Amalgam
Ce n-aș da să-mi infuzez aerul ponosit cu aroma ta și adierea anotimpului meu sec cu respirația ta fierbinte și pătrunzătoare
Ce plesnește peisajul naturii cu a sa paradigmat căci tu transpui cu culoare vie și orice șuier cântă vioi sub posesia ta
Ești singura mea dulce mângâiere și sigurul meu gând sfâșietor
Căci dragostea îmi e sădită dintr-un pământ răpitor ce te-a purtat o viață întreagă pe brațe în umbrele timpului predestinate
Ne-am născut nemuritori căci doar oamenii cu suflet bun încă râmn în amintirea perpetuă a paradisului, ei nu se uită niciodată, doar atunci când amintirea lor doare mult prea tare și vor s-o uite
Nu-i așa? Pentru că cel puțin tu ai rămas viu în mintea mea, chiar dacă timpul a dorit să-mi rămâi străin
Cred că el nu a avut totuși intenții rele ci a vrut doar să uităm ce ne doare căci tu pentru prima dată chiar mă dori
Категория: Напутственные стихи
Все стихи автора: jessica_brescan
Дата публикации: 9 августа 2024
Просмотры: 316
Стихи из этой категории
Constelație incompletă
Îmi varsă cerul lacrimi ce-mi suspină neconteni la ureche, cu-n tact frenetic ce lovește în golul inimii mele
Stelele-mi plâng îndurerate în ecoul zgomotos al conștiinței mele
Ploia îmi stropește umbra ce eclipsa pământul meu arid
O mulțime de vietăți, o mulțime de încercări de a mă înrevia
Universul voia să retrăiesc și să iubesc din nou
Dar în centrul universului meu există doar colosul cosmic, cel pentru care trăiesc și mă simt iubită
Că, cu ce folos să am o lume întreagă?
Să fiu înconjurată de toți și de toate când înec în sulfetul meu propriul haos ca să-mi reamintesc iar și iar că niciodată nu va mai fi la fel
Fără de pacea mea sufletească, care sub forma unei stele a părăsit pământul, lăsându-mi întreagă constelație incompletă
Poate ne vom regăsi…
Poate pentru totdeauna, la noi a luat sfârșit.
Ştii, visam zi de zi ca doi copii...
Nu m-aș fi gândit că nu o să mai fim,
Iar eu să te țin din nou ascuns în poezii...
Te țin în inima mea zi de zi,
Măcar o șansă de ne-ai mai oferi.
Căci inima mea de tine e plină în fiecare zi,
Nu cred că ce a fost între noi, acum se va sfârşi.
Fiecare clipă cu tine a fost un dar,
O amintire ce nu vreau să dispară în zadar.
Aş vrea să ne regăsim, să fim din nou doi,
Să lăsăm în urmă lacrimile și dorul amândoi
Când teroarea ne-nvata sa trăim
Sufletul, pustiul strigăt infinit al libertății
Ce pulsează dorul cu strigătele captive ale ființelor ce doar pretindem să fim
Zbierăm să fim înțeleși, iubiți de întunericul ce ne îngenunchează drept-n inima
Ne mințim cu minciunii colorate și vii în cuștile de fier al sufletului nostru, că doar ni s-a părut c-am suferit, ca ne-a durut, că am trăit un sentiment mort atât de viu
Te-am lăsat
Te-am lăsat în urmă, dar nu și din suflet,
Oricât aş vrea să mă mint că-i mai bine,
Te simt în tăcere, în vânt, în amurguri,
În toate ce încă mai poartă parfum de tine.
Mi-e dor de privirea ce-mi ardea cerul,
De brațele ce cândva mă țineau strâns,
Dar mi-e dor și de tine, cel care-ai fost,
Nicidecum de cel ce m-a lăsat în plâns.
Te-am ales să-mi pleci, dar nu să dispari,
Te port cu dor chiar de nu mai pot,
...într-o altă lume, într-un alt timp,
Poate n-am fi fost doar un vis mort...
Arhitectura unui dor
Te-ai întrebat vreodată cum se construiește un dor?
