitate al ONU a devenit o glumă amară, Curtea Penală Internațională a închis ochii, NATO și-a pierdut sensul, rămânând, în mare parte, o structură declarativă.

Războaie pornite din nimic, șantaj politic, alianțe spulberate peste noapte - trădarea a devenit titlu de glorie, orgoliul, politică de stat, iar adevăratele fețe ale celor care ne împing planeta spre prăpastie ies tot mai des la lumină.

Ce s-a întâmplat cu mecanismele care trebuiau să împiedice escaladarea până la agresiune armată? Cum am ajuns să acceptăm răpiri, amenințări, pretexte fabricate, doar pentru că cineva a îndrăznit să nu mai joace după regulile impuse? Cum am ajuns să credem că securitatea se negociază ca o marfă?

Suntem în stare de șoc, incapabili să mai luăm decizii lucide, pentru că amenințarea nu mai vine dinspre dușmanul tradițional, ci tocmai dinspre prietenul pe care ne-am bazat orbește. Suntem șantajați cu propria noastră securitate, puși în fața unui ultimatum brutal: dacă nu dai, ți se ia.

Ce-i de făcut? Mă simt din nou prins între bătăuși. Unul îmi cere tribut ca să mă apere de ceilalți, deși cunosc înțelegerile murdare din culise. Nu mai am cui să mă plâng. Nu pot riposta singur. Așa că trebuie să mă aliez, să caut forță în număr, pentru a nu mai fi îngenuncheat.

Iar când vom fi suficient de mulți încât vocile noastre să conteze și să acopere hărmălaia bătăușilor, vom striga: Alors regarde! Pentru că nu va mai exista cale de întoarcere. Bătăușii pot fi înfrânți doar prin solidaritate, slăbindu-le puterea de a șantaja, de a diviza, de a lovi.

Poate că aceasta este singura noastră șansă: nu să fim mai puternici fiecare în parte, ci de neoprit împreună. Ei nu se tem de adevăr sau de dreptate - se tem de mulțimea care nu mai tace, de vocile care se adună și nu mai pot fi izolate.

Numai uniți putem rupe cercul fricii. Numai împreună putem transforma neputința în rezistență și rezistența în forță. Iar când vom sta umăr lângă umăr, nu pentru a lovi, ci pentru a nu mai putea fi loviți, atunci vor înțelege: nu suntem pradă. Nu suntem monedă de schimb. Nu suntem teritoriu.
Suntem oameni.
Alors, regarde.

 

Еще ...

Oameni

Se spune că "în loc să ridici tonul vocii, este mai bine să crești valoarea cuvintelor; ploaia este cea care ajută iarba să crească și nu tunetele!". Cât se poate de adevărat! Și totodată greu de realizat!

Pe tot parcursul vieții mele, am întâlnit tot felul de oameni: unii buni, alții răi, unii sinceri, alții ascunși, unii darnici, alții zgârciți, unii deștepți, alții proști. De toate felurile am avut parte și tocmai de aceea am învațat să-i observ și să-i cântăresc, dar fără să judec, fără să caut perfecțiunea și fără să pun etichete, fiindcă știu cât de imperfectă este natura umană. Dar întotdeauna am căutat sinceritatea și bunătatea în oameni, chiar știind că aceste calități, din păcate, sunt din ce în ce mai rare, zilele acestea...

Sunt oameni, iar oamenii greșesc. Premeditat, sau din neștiință. Câteodată chiar dorind răul. Probabil pentru că stropul de fericire al altora, doare, atunci când lipsește din unii. Și de aici... izvorăsc durerile lumii... Cumplitele dureri, nedoritele dureri, cumplita ură, nedorita ură...

Există multă durere și ură pe bucata asta stearpă de rocă rătăcitoare prin Univers, care nu ne mai poate îndura pe toți câți suntem... Nu mai încăpem unii de alții, tânjind după un spațiu și o fericire utopică, dorințele se modelează după cutumele societății și se uită mult prea repede și mult prea ușor de lucrurile care desăvârșeau cândva ființa umană, convertind-o într-o copie străvezie a ceea ce ar fi trebuit să fie...

