Act cu act

Acasă nu e un loc,

e o senzație care mă prinde de piept

de fiecare dată când ajung

și nu știu dacă să plâng sau să zâmbesc.

E liniștea aia

care nu mă apasă,

ci mă ține

ca și cum, în sfârșit, nu mai trebuie să fiu puternică.

Printre vii,

nu mai sunt fata care trebuie să înțeleagă tot.

Sunt doar eu.

Doar eu, fără explicații.

Acolo, dorul nu doare la fel.

Se așează lângă mine,

ca un prieten vechi

care nu mai cere nimic.

Și parcă aerul știe

cât am dus în mine,

câte lucruri n-am spus

și câte am pierdut fără să vreau.

Acasă…

e locul unde nu mă simt înlocuită.

Unde nu trebuie să lupt

pentru un loc în inima nimănui.

Doar exist.

Și, pentru prima dată,

e suficient.

În orașul dintre vii,

nu fug de mine.

Mă regăsesc.

Dragă eu, de demult și de acum

Ți-ai spus povestea de-atâtea ori,

În nopți tăcute, printre nori,

Dar n-ai știut cui s-o aduci,

Așa că-o scriu, s-o ții în cruci.

Ai dat mai mult decât ți-au cerut,

Și poate nici n-au știut,

Că-n tine, lumea s-a tot dus

Cu fiecare “nu” nespus.

Ai avut prietene cu glas dulce,

Ce-n timp au ars, și-au vrut să se culce

În uitare, dar tu, deși rănită,

Le-ai ținut în suflet, ca pe-o rugăciune nesfârșită.

Ai iubit fără să rostești,

Ai scris ce n-ai putut să crești

Cu el, băiatul ce părea

Că-n ochii lui viața avea.

Ți-ai pus pe mână o brățară

Ca să nu uiți… a fost odară

Ceva ce doar tu ai simțit,

Și totuși, totul s-a sfârșit.

Dar nu-i nimic, ai fost reală,

Chiar dacă lumea a fost goală.

Ești fragilă..

Tu scrii durerea fără temă.

N-ai încetat să crezi în bine,

Chiar când toți pașii dor de tine.

Ai obosit, dar n-ai cedat,

Ai plâns tăcut, dar ai iertat.

Tu nu ești simplă, tu ești foc

Uneori ascuns sub gheață, fără loc

Tu ești un vers nespuns din plin 

Ce bate-n inimă ca un refren divin 

Azi, dacă te-ntrebi cine-ai fost,

Și simți că totu-i fără rost,

Amintește-ți: ești o poveste

Pe care viața o citește.

Ți-ai luat zâmbetul și-ai plecat,

Ca și cum nu mi-ai fost nimic.

Eu rămân cu un „ce s-a întâmplat?”,

Tu rămâi cu un „nu mai zic”.

Ți-ai luat și glasul, și-ntregul cer,

Și nu ți-a fost rușine

Să mă lași să ard singură-n ger,

Să mor cu gândul la un bine.

N-ai dat nici „scuze”, nici „rămas bun”,

Doar ochii tăi goi, trișori.

Eu? Mă zbăteam, făceam tot, vreun drum,

Tu? Te uitai la alți fluturi, zori.

Ai tăiat cuvinte fără remușcare 

Ai mințit zâmbind, fără glas.

Ți-am dat totul,ție, dintre toate.

Ai zis „mereu”… și-ai fost doar ceas.

Acum, te plimbi prin vieți străine,

De parcă n-ai fost focul meu.

Dar noaptea... o să vin la tine 

Nu eu. Vin ce-ai ucis tu-n „eu”.

Valurile mării nu ne ajută 

Ne stinge durerea pentru o secundă 

Nici vântul nu ne mai atinge 

De când amândoi ne-am pierdut sinele 

Mare,mare,mare,te rog

I-ați sarea de pe rană,că nu mai pot 

Vântule, vântule ia-mi inima

Du-o departe 

Dă-i alinare 

Valurile mării nu ne ajută 

Ne pierdem în ea pentru o secundă 

Atingem cerurile înalte 

Ca să putem merge mai departe 

Așa că, vântule, vântule 

Ia-mi inima 

Du-o departe

Dă-i alinare

Căci pe rană e doar sare

Mă dor lucrurile pe care nu le-am spus,

Ca niște scrisori arse înainte de a fi citite.