Din ce fibre invizibile se țese un suflet,
Cum fiecare absență devine mortar,
Iar amintirile – cărămizi din lut ars,
Aruncate la întâmplare într-un labirint?
Eu te-am zidit pe tine în mine.
Ai devenit coloana vertebrală a cerului meu,
O catedrală de sunete mute
Unde rugăciunile sunt doar șoapte
Pe care le murmur când toți își întorc privirea.
Dar iubirea asta nu e un templu.
E un pod suspendat,
Fragil, arcuit peste haos.
Lemn putred de regrete,
Lanțuri din tăceri ruginite,
Un pod pe care merg desculță
Căutându-te.
Mâinile tale erau arhitecți.
Cu ele ai modelat o lume,
Dar ai lăsat zidurile nefinisate,
Ferestrele deschise către un nicăieri,
Și m-ai lăsat să privesc,
De pe marginea golului,
Cum pleci.
Acum stau pe dărâmături,
Reconstruind fiecare clipă.
Pereți din dorințe,
Acoperiș din promisiuni frânte,
Și o poartă prin care tu n-ai să treci.
Te-ai întrebat vreodată cum se demolează un dor?
Eu nu știu.
Dar fiecare piatră pe care o ating
Mă lovește din nou
Cu absența ta.
O scrisoare fatală
Ce scrisoare nedreaptă ți-am scris,
N-am pomenit în ea de iubire,
Și mai mult peste toate am omis,
Să-ți vorbesc de costumul de mire.
Dar de fapt nu ți-am scris niciun rând,
C-am avut mai demult niște vise,
Cu ale mele scrisori sângerând,
Și sfârșind într-un colț nedeschise.
Savurez aiureli cu răspunsuri venind,
Dar goală-i mereu cutia poștală,
Nefiresc mai aștept zi de zi suferind,
Ca un ultim cartuș, o scrisoare fatală.
Constelație incompletă
Îmi varsă cerul lacrimi ce-mi suspină neconteni la ureche, cu-n tact frenetic ce lovește în golul inimii mele
Stelele-mi plâng îndurerate în ecoul zgomotos al conștiinței mele
Ploia îmi stropește umbra ce eclipsa pământul meu arid
O mulțime de vietăți, o mulțime de încercări de a mă înrevia
Universul voia să retrăiesc și să iubesc din nou
Dar în centrul universului meu există doar colosul cosmic, cel pentru care trăiesc și mă simt iubită
Că, cu ce folos să am o lume întreagă?
Să fiu înconjurată de toți și de toate când înec în sulfetul meu propriul haos ca să-mi reamintesc iar și iar că niciodată nu va mai fi la fel
Fără de pacea mea sufletească, care sub forma unei stele a părăsit pământul, lăsându-mi întreagă constelație incompletă
Poate ne vom regăsi…
Poate pentru totdeauna, la noi a luat sfârșit.
Ştii, visam zi de zi ca doi copii...
Nu m-aș fi gândit că nu o să mai fim,
Iar eu să te țin din nou ascuns în poezii...
Te țin în inima mea zi de zi,
Măcar o șansă de ne-ai mai oferi.
Căci inima mea de tine e plină în fiecare zi,
Nu cred că ce a fost între noi, acum se va sfârşi.
Fiecare clipă cu tine a fost un dar,
O amintire ce nu vreau să dispară în zadar.
Aş vrea să ne regăsim, să fim din nou doi,
Să lăsăm în urmă lacrimile și dorul amândoi
Când teroarea ne-nvata sa trăim
Sufletul, pustiul strigăt infinit al libertății
Ce pulsează dorul cu strigătele captive ale ființelor ce doar pretindem să fim
Zbierăm să fim înțeleși, iubiți de întunericul ce ne îngenunchează drept-n inima
Ne mințim cu minciunii colorate și vii în cuștile de fier al sufletului nostru, că doar ni s-a părut c-am suferit, ca ne-a durut, că am trăit un sentiment mort atât de viu
Te-am lăsat
Te-am lăsat în urmă, dar nu și din suflet,
Oricât aş vrea să mă mint că-i mai bine,
Te simt în tăcere, în vânt, în amurguri,
În toate ce încă mai poartă parfum de tine.