Amară, constatarea acesta și odată știută, am văzut mai bine și mai clar, că drumul acesta va fi și mai anevoios, întrucât chiar și cuvintele spuse astăzi își pierd din valoare, din greutate. Astfel, se închide un cerc vicios, cuvintele se pierd în tunete, pe un cer la fel de sterp, din care n-a mai căzut demult niciun strop roditor de ploaie...

Еще ...

Stupefacție

Arhitectul Dionise Sincai era cunoscut ca o somitate în domeniu construcțiilor spațiale, cu tentă futuristă, și trecea drept o persoană mai mult decât respectabilă. Probabil că ar fi rămas cu faima aceasta și după moarte dacă n-ar fi căzut, la un moment dat, în patima băuturii, meteahnă pe care nu o dobândești, cum s-ar putea crede, ci o moștenești genetic, dacă ar fi să luăm în considerație ultimile descoperiri ale oamenilor de știință. Puțini însă sunt dispuși să îmbrățișeze această teorie, fiind mai simplu să arunce anatema asupra speciei umane, care, după cum știm, nu este  tocmai perfectă. Decăderea lui Dionisie Sincai survenise în plină glorie, astfel că efectele resimțite fuseseră mai ușor de contracarat, doar soția  și  apropiații, rude sau colegi, deveniseră parcă mai circumspecți. Cu toate acestea, viața lui nu cunoscuse transormări de substanță până în ziua aceea de miercuri, când destinul avea să-i dea lovitura de grație.

Câinele, un buldog, înspăimântător, cu trupul mic și îndesat, cu capul mare și fălcile uriașe, străjuite de colți ascuțiți, cu labele scurte și groase, îi apăruse în față din senin și nu părea dispus să-i permită trecerea. Încercă să apeleze la bunul simț al acestuia  cu un „ cuțu-cuțu” măgulitor, aproape familiar, lucru care nu plăcu jivinei, întrucât începu să  mârâie. Se gândi atunci să lase deoparte politețurile și să încerce o breșă în apărare, ca la rugby. Tentativa sa, lăudabilă, se dovedi ineficientă, pentru că în loc să spulbere adversarul, se trezi cu laba piciorului drept în gura buldogului. Auzi trosnetul oaselor, strivite între fălcile fiarei, și simți o durere năprasnică, cum nu mai cunoscuse până atunci. Mai rău era că buldogul începuse să-i molfăie laba piciorului, dând semne că n-avea de gând să se limiteze doar la porțiunea aceea neapetisantă. În mod curios, după o durere înfiorătoare, greu de descris, cu radiații în tot corpul, inclusiv în creier, simți reversul ei, ceva comparabil cu senzația de plăcere, pe care ți-o provoacă atingere unei femei, de exemplu. Îi veni  în minte imaginea unui păianjen, văzută pe Discovery, devorat de partenera sa în timpul actului sexual, fără să pară prea afectat. Se găsea într-o situație asemănătoare, diferența constând în aceeea că el era devorat la rece. Încercase în câteva rânduri să se desprindă, dar nu reușise decât să se poziționeze și mai bine între fălcile de oțel ale buldogului.

„Nu-i puțin lucru să asiști la propria-ți dispariție!” se gândi el, observând că fiara îl devora cu frenezie. În viață se întâmplă exact la fel, numai că arareori  bagi de seamă! Viața te devorează pe dinăuntru. La un moment dat toți dispărem. Nici nu mai contează când se întâmplă și cum se întâmplă! Chestia asta îmi vine la fix. Tocmai am rămas fără slujbă, m-a lăsat nevasta, mi-am pierdut casa și mai sunt și bețiv, pe deasupra”.

