De ar fi să ne întâlnim

Dragă eu, de demult și de acum

Ți-ai spus povestea de-atâtea ori,

În nopți tăcute, printre nori,

Dar n-ai știut cui s-o aduci,

Așa că-o scriu, s-o ții în cruci.

Ai dat mai mult decât ți-au cerut,

Și poate nici n-au știut,

Că-n tine, lumea s-a tot dus

Cu fiecare “nu” nespus.

Ai avut prietene cu glas dulce,

Ce-n timp au ars, și-au vrut să se culce

În uitare, dar tu, deși rănită,

Le-ai ținut în suflet, ca pe-o rugăciune nesfârșită.

Ai iubit fără să rostești,

Ai scris ce n-ai putut să crești

Cu el, băiatul ce părea

Că-n ochii lui viața avea.

Ți-ai pus pe mână o brățară

Ca să nu uiți… a fost odară

Ceva ce doar tu ai simțit,

Și totuși, totul s-a sfârșit.

Dar nu-i nimic, ai fost reală,

Chiar dacă lumea a fost goală.

Ești fragilă..

Tu scrii durerea fără temă.

N-ai încetat să crezi în bine,

Chiar când toți pașii dor de tine.

Ai obosit, dar n-ai cedat,

Ai plâns tăcut, dar ai iertat.

Tu nu ești simplă, tu ești foc

Uneori ascuns sub gheață, fără loc

Tu ești un vers nespuns din plin 

Ce bate-n inimă ca un refren divin 

Azi, dacă te-ntrebi cine-ai fost,

Și simți că totu-i fără rost,

Amintește-ți: ești o poveste

Pe care viața o citește.

Mi-ai spus odată

că sunt „cel mai bun lucru”

și am crezut…

nu cu mintea,

ci cu tot ce aveam mai viu în mine.

Am pus cuvintele tale la păstrare,

le-am făcut casă,

le-am făcut adevăr.

Și azi…

le-ai spus din nou.

Dar nu mi le-ai spus mie.

Le-ai aruncat la fel de ușor

cum mie mi le-ai dat

ca fiind ceva rar.

Și nu doare că e ea.

Doare că sunt aceleași lucruri mici.

Ce făceau întregul în mine:

Aceeași replică,

același ton,

același „pentru totdeauna”

care, aparent, ține până apare altcineva.

Și stau și mă întreb

dacă eu am fost reală

sau doar primul draft

al unei povești pe care o repeți

până îți iese perfect.

Dar știi ce doare cel mai tare?

Nu că ai ales-o pe ea.

Ci că ai făcut din ceva unic

Să fie un obicei.

Și ai lăsat în mine

ecoul unor cuvinte

care nu mai știu

dacă au fost vreodată doar pentru mine.

Să nu faci din mine poezie.

Nu merit rimă, metaforă, suspin.

Am fost un „prea mult” în inimi goale,

Și poate-am ruginit de-atât venin.

Nu-mi pune flori, n-am știut să le primesc,

N-am știut să stau, nici să cer, nici să cresc.

Am vorbit prea tare în lumi surde,

Am iubit prea mult ce n-a fost vrednic.

Când n-oi mai fi, n-aduce vină,

Nu te întreba „dacă…” – era prea târziu.

Eu știam că unii rămân doar până doare,

Așa cum umbrele pleacă la amiază, nu-n pustiu.

Să nu plângi. Plânsul nu repară.

Ți-aș cere să uiți, dar nici asta n-ar ajuta.

Poate să taci e mai curat decât o rugă,

Dar nici asta nu ajută

Am fost acolo. Am fost până m-am stins în șoapte.

Tu uită-mă, dar nu te uita pe tine.

Că într-o lume în care am dispărut tăcut,

Vreau doar să rămâi întreg, nu vinovat, nu rupt,

ci viu.

Acasă nu e un loc,

e o senzație care mă prinde de piept

de fiecare dată când ajung

și nu știu dacă să plâng sau să zâmbesc.

E liniștea aia

care nu mă apasă,

ci mă ține

ca și cum, în sfârșit, nu mai trebuie să fiu puternică.

Printre vii,

nu mai sunt fata care trebuie să înțeleagă tot.

Sunt doar eu.

Doar eu, fără explicații.

Acolo, dorul nu doare la fel.

Se așează lângă mine,

ca un prieten vechi

care nu mai cere nimic.

Și parcă aerul știe

cât am dus în mine,

câte lucruri n-am spus

și câte am pierdut fără să vreau.

Acasă…

e locul unde nu mă simt înlocuită.

Unde nu trebuie să lupt

pentru un loc în inima nimănui.

Doar exist.

Și, pentru prima dată,

e suficient.

În orașul dintre vii,

nu fug de mine.

Mă regăsesc.

Iubirea nu este un lucru simplu. La început ne ridică în al nouălea cer, ne dă siguranță și încredere, iar câteva cuvinte sunt suficiente ca să credem că suntem totul pentru cineva. 

Așa ajungem să ne atașăm, să iubim, să oferim fără a avea o măsură.

Dar iubirea schimbă oameni. Oamenii buni pierd mereu, iar cei cinstiți sunt din ce în ce mai puțini. 

Oferim iubire necondiționată doar pentru a primi nimic la schimb. Suntem înlocuiți în două secunde, indiferent de cât de bun ai fost.

Cu toții avem inimi de hârtie. Le rănim ușor, le lăsăm în mâinile altora, iar când sunt rupte încercăm să le remodelăm și ne mințim că încă sunt intacte.

Durerea inimii rănite ne seacă de putere și ne consumă toate lacrimile.

Iubirea este cea mai frumoasă și, în același timp, cea mai dureroasă lecție. 