Mi-e dor de privirea ce-mi ardea cerul,
De brațele ce cândva mă țineau strâns,
Dar mi-e dor și de tine, cel care-ai fost,
Nicidecum de cel ce m-a lăsat în plâns.
Te-am ales să-mi pleci, dar nu să dispari,
Te port cu dor chiar de nu mai pot,
...într-o altă lume, într-un alt timp,
Poate n-am fi fost doar un vis mort...
Arhitectura unui dor
Te-ai întrebat vreodată cum se construiește un dor?
Din ce fibre invizibile se țese un suflet,
Cum fiecare absență devine mortar,
Iar amintirile – cărămizi din lut ars,
Aruncate la întâmplare într-un labirint?
Eu te-am zidit pe tine în mine.
Ai devenit coloana vertebrală a cerului meu,
O catedrală de sunete mute
Unde rugăciunile sunt doar șoapte
Pe care le murmur când toți își întorc privirea.
Dar iubirea asta nu e un templu.
E un pod suspendat,
Fragil, arcuit peste haos.
Lemn putred de regrete,
Lanțuri din tăceri ruginite,
Un pod pe care merg desculță
Căutându-te.
Mâinile tale erau arhitecți.
Cu ele ai modelat o lume,
Dar ai lăsat zidurile nefinisate,
Ferestrele deschise către un nicăieri,
Și m-ai lăsat să privesc,
De pe marginea golului,
Cum pleci.
Acum stau pe dărâmături,
Reconstruind fiecare clipă.
Pereți din dorințe,
Acoperiș din promisiuni frânte,
Și o poartă prin care tu n-ai să treci.
Te-ai întrebat vreodată cum se demolează un dor?
Eu nu știu.
Dar fiecare piatră pe care o ating
Mă lovește din nou
Cu absența ta.
O scrisoare fatală
Ce scrisoare nedreaptă ți-am scris,
N-am pomenit în ea de iubire,
Și mai mult peste toate am omis,
Să-ți vorbesc de costumul de mire.
Dar de fapt nu ți-am scris niciun rând,
C-am avut mai demult niște vise,
Cu ale mele scrisori sângerând,
Și sfârșind într-un colț nedeschise.
Savurez aiureli cu răspunsuri venind,
Dar goală-i mereu cutia poștală,
Nefiresc mai aștept zi de zi suferind,
Ca un ultim cartuș, o scrisoare fatală.
Другие стихотворения автора
Rădăcini de Dopamină
Soarele coboară în mare, ca o rană ce nu se vindecă niciodată, chiar pe malul dragostei tinere ce-l boceam odată
În odinioara vremurilor bune, am îngropat al meu sentiment, în brațele destinului înmiresmat ce-l iubeam cu foc odată
Și m-am aruncat brazdă pe brațele morții înfierbântate și ti-am rostit numele vioi cu buzele însângerate,căci îmi erai atât de drag odată
Dar glasul tău blajin și fermecător mă dezgustă căci un gol din stomac îmi răpește inima răzbunătoare, și-n blesteme mi-aș dori să nu te fi iubit vreodată
Ciudat este că odată aș fi plătit și cu sufletul să te aduc înapoi
Și credeam obsesiv în proverbul "ochii ce nu se vad, nu se uită niciodată", dar durerea amintirii, însoțită de ceea a așteptării în zadar m-a făcut să îmi pierd interesul
Pentru că căutându-te pe tine, m-am pierdut pe mine
Divinizandu-te pe tine, ma despretuiam făra scrupule pe mine
Dar asta nu e un lucru egoist din partea mea ca am încercat să supraviețuiesc fără tine, cum nici dragoste din partea ta nu a existat căci ai fost de la început doar un răspuns al traumei mele de
abandon, un atașament emoțional ce mi-a sbulberat la început percepția despre iubire, când de fapt tu erai doar un pansament temporar, mai mult spus un nivel de dopamină crescut din vene, o figură paternă pe care încă o caut...
Dorul ce mă mistuie
Mi-e dor de tine, cum mi-e dor de viață,
De zilele în care-mi zâmbeai dimineață,
Când eram totul, și tu, univers,
Iar iubirea noastră scria propriul vers.