Privi șuvoiul de sânge întins pe caldarâm cu indiferență, deși nu suportase niciodată vederea sângelui. Fiara își continua netulburată festinul, chiar acolo, în mijlocul drumului, sfârâmând oase sau sfâșiind hălci consistente din corpul său. Avea botul înroșit de sânge și ochii sticloși. Nu se vedea țipenie de om prin preajmă, lucru destul de neobișnuit, fiindcă era miezul zilei. Pierduse mult sânge și i se cam împăinjenise privirea.  Fiara îi umbla deja prin cutia toracică, îndepărtându-i cu o anumită delicatețe coastele. La un moment dat, i se păru curios că nu murise, ceea ce putea să însemne fie că a băut prea mult și era în delirium tremens, fie că era treaz și nu exista nicio explicație. Optă pentru a doua variantă. Se mai confruntase de-a lungul vieții sale zbuciumate și cu asemenea vise, dar acesta, dacă era vis, depășea orice limită.

„ Si, totuși, se gândi el, îmi pot mișca mâinile! Văd! Înseamnă că sunt viu!”

Cu un ultim efort își înfipse degetele în beregata fiarei, împingându-i capul în sus. Luată prin surprindere, fiara nu avu nicio reacție câteva secunde, rămânând cu botul în aer, apoi scutură din cap ca un om care se dezmeticește și-i smulse dintr-o mișcare  inima. În clipa aceea simți că-l lasă puterile, nu-și mai putu mișca nici degetele, nici ochii, nici mâinile, nimic. Vedea doar o lumină albă, strălucitoare, care, ciudat, nu venea din dreptul ochilor, îi țâșnea parcă din creștetul capului...

 

Un grup de copii carea băteau mingea prin apropiere, zăriră câinile și capul de om. Unul dintre ei sună la Poliție. Echipa de criminaliști, sosită la fața locului, se văzu nevoită să împuște câinele, care nu voia, în ruptul capului, să lase din gură căpățâna arhitectului. Procurorul, ajuns și el la locul faptei, avu un moment de revelație.

   - Acesta nu-i cumva Dionisie Sincai, arhitectul de la Prefectură?

   - Cred că da,  răspunse șeful Poliției din Mădulari. Mi se părea cunoscut, dar nu știam de unde să-l iau!

Criminaliștii se împrăștiaseră care încotro, unii luau informații de la martori, alții ridicau probe, mostre de sânge, fibre textile, cum se procedează în asemene situații. Procurorul nu-și putea dezlipi ochii de pe chipul victimei, iar la un moment dat făcu un pas înapoi.

   - Ai văzut? exclamă el, adresându-se șefului de poliție. A clipit din ochi!

   - Am văzut! confirmă polițistul, ducându-și mâna la inimă. Crezusem că n-am văzut bine!

   - Ceva nu-i în regulă cu omul ăsta! murmură procurorul, destul de speriat, de altfel.  Vezi cât de încordat pare?

    - Da, răspunse polițsitul, dând din cap și holbându-se la ciudățenia aceea însângerată.

Arhitectul își strînsese pleoapele la maxim, nefiresc, și își încordase mușchii feței, ca și când ar fi făcut un efort supraomenesc, iar în liniște care se așezase întrei cei doi, depășiți de situație, se auzi un glas gros, cavernos, venit parcă dintr-un butoi gol.

   - Acum ați venit, fir-ați ai dracului!

În cotidianul „ Curentul”,de-a doua zi, la „faptul divers”, apărea un poem, scris de un poet local, prieten cu decedatul ( între timp capul arhitectului fusese autopsiat. Nu mică fusese mirarea medicului legist când desoperise pe creierul acestuia un singur neuron valid, aprins ca un bec de veioză! ). Poemul era un ultim omagiu adus omului, Dionisie Sincai:

 

Priveghi la capul de mort

 

Nu mi-a plăcut niciodată îmbrățișarea sufocantă a iederei

verdele acela purulent de buboi copt

scurs peste cenușiurile bolnave ale zilei

nu te-aș fi închipuit nici în cel mai negru vis

într-o găleată de plastic

după o eticheta

dar erai acolo

poate un pic cam tras la față

cu buzele parcă mai albe decât le știam

în rest păreai împăcat

destul de curios

pentru cineva care nu fusese niciodată de acord cu nimic

cu lucruri mult mai simple

precum Revoluția din `89

crimele de la Colectiv

Codruța Kovesi

nevasta

( cu treizeci de ani mai tânără! )

cu câte și mai câte

nu mi-a scăpat nici umbra accea de zâmbet

scarcastic

zeflemitor

un je m`en fiche  alunecos

ceva între nepăsare și teribilism juvenil

un fel pătimaș de a-ți exhiba sexul pe DN15

de a fi amendat pentru tulburarea liniștii publice

al naibii îi mai interesează pe ei liniștea publică

îndobitocirea publică

am înțeles

nu retractezi nimic

îmi lași mie toată mizeria asta

răspunderea pentru toate  defectele lumii

pentru toate defectele noastre

și ale urmașilor noștri

( niște ipochimeni vâduți poftelor

libidourilor )

băga-mi-aș…

Еще ...