Care au rămas prizoniere în mine.

E o liniște care țipă pe dinăuntru.

Mi-am spus că timpul o să mă vindece,

Că vântul o să-mi răcească dorul.

Dar parcă bate la fel de accelerat

La amintirea a ceea ce părea uitat.

Din tot ce-am fost

Azi am rămas o umbră cu glas stins,

Un „n-are rost” spus prea devreme

Și un dor care nu știe să plece.

Gânduri târzii..

Tăcerea mă sfâșie 

Din tot ce am fost 

Azi a rămas un simplu "n-are rost"

Gânduri târzii 

Mai știi când vedeam în culori vii?

Azi e doar negru peste tot

Nici măcar albul nu mai are loc

Ne iubeam ca într-un vis 

Nu știam că vom ajunge la sfârșit 

Și acum mă înec în amintiri 

Ce vin și pleacă, fără opriri 

Am rămas cu gândurile mele 

Târziu,scriu, despre durere

Căci iubirea,am înțeles,e complicată 

Te face să zbori și

să cazi, deodată 

Rămas bun tataie 

Să îți fie drumul luminat dragă tataie, 

Căci tu numai asta ai meritat 

Îți mulțumesc pentru ce ai fost 

Vei fi și vei rămâne bunicul nostru minunat

La El te-a luat al nostru Dumnezeu 

Te-a ascultat și te-a cruțat 

Drumul ușor ți l-a creat 

Mergi în pace ,în lumea ce te așteaptă 

Fără dureri și fără griji 

Căci noi te vom purta mereu 

În inimă și-n gând pe viitor  

Îți spun cu regret în suflet 

Mergi cu bine tataia al meu iubit 

Căci ne vom revedea cu siguranță 

Și vom râde împreună ca în trecut .

Văd petale, în văzduh plutesc,

Îți văd chipul feeric.

Încep din senin să zâmbesc,

Dar totul se pierde în întuneric.

Te strig, te chem, tu nu m-auzi,

De ce? Te rog, hai spune.

Căci din iubirea ce a fost,

Acum mai sunt doar urme.

Îmi spui: Ai grijă, că te-aștept,

Aici, acas’, cuminte.

Dar fapte nu mai văd de mult,

Au rămas doar cuvinte.

Ce e? De ce ne-am distanțat?

De ce nu-mi ești aproape?

Îmi zici o mie de povești,

Păcat că-s minciuni toate.

Am înțeles, nu te mai am,

Nu mă mai vrei pe mine.

Noi formam un amalgam,

N-aveam aceleași destine.

Ș-acum, pribeag prin lumea largă,

Muncesc doar că-n neștire.

Căci acum sunt plin de bani,

Dar nu mai am iubire.

📅 21-05-2024

Dacă s-ar putea rescrie viața ,
As cere pentru al meu bunic
O viața mult mai fericita
Și sa se mai întoarcă-unpic.
Sa se întoarcă lângă noi
Căci știu sigur ca își dorește
Însă acum este un înger
Și din ceruri ne păzeste !
A plecat acum 5 ani ,in aceasta zi de mai
Și oricât noi ne-am dorit ,oricât noi i-am zis :”Mai stai!”
Domnul ii scrisese soarta ,ci cred ca a fost sa fie
Sa fie mai liniștit ,in lumea fără nemurire
Fără lacrimi ,fără boala ,fără a mai suferi
Suferința s-a mutat ,la noi ,ce-nca suntem vii.
La noi aceea care,n-am uitat ființa care
In orice zi întunecată ,aducea raze de soare.
Ai fost blând ,bun ,iubitor ,un erou printre ființe
Ai fost tata și bunic ,și-ai îndeplinit dorințe .
Ai făcut a răsări ,numai flori unde-ai călcat
Și să știi ca regretăm,amarnic ca ai plecat !
Mai așteptăm ,dar numai vii
Cu flori ,cu struguri sau covrigi
Viața e atat de crunta,iar pe lângă ea noi suntem mici.
Iar când orologiul suna,ca viața ți se sfârșește ,
Oricât ai vrea a da-napoi,spre Cer nimic nu-ți mai oprește
Pașii ,care ar vrea sa calce ,lângă cei ce lacrimi varsă,
Însă doar o viață-avem ,iar viata -i povestea noastră!
Și când viata ți se duce,știi ca alta numai e
Și accepți o nemurire ,alta lume și un Rai ,
Accepți sa numai calci pământul
Ajungi doar ca sub el sa stai!