Erai atât de aproape, la un pas de suflet,
Îți simțeam căldura în fiecare răsuflet,
Ochii tăi îmi luminau întunericul greu,
Și credeam că nici timpul nu ne va rupe mereu.
Te iubeam cu o sete ce n-avea sfârșit,
Fiecare clipă lângă tine era un infinit,
Dar acum zâmbetele sunt doar amintiri,
Un ecou ce apasă pe vechi rătăciri.
Tu... unde ești? Cu cine zâmbești?
Pe cine strângi acum, cui îi promiți povești?
Eu rămân aici, în umbra trecutului meu,
Sufăr, dar nu știi, și poate nici nu-ți mai e greu.
Oare m-ai uitat? Oare ea ți-e destin?
Oare toate jurămintele au fost doar venin?
Tu, ce-mi erai tot, ce-mi erai iubire,
Acum ești un străin ce-mi lasă amărăciune.
Mi-e dor de noi, de râsul senin,
De zilele-n care iubirea era un festin,
Dar astăzi plâng, și fericirea-mi lipsește,
Tu ești departe, iar inima-mi tânjește.
Cât aș vrea să te întorci, să mă privești,
Să-mi spui că încă în taină mă iubești,
Dar poate sunt doar eu, visând în zadar,
Tu ai plecat, iar eu ard într-un jar.
Sufăr, iubesc, dar cui să mai spun?
Când drumul spre tine pare acum nebun.
Mi-e dor, și dorul acesta mă sfâșie încet,
Iar tu... poate nici măcar nu-ți amintești ce-am avut, complet.
Într-o Lume Fragilă
De ce mă vrei doar când umbrele mă fac frumoasă,
Dar nu mă vezi când lumina îmi este reală?
Căci fiecare zâmbet este o fărâmă dintr-un univers spart,
Și fiecare cuvânt nescris, o dorință înfiorată ce mă pârjolește.
În loc să mă iubești așa cum sunt,
Mă cauți în cuvinte ce nu mă definesc,
Și mă frâng în tăceri ce plâng într-un colț de vis,
Ca o floare ce își pierde petalele în vântul amar.
Mă simt ca un tablou necopt, uitat într-o galerie veche,
Cu culori ce nu sunt de nimeni înțelese,
Iar tu, privind la mine doar cu ochi reci,
Nu mă vezi decât o fărâmă de timp risipit.
Aș vrea să fiu o melodie ce vibrează în tine,
Să-ți ating sufletul cu fiecare notă,
Dar rămân doar un ecou în umbrele tale,
Un vis răzvrătit ce nu mai ajunge niciodată la urechea ta.
Rațiunea care nu iubește
Dacă aș putea iubi cu creierul,
Aș desena iubirea ca pe o hartă precisă:
Fără curbe abrupte, fără drumuri închise,
Doar linii drepte spre un final previzibil,
Un loc unde nimeni nu rănește,
Unde totul e logic, curat, intact.
Dar inima mea e o fiară oarbă,
Aleargă spre colți și gheare,
Se îndrăgostește de durere, ca și cum
Doar suferința ar fi dovada vieții.
De ce aleg cei care mă sfâșie?
Ce ecou din mine îi cheamă?
Poate e un labirint ancestral,
O capcană scrisă în sânge,
Să caut focuri care mă ard,
Să mă apropii de prăpastii,
Să simt că trăiesc doar atunci
Când mă frâng.
Rațiunea ar spune: „Nu mai alerga.
Alege liniștea, alege siguranța.”
Dar inima râde – o râs amar,
Și șoptește: „Ce e iubirea fără risc?
Ce e viața fără durere?”
Mă doare că iubesc fără control,
Că inima nu-mi ascultă mintea,
Dar poate că tocmai asta mă face om –
Această sete de a mă pierde,
De a mă rupe în bucăți
Pentru cineva care nu le va strânge.
Dacă aș putea iubi cu creierul,
Poate aș fi întreagă acum,
Dar aș fi și goală,
Un mecanism perfect, dar fără cântec.