Iubire adolescentină

Despre tine 


19 octombrie 

Vorbim de mai bine de o lună. Prima dată când ne-am văzut era beat. Ciudat,căci minții mele naive nu-i păsa nici măcar un pic de acest aspect.


20 octombrie 

 

Am ieșit exact de ziua lui de naștere.Nu mă așteptam la acea seară, a fost așa drăguță. Ne-am uitat printre pedofilii mei de pe social media și apoi ne-am sărutat. Chiar dacă ar fi între noi o relație de prietenie e chiar altceva.Mă simt bine.Între timp au apărut și două pisici;una dintre ele s-a urcat peste noi și a fost un moment amuzant.

 

3 noiembrie 

Am mai ieșit noi între timp, doar am uitat să scriu în minunăția mea de jurnal. Am ieșit cu fetele și am zgribulit de frig . E duminică , aștept să-l văd de două săptămâni.Am mers la banca unde ne vedem noi de obicei;l-am așteptat până a venit;ne-am îmbrățișat, "bla bla bla" și m-am pus în brațele lui .

Stăteam așa de bine și corpul îmi ardea pentru ca mi-l încălzea cu trupul lui . Am făcut contact vizual pentru foarte mult timp și m-a făcut să mă simt în siguranță;mă face să mă simt acasă.Tot îl sâcâiam eu și când începeam a vorbi prea mult alegea să mă sărute.

Timpul nu ne permitea neapărat doar să vorbim . Dar oricum timpul cu el trecea mult mai repede. Am avut niște săruturi dedicate timpului.Am făcut toate glumele posibile și i-am dat niște replici de vai de papucii mei;îmi place de el,ba chiar mai mult îl iubesc.Lui doar îi place de mine,ceea ce și asta mă miră .E greu de crezut că s-ar uita el la mine,eu fiind o simplă puștoaică de cincisprezece ani și el fiind un puștan de optsprezece ani , nebun de fel că dacă n-ar fi nebun nu m-ar alege pe mine și mai nebună . Era timpul să plecăm și nu voiam să-l mai las să plece . L-am îmbrățișat strâns de vreo trei ori consecutiv. L-am sâcâit cu “te iubesc-uri “ și așteptam acel “Și eu te iubesc” . L-am sâcâit atât de mult încât l-am primit într-un final , nu conta că șoptit, conta doar ca am auzit acele cuvinte pe care le așteptam cu nerăbdare. Îl iubesc.Mi-am amintit că și-a desprins părul pentru mine , parcă e un gnom uriaș cu părul lung , îl ador , îl iubesc pe el ,nu neapărat părul.

 

17 noiembrie 

 

Am ieșit azi,DUMINICA, ca de obicei și-a fost super. Am mers la banca care ne vedem de obicei și erau două persoane.Am crezut că nu e el și am plecat să mă plimb. După am observat că e el și că era cu un prieten de al lui. M-am pus lângă pletosul meu și l-am făcut în toate felurile (merită).Prietenul lui a plecat și am rămas singură cu el, l-am plesnit de nenumărate ori.

L-am sâcâit încontinuu.Am mai făcut noi ce-am mai făcut și era timpul să plecăm. A fost singura seară când am putut sta amândoi mai puțin , dar a fost o seară interesantă.Când dădeam să plecăm nu voiam să-l las deloc. I-am zis nenumărate te iubesc-uri și fără să mă rog de el mi-a zis “Și eu te iubesc piticanie”. M-am mirat.