Ai plecat…

Ai plecat ca o boare de vânt,

Ca un șopot de gând,

Ai plecat ca și când

Nici n-ai fost pe Pământ!

Ai plecat și din gând

Și din fapt, din cuvânt…

Ai plecat și-ai lăsat

Numai doruri…

Și dureri și izvoruri

De nori și de vânt!

De ți-am greșit,

Rogu-te, mă iartă!

Nimic cu voie n-am făcut

Ca să te supăr,

Sau să te înfrunt!

De mi-ai greșit,

Te iert!

Nu am venit să judec

Și nici să schimb prea multe…

Atâta pot să-ți spun:

Din tot ce s-a-ntâmplat

Am tras învățăminte!

Să știi ca eu încă te mai am PICU-n telefon,

Și mă gândesc la tine în timp ce atât de greu adorm.

Și poza noastră-i încă la mine pe birou ,

Și încă ți simt al tău parfum pe al meu alb sacou.

Când noaptea vine atât de repede și iute,

Eu răsfoiesc încet paginile cărții mute,

Ce ieri îmi povesteau duios si cald de tine,

Iar azi eu nu mă mai cunosc deloc pe mine.

Și mă uit atât de simplu și rapid la pozele de ieri făcute-n grabă ,

Și mă gândesc la inima ce-odată mi-era asemena-i o nalbă.

O floare,o seară și-un sărut intens mai vreau,

Și sa mă uit la acel tablou,în care ei pozau.

Eram atât de fericită și rănită în același timp, 

Și iată,astăzi a mai trecut un anotimp.

Si chiar am pus în noi doar lacrimi și-amăgire?

Deloc deloc nu ne venim în fire.

De ce nu plângi și nu mă cauți,oare?

Atât de rea și fioroasă ți se pare?

A mea inimă ce astăzi și ar dori să zboare,

Să fugă și să vadă a ta lume,ce ieri era doar o scăpare. 

Mai vreau să-ți amintești de mine-un pic, 

Și să mă lași de jos încet să mă ridic. 

Să-mi etalez a mea frumusețe orbitoare, 

Ce pentru tine astăzi nu mai este acea vesnica preocupare. 

Și noaptea cea dintâi a noastră, 

O vei arunca oare pe a ta fereastră?

Mă vei lăsa să zac în al orgoliului infern,

În fața căruia eu astăzi iubirea o aștern.

Te mai gândești oare la ai mei ochi strălucitori, 

Ce ieri parcă ți se păreau atât de iubitori?

Te mai gândești tu,oare,la al meu păr stăruitor,

Pentru care astăzi ai un alt-nlocuitor?

Mai ai tu oare acea poză sau maret tablou cu noi,

Pentru care de ieri noi am pornit acest război?

Mai ai tu oare acea simplă cană,

Pentru care a mea amintire a rămas asa orfană?

Mă mai știi tu oare cine sunt?

Mai știi când mă priveai prelung?

Mai știi cine te-a iubit atât de tare?

Și pentru cine eu sunt biruitoare?

Mai vrei să-ți amintești de mine?

Să-mi mai auzi măcar o dată vocea?

 Sau vrei să-ți mai fiu măcar o doză de acele vitamine?

Sau m-ai transformat deja în niște antivitamine?

Eu te-am asteptat și n-ai venit

Ai dat uitării tot ce-ai promis

Speranțe mi-au murit în asfințit 

Si dorul l-am purtat... la infinit!.

Eu te-am visat... în umbre mi-ai apărut

Răsăritul mă prindea cu tine-n gând 

O clipă părea că viața mi-ar fi zâmbit

Dar nu!...erau iluzii... la infinit! 

Eu te-am scris pe veci în suflet

De dorul meu grav te-ai lipit

Tăcerea ta mi-a rămas un urlet

Ce răsună în mine... la infinit!

Eu te-am iubit și n-ai putut 

Să înțelegi ceea ce simt

Sau poate îți era teamă?

De-o dragoste... la infinit.