Și atunci mă întreb:
Poate că inima știe ceva ce eu nu înțeleg.
Adevărul în umbre și lumini
Se cântă iubirea pe scene de fum,
Dar gândul apasă alt nume acum.
În patul minciunii se doarme străin,
Și tot cel ce plânge ascunde venin.
Se strigă dreptatea cu glas prefăcut,
Dar spatele-n umbră a fost sărutat.
Se jură că rana n-ar face-o nicicând,
Când ei sunt cuțitul ce taie pe rând.
Iubirea se vinde pe note de aur,
Dar sufletul strigă, flămând și amar.
Nu cer mângâiere, ci doar câștig faur,
Uitând că iubirea nu e un târg murdar.
Și dansul e jale ce râde-n tăcere,
Un strigăt ascuns în pași ce se pierd.
Căci nimeni nu vede, nimeni nu cere
Adevărul ce arde în suflet stingher.
Pictăm amintiri pe pânze albastre,
Cu lacrimi ce curg din ochi obosiți.
Dar lumea privește doar umbrele noastre,
Nu vede cum suntem pe dinăuntru zdrobiți.
Bem vinul păcatului, visuri se sting,
Ne pierdem în vorbe, uităm ce simțim.
Ne privim ca ispite, nu oameni cuminți,
Ne vindem ființa pe drumuri străini.
Căci ce ești cu-adevărat când te pierzi?
Când uiți cine ești, pe cine urmezi?
Când sufletu-ți urlă, dar nimeni n-aude,
Și singur în noapte te frângi între unde?
Dar sus, printre stele, e-un glas ce te cheamă,
Un adevăr ce nu moare-n uitare.
Hristos e lumina, iubirea, o taină—
În El se sfârșește orice rătăcire amară.
Vinovată de Tăcere
Sunt vinovată, zic ei, pentru tot ce primesc –
Furtuna ce cade, cuvintele ce rănesc.
De parcă palma lor e mâna mea,
De parcă vina e sângele ce-mi stă.
Mă învinovățesc pentru răsuflarea-mi grea,
Pentru că m-am apărat, că nu am tăcut în ea.
Durerea mea? O glumă pe buzele lor,
Un ecou stins, un sunet ce le dă fiori.
„De ce ai vorbit? De ce-ai plâns, de ce-ai stat?
Ai provocat tunetul, ai creat păcat!”
Dar cum să fii vinovat că respiri,
Când tragi aerul lor plin de spini?
Eu sunt agresorul, eu sunt furtuna,
Asta-mi spun fețele ce-mi ard totdeauna.
Și tot ce port e un trup făcut să absoarbă
Loviturile lor – și vina întreagă.
Am încercat să urlu, dar urletul meu
E transformat într-o șoaptă ce-nvinovățește tot eu.
Am fost un copil ce-a cerut un loc,
Dar locul meu e mereu greșit, în foc.
De ce durerea mea trebuie să se plece?
De ce rănile mele sunt „prea mult”, sunt „rece”?
Când toate zgomotele lor se înfig în mine,
Eu tac, eu iau, eu devin rușine.
Poate într-o zi, voi învăța să mă rup,
Să scap de lanțul ce-n suflet mi-a pus un stup.
Dar astăzi, sunt vinovată doar că exist –
Un suflet zdrobit într-un cosmos prea trist.
Rădăcini de Dopamină
Soarele coboară în mare, ca o rană ce nu se vindecă niciodată, chiar pe malul dragostei tinere ce-l boceam odată
În odinioara vremurilor bune, am îngropat al meu sentiment, în brațele destinului înmiresmat ce-l iubeam cu foc odată
Și m-am aruncat brazdă pe brațele morții înfierbântate și ti-am rostit numele vioi cu buzele însângerate,căci îmi erai atât de drag odată
Dar glasul tău blajin și fermecător mă dezgustă căci un gol din stomac îmi răpește inima răzbunătoare, și-n blesteme mi-aș dori să nu te fi iubit vreodată
Ciudat este că odată aș fi plătit și cu sufletul să te aduc înapoi
Și credeam obsesiv în proverbul "ochii ce nu se vad, nu se uită niciodată", dar durerea amintirii, însoțită de ceea a așteptării în zadar m-a făcut să îmi pierd interesul
Pentru că căutându-te pe tine, m-am pierdut pe mine
Divinizandu-te pe tine, ma despretuiam făra scrupule pe mine
Dar asta nu e un lucru egoist din partea mea ca am încercat să supraviețuiesc fără tine, cum nici dragoste din partea ta nu a existat căci ai fost de la început doar un răspuns al traumei mele de
abandon, un atașament emoțional ce mi-a sbulberat la început percepția despre iubire, când de fapt tu erai doar un pansament temporar, mai mult spus un nivel de dopamină crescut din vene, o figură paternă pe care încă o caut...