 

19 noiembrie 

 

Am ieșit azi după ce a ieșit de la școală și am mers un drum îndelungat până într-un loc secret. Am observat în acest drum un cimitir,iar curiozitatea din mine ardea. Mi-a explicat el că acolo se afla Cimitirul evreilor.Tocmai ce vorbisem de aceștia la ora de română, tocmai ce vorbisem de Holocaust. Mi se părea fascinant. Am ajuns prin apropiere de acel loc și era acolo un fir de curent ; el mi l-a ținut ca să trec pe sub el ; da, l-a durut. Am ajuns în locul propus de el,necunoscut de mine. Era un loc fantastic ca priveliște , se vedeau dealurile și stânile din apropriere.
De asemenea se zarea și pădurea peste acele stâne. Aș zice un loc de poveste... Am stat acolo mai mult decât am crezut . Se înserase deja și aproape era noapte , noi fiind acolo de după-amiază. Îmi era așa frig și vântul bătea în fața mea uscată și crăpată de la atâta vreme de toamnă . Am plecat de acolo , dar am omis ceva ce nu am zis . A fost o zi minunată și la final am mers înapoi ținându-ne de mână . Mi-a plăcut să vorbesc cu tine, dar trebuie să te las în această seară. Pe curând!

 

 

22 noiembrie 

 

Am ieșit astăzi, când am ieșit de la școală . Venise mama să-mi ia bagajele și i-am zis ca am bârfă de spus când ajung acasă . Eu am rămas în oraș cu prietena mea să mergem împreună cu autobuzul.

L-am înnebunit ca vreau flori. Două zile l-am înnebunit. M-am dus înspre locul unde ne întâlnim noi de obicei,nu era acolo. M-am uitat în împrejurimi și l-am văzut pe o altă bancă , salutând voios din mână. M-am dus la el și l-am întâmpinat cu o mare îmbrățișare . Îmbrățișarea aia cred ca era necesară amândurora. După aceea am văzut ca a scos o mică floare de hârtie din ghiozdan și mi-a dăruit-o . Mi-a zis ca e creată de el. IMAGINAȚI-VĂ, FĂCUTĂ DE MÂINILE LUI?! De necrezut!!! Efectiv m-am bucurat așa de tare de îmi venea să sar în sus.
Sunt genul de persoană care iubește lucrurile făcute de mână.Oricum te-am cam lăsat puțin în spate fiindcă tocmai ne-am pus într-o relație acum 3 zile, m ai exact pe 19 noiembrie 2024. Această dată trebuie să o țin minte de acum . Cred ca i-am dat mii de pupici și îmbrățișări . MĂ SIMȚEAM ACASĂ! Însfârșit un loc în care mă pot simți eu liniștită, fără să-mi fie teamă că voi fi judecată. A fost să mă conducă până în Centru,fiindcă prietena mea mă stresa să merg să îi țin de urât,iar el nu dorea sa ne acompanieze .Ceea ce mi se pare firesc .Cine ar alege să iasă cu iubita lui și prietena ei? Cu siguranță nu el.Doamne , deci îl iubesc și nu e prea firesc.

 


26 noiembrie 

Am ieșit puțin astăzi, a fost chiar altfel doar că m-a enervat.M-a enervat din ceva irelevant , ceva spus în glumă.N-am să zic de ce fiindcă vreau sa uit ; oricum sunt genul de persoană care uită absolut orice până e ceva așa de important încât nu pot uita nici dacă încerc din răsputeri . Am stat pe o bancă din spatele unei școli. Mă simțeam așa bine cu el , cu toate ca nu prea m-am simțit așa de bine în ultimele zile… n-am prea mai mâncat... nu știu ce să zic dar nu mi-e foame. Cel puțin asta cred eu…

 

29 noiembrie 

Ești un drogat. Atât. N-am crezut vreodată ca te voi considera așa, chiar dacă te cunosc de puțin timp. Eram gata să te primesc așa cum ești, însă tu, tu nu ai aceleași planuri. 

30 noiembrie 

Astăzi este ziua mea de nume, iar tu continui să vorbești ciudat cu mine. Îmi răspunzi rar și sec, ce să înțeleg prin acest lucru? 

