Despărțire

Te iert ca m-ai lasat in agonie

Cand cu tacerea m-ai crucificat de-atatea ori

Te iert ca m-ai scaldat în ură și manie

Te iert cu inima curata... de-o 1000 de ori.

Iti iert nepăsarea cu care m-ai îngenunchiat

Cand imi doream o ultima imbratisare

Te iert ca in graba m-ai judecat 

Lasand în urma atâta disperare.

Te iert pentru ce ai greșit odată 

Trădarea m-o las sa-mi tulbure gandul

Te iert... caci viata sa ne-mpace nu mai poate

Te iert si-astept sa ne împace pamantul...

Te-am lăsat în urmă, dar nu și din suflet,

Oricât aş vrea să mă mint că-i mai bine,

Te simt în tăcere, în vânt, în amurguri,

În toate ce încă mai poartă parfum de tine.

Mi-e dor de privirea ce-mi ardea cerul,

De brațele ce cândva mă țineau strâns,

Dar mi-e dor și de tine, cel care-ai fost,

Nicidecum de cel ce m-a lăsat în plâns.

Te-am ales să-mi pleci, dar nu să dispari,

Te port cu dor chiar de nu mai pot,

...într-o altă lume, într-un alt timp,

Poate n-am fi fost doar un vis mort...

audio

Abisurile nesiguranței îmi răvășesc sufletul,

În timp ce îngerii speranței îmi șoptesc în visuri

Stele căzătoare ale visurilor mele par să ardă,

Dar în cascada liniștii, găsesc flori de lumină

Coroana de dorințe mă îndrumă prin labirintul sufletului,

Zidurile singurătății se prăbușesc sub greutatea lacrimilor

Din fântâna speranței, sorb o picătură de pace,

Aripi de vis mă înalță spre un paradis arcadian

Nostalgia îmi inundă inima cu euforie și elan,

Căutând un colț de utopie, unde să fiu iubit și înțeles

În aurora fiecărei zile, văd posibilitatea sublimă

De a trăi în armonie, în brațele tale enigmatice

Cine sunt eu, dacă nu un atlas al greșelilor,

un munte de umbre care se scurg în jos,

căutând oceanul care nu există?

În piept, port o busolă stricată,

ce arată mereu spre nordul unde te-am pierdut.

Dar poate că nu te-am avut niciodată.

Inima mea este un mecanism vechi,

o oră spartă care ticăie în gol,

ca și cum timpul ar fi un secret

pe care trupul meu refuză să-l înțeleagă.

Și totuși, te caut.

În fiecare respirație, în fiecare absență,

în fiecare pas greșit care devine cărare.

Mâinile mele sunt continente sfărâmate,

insule care se scufundă sub greutatea dorului.

Ce este pielea mea, dacă nu hârtie veche

pe care universul a scris o poezie,

dar a uitat s-o termine?

Am fost cândva lumină, o stea care a uitat

că trebuie să ardă pentru a străluci.

Acum, sunt doar cenușă,

plutind într-un vânt care nu duce nicăieri.

Și tu, tu ești aerul care mă împinge înainte,

dar niciodată destul de aproape.

Oare câți pași îmi mai rămân

până la marginea hărții?

Acolo unde toate cuvintele dispar,

iar liniștea devine singurul adevăr?

Poate că într-o altă viață

voi fi o planetă fără oameni,

doar valuri și vânt,

doar ecoul unui cântec

pe care nimeni nu-l va cânta vreodată.

Dar până atunci, te port cu mine,

o rană ascunsă în geografia ființei.

Un punct mic, un detaliu pe marginea universului,

care mă definește mai mult decât vreau să recunosc.

Nu fuma,nu este bine !Cu exceptia cand imi este dor de tine.Să mi amintesc macar o secunda de buzele tale,de sarutul nostru ce parea a fi real.Nu fuma !Cu exceptia dorului dupa ce te am tinut in brate pentru ultima data.

Fi rau din nou cu mine.O sa l iau si o sa l pun in mine ca de fiecare data.Daca mainile tale trebuie sa se rupă mai mult decat maruntisurile din camera noastra .Te poti sprijinii pe bratul meu,eu sunt ceea ce a mai ramas din noi.De cand am inotat ultima data sub luna,printre amintirile noastre.

Acum zilele mele sunt fara sens,astept sa mi te pui pe genuchi spunandu mi ca am fost menit unul pentru altul.Atunci cand ma dezamagesti doar nu ma mai lasa singura.Si ma tot intreb unde mi dispari in noapte ..

Daca mainile tale trebuie sa se rupa mai mult decat maruntisurile din camera noastra,te poti sprijinii pe bratul meu chiar si atunci cand imi frangi inima.

Și m-ai forțat să plec iubind

Și mă privesc acum murind,

Cu fiecare clipă care trece

Mă simt pustie, tristă, rece.

Și m-ai forțat să plec iubind

Azi mă prefac că pot zâmbi,

Încerc la toate să fac față

Dar sufletul mi-e fără viața.

Și m-ai forțat să plec iubind

Cu simțurile pâlpâind,

Ce mereu mor, apoi învie

Să moară iarăși pe hârtie.