Dorul ce mă mistuie
Mi-e dor de tine, cum mi-e dor de viață,
De zilele în care-mi zâmbeai dimineață,
Când eram totul, și tu, univers,
Iar iubirea noastră scria propriul vers.
Erai atât de aproape, la un pas de suflet,
Îți simțeam căldura în fiecare răsuflet,
Ochii tăi îmi luminau întunericul greu,
Și credeam că nici timpul nu ne va rupe mereu.
Te iubeam cu o sete ce n-avea sfârșit,
Fiecare clipă lângă tine era un infinit,
Dar acum zâmbetele sunt doar amintiri,
Un ecou ce apasă pe vechi rătăciri.
Tu... unde ești? Cu cine zâmbești?
Pe cine strângi acum, cui îi promiți povești?
Eu rămân aici, în umbra trecutului meu,
Sufăr, dar nu știi, și poate nici nu-ți mai e greu.
Oare m-ai uitat? Oare ea ți-e destin?
Oare toate jurămintele au fost doar venin?
Tu, ce-mi erai tot, ce-mi erai iubire,
Acum ești un străin ce-mi lasă amărăciune.
Mi-e dor de noi, de râsul senin,
De zilele-n care iubirea era un festin,
Dar astăzi plâng, și fericirea-mi lipsește,
Tu ești departe, iar inima-mi tânjește.
Cât aș vrea să te întorci, să mă privești,
Să-mi spui că încă în taină mă iubești,
Dar poate sunt doar eu, visând în zadar,
Tu ai plecat, iar eu ard într-un jar.
Sufăr, iubesc, dar cui să mai spun?
Când drumul spre tine pare acum nebun.
Mi-e dor, și dorul acesta mă sfâșie încet,
Iar tu... poate nici măcar nu-ți amintești ce-am avut, complet.
Într-o Lume Fragilă
De ce mă vrei doar când umbrele mă fac frumoasă,
Dar nu mă vezi când lumina îmi este reală?
Căci fiecare zâmbet este o fărâmă dintr-un univers spart,
Și fiecare cuvânt nescris, o dorință înfiorată ce mă pârjolește.
În loc să mă iubești așa cum sunt,
Mă cauți în cuvinte ce nu mă definesc,
Și mă frâng în tăceri ce plâng într-un colț de vis,
Ca o floare ce își pierde petalele în vântul amar.
Mă simt ca un tablou necopt, uitat într-o galerie veche,
Cu culori ce nu sunt de nimeni înțelese,
Iar tu, privind la mine doar cu ochi reci,
Nu mă vezi decât o fărâmă de timp risipit.
Aș vrea să fiu o melodie ce vibrează în tine,
Să-ți ating sufletul cu fiecare notă,
Dar rămân doar un ecou în umbrele tale,
Un vis răzvrătit ce nu mai ajunge niciodată la urechea ta.
Rațiunea care nu iubește
Dacă aș putea iubi cu creierul,
Aș desena iubirea ca pe o hartă precisă:
Fără curbe abrupte, fără drumuri închise,
Doar linii drepte spre un final previzibil,
Un loc unde nimeni nu rănește,
Unde totul e logic, curat, intact.
Dar inima mea e o fiară oarbă,
Aleargă spre colți și gheare,
Se îndrăgostește de durere, ca și cum
Doar suferința ar fi dovada vieții.
De ce aleg cei care mă sfâșie?
Ce ecou din mine îi cheamă?
