Sunt făcută

Cu flori albe
M-am decorat să mă privesti
Să fiu unica,
Singura frumoasa ta.

Cu flori rozalii
Ca obrajii nostri plini de bucurii,
Stiind ca esti prostănac
Am venit să te împac.

Cu flori galbene
Vesele cum am fost noi,
Petale de abia răsărite,
Le-am cules și le-am adus să le vezi.

Cu flori albastre
Cu o tenta de nu mă uita
Am venit într-o seară la ușa ta,
Dar tu nu mi-ai mai spus: Nu pleca!

Cu florile înnegrite
Pline de durere si suspine,
Mi-ai amintit ce-i durerea
După ce ai distrus gradina mea.

Cu ultimele petale rămase,
Mi-am dat seama de tine,
Și ca nicio floare din lume
Nu te-ar fi convins să rămâi cu mine.

Foaie verde foi trifoi
du-mă viață înapoi,
du-mă-n sat, la mine acasă
unde stau mereu cu ai mei la masă.
Acolo-i verde, albastru, soare
găina-mi umblă printre picioare
auzi câinele cum veșnic latră,
pisica o vezi cum umblă după pradă.
Iată acolo sângele nu contează,
banu-i doar un număr,
iar locuința e a noastră.
E acel miros specific vechi
de o casă bătrânească
tărâm lăsat din moș strămoș
pentru generația ce urmează.
Acolo apa-i din fântână,
o pui la soare să se încălzească,
dar nimic nu e ca baia de copil făcută,
vara, în balie lângă casă.
Cu sare, roșia proaspăt culeasă
era gustarea perfectă de la amiază
și leguma ce cu trudă o munceai,
îți aducea un gustos, liniștit trai.
Mai miroseai o floare îngrijită de mâna ta
și pâinea mamei nu lipsea,
soba iarna mocnit ardea,
radioul era singurul sunet ce urechile ți le umplea.
Râsetele, muzica și voia bună,
un pahar de tărie ce te făcea să vorbești strună;
se adunau vecinii la poartă și vorbeau
de bârfa ce prin sat o auzeau.
Asta-i viața de la tară,
ce cu dor îmi amintesc seară de seară.
Asta-i copilăria ce mi-o amintesc
și sentimentul ce acasă îl numesc.

Înc-o lacrimă curge,
Înc-o inimă se străpunge,
Încă un sentiment ucis
Și un scenariu interzis.

Interzis propriei persoane
Închis undeva în miile de gânduri,
Să nu fie găsit și amintit
Din nou simțit ca și retrăit.

Te minți că n-ai pățit
Sperând că nu vei mai simți nimic,
Chiar dacă totu-i nimicit
Și momentu-i încontinuu regândit.

Cauți raza dintre nori
Tot crezând că-și va reveni,
Dar încetează, nu te mai minți
Tot mereu cu basme de copii.

Ce-i necunoscute,
Te-ai pierdut în gănduri ascunse?
Te gândești la ce-i mai rău,
Că nu vei ajunge la apogeu.

Te gandești la apusuri pierdute,
La acele iubiri trecute,
La amintiri spulberate
De cuvinte și sentimente îndurerate.

Ce te face să fii așa?
Nu vezi, e îngrijorată lumea!
Te privesc toți intrebător
Au vazut că nu e ceva trecător.

Spune-ți că va fi bine,
Căci asta nu înseamnă a te minți
Și gândește-te că mâine
Ai ocazia de a înflori.

Și-am să fiu un râset
Însorit ca de copil,
Un zâmbet calm, încetișor
Ce în suflet e umil.

Și-am să fiu un vânt,
Un gând ce se duce în văzduh
Ca o briză răcoroasă
Ce-ti golește sufletul de ce te apasă.

Și-am să fiu o floare
Ce apare rușinată
Și se lasă-ncet cu o petală
Când viața nu e ușoară.

Și-am să fiu o firmitură
Ce o dai mereu deoparte,
E restul din întreg
Ce a rămas trist, singuratic.

Și-am să fiu o mare
Valuri ce te duc departe,
Ea îți lasă toate durerile
Să dispară într-un mod aparte.

Și-am să fiu o noapte
Care mintea ți-o odihnește
Chiar dacă se și prea poate
Inima să ți-o pertubeze.

Și-am să fiu ce pot,
am să fiu lacrimă și putere,
am să fiu soare si potop,
am să fiu ceea ce lumea va cânta
o poveste ce se spune la nepoți,
ceea ce nu vei vrea să uiți, nici chiar dacă poți.

Ia-mă dragă mare
Du-mă cu valurile tale,
Du-mă în locuri de neuitat
Unde nimic nu merită ratat,
Unde soarele continuu răsare
Și frumosul nu dispare,
Unde primăvara e veșnică
Și iubirea e pașnică.
Te rog, du-mă departe
De speranțele deșarte,
De regretele adunate
Și durerile purtate.

Albastră ți-e înfățisarea
Și puternică îmi e chemarea
Să vin la tine neîncetat
Să uit de tot răul îmbrăcat.