Da! M-ai forțat să plec iubind

Și mi-ai lăsat sufletul ciunt.

Că nici cea mai neagră poezie

Nu descrie durerea ce-mi adie.

Forțată am plecat, fiind

Un ultim vin în doi dorind.

Și nu trăiesc și nici nu mor

Și port în suflet răni ce dor.

Tu m-ai forțat să plec iubind

Eu..încă te aștept venind,

În toamna ce-i deja târzie

Să-i dai parfum de fericire.

Am obosit să-nfrunt al tău orgoliu

Să simt în urmă-ți atâta nostalgie

Să-mi fie sufletul în doliu

Și inima-mi... hemoragie.

Am obosit să sper în "revenire"

Am obosit să tot aştept

Mi-e sufletul plin de mâhnire

Durere tainică în al meu piept

Mi te-am bătut pe mână-n tatuaj

Să-mi amintesc de mi-o fi dor

De-al nostru tainic scurtmetraj

Frumos...incheiat..îngrozitor..

Am obosit sa mai scriu poezii

Despre-un erou nemuritor

Ce este al meu în nopţi târzii 

în vise ce la răsărit imi mor..

obrajii imi ard,

talpile mi-s reci,

gândul imi fuge la tine,

nicicum nu îmi treci.

simt cum îmi fuge

lumea de sub picioare

e de la anotimp, sau..

anotimpul ești tu, oare?

inchid și redeschid,

pagini, poze,mesaje,

dorul doare mai mult

ca acu'-n tatuaje.

te visez, mă trezesc,

nimic nu-i real,

esti prea departe,

alt capăt, alt mal..

deschid ochii

nu te mai caut,

puţin te mai plâng

inima nu vrea

sa te mai simta

am gol în stomac,

fluturi morți,

am dorul hoinar

fără țintă..

Vino! de-ai ști de când eu te aştept

Sunt dependentă de-o ultimă îmbrăţişare

A mea durere crește si parcă nu e drept

Că ne-am găsit și ne-am pierdut

Fără să fim pentru ultima oară.

Vino! Degrabă în brațe să mă strångi

Să mă scapi de toată durerea

Să-ti zâmbesc obscen de timid

Cunună să ne fie un vin și plăcerea

Cu buzele-mi roșii de cabernet sauvignon

Să iți cobor n ritm de blues pe piele

Să mi te fac din om, nemuritor

Tu sá mă faci, cea mai fericită femeie.

Vino! Să-mi lepăd hainele-n acustic

Să-ti fiu femeie pe ascuns

Să mă poftești c-un dor artistic

Să mă ai..si să nu-ți fiu de-ajuns!

Vino! Să ne iubim cu lumina stinsă

Într-un ultim pahar de vin

Scânteia țigării s-o ținem aprinsă

Până când zorile se vor ivi.

Vino! Te-aștept în octombrie

De-un an mi-e toamnă să fim

Să simt cum îmi curge prin vene

Picături de viață din noul tău vin..

Scriu pentru că tacerea-ti e prea mare

Scriu pentru gânduri ramase nerostite,

Scriu sa-mi las mintea sa-mi scape

De praful verdictelor și judecătilor tale stricte.

Scriu ca sa scap de limite impuse

Scriu sa uit de simturi ce nu vor a se estompa

Scriu incercând sa fac ordine în haosul

Ce-a ta plecare grabnica mi l-a lăsat.

Scriu poate intr-o zi ma vei surprinde

Vei reveni c-un dor pentru-a rescrie

Povestii noastre unice un alt final

Scriu uneori în amintirea unui clinchet de paha...

Scriu .. cât mai pot sa te scriu

Cu lacrimi cu zambet cu sfântă culoare

Tânjind mereu la vinu-ti mieriu

Scriu trist..alteori în palme c-un soare. 

Poate într-o oarecare zi, te vei uita înapoi 

Și vei realiza de câte ori am încercat să vorbesc cu tine 

De câte ori mi-a fost dor sa fim amândoi 

Chiar și de final... să rămânem cu bine.

Intr-o oarecare zi, poate îți vei aminti 

De câte ori ți-am spus c-al tău comportament mă doare

Si-n loc să încetezi, să-ncerci să mă-nțelegi,

Mi-ai lăsat tăcerea... încet și sigur, 

 sufletul să-l omoare.

Poate într-o oarecare zi, iti vor lipsi și ție 

Săruturile, îmbrățișările...lucrurile mărunte

Ce cu-atâta drag si emoții le făceam pentru tine

Părea să apreciezi...chiar de-o spuneai în puține cuvinte.

Într-o oarecare zi, poate îți vei aminti 

De ciudățeniile mele...ce le-ai numit "nebunie"

Și poate atunci cu alți ochi le vei privi

Înțelegând c-au fost, de prea mult drag de tine...

Până atunci, te las... să cunoști tăcerea și absența mea

Nu îți mai caut atenția... nu vreau să-ți mai vorbesc

Am renunțat... nu mai am pentru ce lupta

Într-o oarecare zi, sper doar, să nu mai simt că-mi lipsești...