Poate e un labirint ancestral,
O capcană scrisă în sânge,
Să caut focuri care mă ard,
Să mă apropii de prăpastii,
Să simt că trăiesc doar atunci
Când mă frâng.
Rațiunea ar spune: „Nu mai alerga.
Alege liniștea, alege siguranța.”
Dar inima râde – o râs amar,
Și șoptește: „Ce e iubirea fără risc?
Ce e viața fără durere?”
Mă doare că iubesc fără control,
Că inima nu-mi ascultă mintea,
Dar poate că tocmai asta mă face om –
Această sete de a mă pierde,
De a mă rupe în bucăți
Pentru cineva care nu le va strânge.
Dacă aș putea iubi cu creierul,
Poate aș fi întreagă acum,
Dar aș fi și goală,
Un mecanism perfect, dar fără cântec.
Și atunci mă întreb:
Poate că inima știe ceva ce eu nu înțeleg.
Adevărul în umbre și lumini
Se cântă iubirea pe scene de fum,
Dar gândul apasă alt nume acum.
În patul minciunii se doarme străin,
Și tot cel ce plânge ascunde venin.
Se strigă dreptatea cu glas prefăcut,
Dar spatele-n umbră a fost sărutat.
Se jură că rana n-ar face-o nicicând,
Când ei sunt cuțitul ce taie pe rând.
Iubirea se vinde pe note de aur,
Dar sufletul strigă, flămând și amar.
Nu cer mângâiere, ci doar câștig faur,
Uitând că iubirea nu e un târg murdar.
Și dansul e jale ce râde-n tăcere,
Un strigăt ascuns în pași ce se pierd.
Căci nimeni nu vede, nimeni nu cere
Adevărul ce arde în suflet stingher.
Pictăm amintiri pe pânze albastre,
Cu lacrimi ce curg din ochi obosiți.
Dar lumea privește doar umbrele noastre,
Nu vede cum suntem pe dinăuntru zdrobiți.
Bem vinul păcatului, visuri se sting,
Ne pierdem în vorbe, uităm ce simțim.
Ne privim ca ispite, nu oameni cuminți,
Ne vindem ființa pe drumuri străini.
Căci ce ești cu-adevărat când te pierzi?
Când uiți cine ești, pe cine urmezi?
Când sufletu-ți urlă, dar nimeni n-aude,
Și singur în noapte te frângi între unde?
Dar sus, printre stele, e-un glas ce te cheamă,
Un adevăr ce nu moare-n uitare.
Hristos e lumina, iubirea, o taină—
În El se sfârșește orice rătăcire amară.
Vinovată de Tăcere
Sunt vinovată, zic ei, pentru tot ce primesc –
Furtuna ce cade, cuvintele ce rănesc.
De parcă palma lor e mâna mea,
De parcă vina e sângele ce-mi stă.
Mă învinovățesc pentru răsuflarea-mi grea,
Pentru că m-am apărat, că nu am tăcut în ea.
Durerea mea? O glumă pe buzele lor,
Un ecou stins, un sunet ce le dă fiori.
„De ce ai vorbit? De ce-ai plâns, de ce-ai stat?
Ai provocat tunetul, ai creat păcat!”
Dar cum să fii vinovat că respiri,
Când tragi aerul lor plin de spini?
Eu sunt agresorul, eu sunt furtuna,
Asta-mi spun fețele ce-mi ard totdeauna.
Și tot ce port e un trup făcut să absoarbă
Loviturile lor – și vina întreagă.
Am încercat să urlu, dar urletul meu
E transformat într-o șoaptă ce-nvinovățește tot eu.
Am fost un copil ce-a cerut un loc,
Dar locul meu e mereu greșit, în foc.
De ce durerea mea trebuie să se plece?
De ce rănile mele sunt „prea mult”, sunt „rece”?
Când toate zgomotele lor se înfig în mine,
Eu tac, eu iau, eu devin rușine.
Poate într-o zi, voi învăța să mă rup,
Să scap de lanțul ce-n suflet mi-a pus un stup.
Dar astăzi, sunt vinovată doar că exist –
Un suflet zdrobit într-un cosmos prea trist.