Ia-mi tot ce mă apasă,
Tot ce înghit și nu mai pot trăi.
Mare iți e splendoarea
Și sufletul mi-l tot învii.

în locul tău va apărea sigur altă femeie însingurată

(nu-mi explic de ce toate femeile singure poartă colanți negri

și sutiene albastre!)

știe că te aștept și că s-ar putea să întârzii ca avionul de linie Blue- Air

din Regatul Unit

din cauza rafalelor de vânt de pe Canalul Mânecii și de pe țărmul peninsulei Bretagne

adică vreo oră

destul cât să croșeteze spațiul rămas între cele două zboruri

prin fața ochilor mei

cu o sută de iglițe

inutil

se anunță rafale de vânt și la Köln

la Viena

Zagreb și Belgrad

până mâine nu mai e nicio speranță

.

va trebui să dorm în singurul zgârâie nori cu hotel și tersă spre cosmos

din capătul terminalului patru

altul nu mai există

în locul tău voi găsi probabil femeia însingurată de pe aeroportul Cardiff

croșetând

însăși  viața mea este o broderie de zboruri și vânturi

fără chipul tău virtual din mijlocul pânzei albe a gândului

cusut cu fire de aur

m-aș pierde pe aeroportul acesta...

țărâna prin care-ai călcat s-a-ntărit ca un cadavru

locul de-acolo e mort

nici firul de iarbă nu mai răzbește prin crusta aceea violacee

spre negru

a pământului

așezată ca o platoșă la capul soldatului necunoscut

nici oamenii nu mai trec

copacii și-au asmuțit și ei crengile uscate spre cer

precum niște morți îngopați în picioare

calotele glaciare dinăuntru-mi

alunecă-ncet-încet  înspre maluri

aud pașii albi ai iernii arctice călcând peste nisipurile portocalii ale sufletului

aripile bufnițelor rașchetând norii

deșertul timpului se contopește cu linia orizontului infinit

țurțuri imenși îmi atârnă de inimă

așteptând…

Golul din suflet nu-l da oricui,

Nu-l umple cu pași ce se pierd în văpui.

E-un loc de tăcere, de dor neștiut,

Ce-n liniștea nopții te cheamă tăcut.

Nu pune în el pe oricine zâmbește,

Căci masca ascunde ce nu-ți folosește.

Alege pe cine te face să crești,

Nu pe cei ce pleacă lăsând doar povești.

Golul e sacru, păstrează-l curat,

Nu-l da celui care te lasă uitat.

Umple-l cu vise și doruri senine,

Cu oameni ce-ți sunt ca o stea pentru tine.

Nu tot ce-i aproape îți e de folos,

Caută-n privire un rost luminos.

Și-atunci vei vedea cum golul din tine

Se naște în iubire ce-ți face doar bine.

Plutesc între iluzii, ca un nor strălucitor,
Dar mă prăbușesc în realitatea rece, fără dor.
Fiecare pas mă ține legat de un trecut ce arde,
Iar prezentul îmi scapă, o rană ce mă doare.

hai să încercăm un exercițiu de imaginație

și  să împărțim pâinea aceasta în continente

punem jumătate deoparte

pentru Asia

ca să fim siguri

altă jumătate pentru ce-a mai rămas

în ordine

Africa

America

Antarctica

Europa

îmi vei spune că n-am luat în calcul oceanele

iar eu îți voi răspunde că oceanele nu fac parte din ecuație

fiindcă Pământul arăta la început ca o pâine rotundă

mai târziu au apărut apele

munții

nu-ți mai explic cum

și de ce

mai bine hai să mâncăm pâinea aceasta fierbinte

într-un exercițiu ipotetic de supraviețuire în Cosmos

eu

concentrându-mă pe Asia

tu

pe bucățile mai mici

experimentând

de fapt

o variantă posibilă de masacrare a lumii…

Ești roșu-aprins precum acel Apus de Soare ce se ascunde prin văile de umbre, și-ascunzi în ochi doar nopțile de Toamnă dar și tăcerile profunde. Cui tu zîmbești, nici tu nu știi. Dar fugi, te pierzi, te-ascunzi mereu printre aceiași pixeli și speri mereu că totul are-un scop Divin ce te îndreaptă spre acele Dimineți rîvnite.

În cîte nopți și cîte trepte împletite în mănunchi de stele ai vrut să urci?! Și cîte, și mai mult, fărîme au căzut?! Mai este socoteala înscrisă pe vreo foaie? E doar o pată de culoare, în permanente amintiri.

Ma-ntreb cu oarecare nostalgie de ce mai scriu tăcerii, dar și tacerea își spune o poveste - povestea infinită de gînduri infinite și adîncuri de ape neliniștite. Te vezi, te cauți, te pierzi, te regăsești pentru o clipă și mori ca sa renaști tu iară. Precum efemerida dansezi pe firul invizibil. Și fiecare dans îl faci tot mai tăcut în sunetele mute făcute-n pași, cu grijă, sperînd să nu se rupă. Tu încă poți zbura de vei avea curajul. Fii liberă în zbor și nu în pași rătăcitori.