1 decembrie 

Noaptea trecută te-am căutat în disperare. Tu continuai să mă ignori. 

Azi te-ai despărțit de mine. Urât,fiindcă ți-am trimis mii de mesaje și nu mi-ai răspuns ,doar le-ai primit. Scriu cu lacrimi șiroaie care îmi curg pe față. Și până la urmă de ce? De ce te-ai despărțit de mine?

Еще ...

Picătura

      Ieri seară m-am culcat cu gândul la dimineaţa următoare. Visam o dimineaţă însorită în care să-mi încep prima mea zi liberă. Astăzi nu mai sper nimic. O zi ploioasă. Picături de ploaie râd cu satisfacţie de dincolo de geam. Nu mi se pare. Au gură, ochi şi urechi. Chiar şi păr. Sigur pe partea superioară a capului. Dacă putem vorbi de cap acolo unde forma picăturii este rotundă. O privesc cu insistenţă. Cred că are un nume. O clipă de cădere şi zâmbetul ei dispreţuitor se va zdrobi pe geamul lunecos. Şi apoi se va desface. În două fire sau chiar mai multe. O fixez cu privirea. Din miile de picături am ales-o exact pe aceasta. Cu chip de om. Şi cu un zâmbet dispreţuitor.
- Tâmpitule, ţi-ai ales o zi liberă pe cinste. Exact când am hotărât să ies la plimbare. Mi-am luat suratele la braţ şi ne-am năpustit asupra pământului. Vrei să ştii ce credem noi despre pământ? O bilă rotundă. Nu chiar, uşor turtită. Şi plină de tâmpiţi. Aşa ca tine.
      Mă gândeam să-i răspund cu aceeaşi monedă. La urma urmei, orice picătură de ploaie poate fi tâmpită, darămite una care refuză să-şi încheie existenţa în linişte. Dar eu sunt o fiinţă raţională, educată. Am fost învăţat să vorbesc frumos. Să întorc şi celălalt obraz. Şi ce mi-ar mai fi plăcut să-i arunc din toată inima o înjurătură care să o pună la punct. Mă grăbesc să-i răspund. O fracţiune de secundă şi bărbia ei se va strivi pe geam. Un geam nemilos ca o ghilotină.
- Domnişoară sau doamnă, regret că nu pot să vă împărtăşesc părerea. Contrar aprecierii grosolane formulată la adresa pământului şi a fiinţelor care îl locuiesc, vă dezvălui că avem momente când suntem fericiţi dacă apăreţi. Sunteţi un dar ceresc.
- Opreşte-te din vorbă, tu ai ani înaintea ta, eu am doar câteva clipe. Parcă te cunosc. Te-am mai văzut cândva. Te cheamă cumva Ioan?
- Da, numele meu este Ioan.
- Am mai fost pe pământ. Demult, într-o viaţă anterioară. Şi atunci am întâlnit un Ioan. Poate erai tot tu.
- Poate.
      Pentru mine timpul nu există decât aşa cum l-au măsurat suflările mele de când m-am născut până în această zi nefericită. Dar o picătură de ploaie cade pe pământ, este absorbită cu aviditate de plante sau ape, sau chiar de oameni. Şi apoi plantele transpiră, apele se evaporă, oamenii plâng şi ea, picătura de ploaie, se ridică la cer, în raiul picăturilor de ploaie, iar Dumnezeul lor le întoarce la viaţă. Să-mi strice mie o zi liberă. Cred că şi noi ne trecem şi revenim. De ce să nu cred că, odată, cândva, am mai existat. Şi mă chema tot Ioan. Poate eram Ioan Botezătorul, iar picătura era lacrima Lui din ziua botezului.
      Dincolo de geam, în ochii unei picături de ploaie, îmi vedeam capul pe o tavă de argint. Iar picătura se ruga.

Еще ...

Susține Poezii Online

Sprijinul tău ajută Poezii Online să crească frumos. Donația susține dezvoltarea, îmbunătățirile și acest spațiu dedicat creațiilor personale, locul unde poezia și textul literar aduc inspirație, liniște și o gură de aer pentru suflet.

Îți mulțumim că lași poezia să dăinuie. 🤍