Cel mai dulce cântec și cel mai greu dans. Iar din ea se naște dorul, ce este cea mai puternică legătură dintre doi oameni și cel mai urât blestem.

 Dorul distruge dar și repară.

Pe mine m-a distrus câte puțin de fiecare dată..

Iubirea este complicată. Nu este ușor să trăiești alături de ea.

Și totuși, sunt dependentă de ea. Și nu doar eu.. ci noi,cei ce iubim cu adevărat.

Sufletul înghețat,simt că mă doare ce am creat

Am făcut din mine un monstru însetat,

De plecare,evadare,

când timpul...pare că încă nu ne-a uitat

Mult prea multe promisiuni

Spuse într-un timp mult prea scurt

Mult prea multe speranțe

Făcute film și rulate într-o noapte

Am creat un monstru și mă doare

Am rănit tot ce am iubit mai tare

Mă credeam înger printre zmei, odată..

Dar m-am trezit de-o ființă cu zmeul tată

Am rănit,deși nu am vrut

Cuvintele uneori vin într-un timp prea scurt

Și nu îmi dau seama că ele dor

Până nu cad singură din zbor

Până nu îmi dau seama că e prea târziu,

Când cuvintele sunt spuse clar..

Și chiar de vreau sa schimb ceva,e în zadar

Sunt un monstru..știu..și doare

Am reflectat în mine,tot ce uram mai tare

N-am mai scris povești de ale mele

Am realizat ca nu le mai citești

N-am mai scris dulcele poeme

Și asta m-a distrus.

Ți-aș fi scris și fără să le simți

Dar n-ai prețuit amorul meu…

N-ai simțit nici măcar un pic

Că sufletul meu nu mai e al meu.

Crede-mă, te-aș fi iubit și-așa

Dar inima nu vrea

Și trupul nu mă lasă.

Ți-aș fi căzut la picioare

Dar inima mă apasă

Și trupul forță nu mai are

Ca să iubească.

Te doare?

Pe mine m-a durut

să te iubesc atât de mult

și tu să treci cu nepăsare.

Transcendent fior, transcendentă întâmplare ce mi-a macerat sufletul ce, acum curge mult prea doloros

Și nu-mi mai închape mâinile să cuprind această durere și nici în inimă s-o afund căci m-ai sfâșiat cu a ta dulce și sfântă  pulcritudine a minciunii 

Și tot-n torentul gândurilor mă păstrează pustie, căci numai eu nu-i sunt singurul gând 

Și deși tot ce am trăit m-a fermecat, devenind neomenesc m-a compleșit, pentru că doar un om nemilos poate învinge acest  război a lacrimilor ce pulsează prin atâta dor neuitate 

Chiar și cârma vieții m-a abandonat, lăsându-mă dezorientată să mai privesc la ceas ultima clipă a vieții

Mă scurg cu fiecare conștientizare că n-ai să-mi mai scrii, deși mi-aș dori să știu dacă măcar mă mai știi

În gândul tău nici nu te inplor să mă mai ții, dar nu aș dori  ca tu să-mi fi singurul  gând într-o minte ce și așa e zbuciumată de nefericire  

Unul dintre o miile de gânduri și cel mai trist, e că eu ca și o semnificație pentru  a ta viață, am fost doar un eveniment ephemeral când tu pentru mine ai fost sinecdoza mea 

Dar oare mai contează când tu nici nu mă mai poți vedea? 

Oare te doare undeva măcar puțin de nu-mi scrii? Nu prea îi vine a crede nici minții melele ultima întrebare adresată căci, trebuia să fii iubit mai întâi ca mai apoi să te simiți-n durere îndurerat de un suflet ce și numele  încă nu ți l-a uitat     

În prisma gândurilor mele, ce duc la disperare,  

Gândesc și tremur când privesc căldura mâinilor tale.  

Aruncă-mi, rogu-te, un fir de crez, să sper sau să mă pierd,  

Alungă-mi gândul cel nocturn și dă-mi lumină-n piept.  

Mă uit și văd cum totul e șur și trist în jurul ființei tale,  

Cum aura ce te cuprindea cândva dispare din a ta cale.  

Cât crezi că oare mai durează până se înseninează?  

Cu ură și cu mult dispreț privesc spre răsărit.  

Nu vreau să cred că am fost un simplu adăpost,  

În care Tu ne-ai ocrotit și acum ne dai de-oparte.  

Nimic n-a însemnat de fapt și totul a fost imaginat.  

O, Doamne, dă-ne Tu putere și cea dintâi credință!  

Aștept curând un semn măreț și-o ultimă căință.  

Trăirea inimii e grea și vrea să mă lase.  

Nu pot trăi-n nesiguranță, o tristă mea poveste!

Si am decis să nu mai plang după două pahare de vin,

Am simţit în tine acel venin

Te-ai transformat ,nu te mai recunosc

poate îţi povestesc şi eu cum am fost.

O lacrimă curge

Pe obrazul meu,

Sper ca curând 

Să te scot din sufletul meu.

Ai stat prea mult

Și m -ai rănit mereu,

Nu vreau să te mai am

Asupra sufletului meu.

Pleacă și nu te întoarce

Și ia amarul meu,

Ca să-ți aduci aminte 

Cum am suferit și eu.

Am căzut iarăși în visare, am căzut în adâncurile inimii tale, dulce cădere spre pierzanie

Și ti-am iubit toată ființa cu închinare, ca mai apoi să îngenunchez în fața proprii mele spânzurare 

Te-am purtat pe sufletul cerului împovărat de gloria lacrimilor mele, ce au răsturnat întreg pământul spre disperare 

Am vrut doar să te privești pe tine însuți in oglindă, ca drept răspuns al întrebării tale la care îmi este amarul meu ce-l port-n suflet, dar am pierit cu dorul meu de tine doar tremurând în speranța nemuririi