Pentru tine, străine

Pentru că sunt terifiată.
De ce să mint? Mi-e frică de cum mă simt.
Mă gândesc la trecut, prezent și viitor
și că nu pot de fapt, înfrunta orice ocol.
Mă gândesc la copila de mine, ce cânta și vorbea în rime
ce se juca și gura nu-i mai tăcea.
Mă gândesc la papuși și cântece de copii
mă gândesc la ce nu mai pot trăi.
În prezent viitorul vine
și un tremur continuu mă tot ține,
ce să fac să fie acum bine?
Fug în sens invers, nu vreau să mă uit înainte
la ce poate că nu voi reusi,
la viitoarea eu
și că probabil niciodată nu mă voi mulțumi.

Înc-o lacrimă curge,
Înc-o inimă se străpunge,
Încă un sentiment ucis
Și un scenariu interzis.

Interzis propriei persoane
Închis undeva în miile de gânduri,
Să nu fie găsit și amintit
Din nou simțit ca și retrăit.

Te minți că n-ai pățit
Sperând că nu vei mai simți nimic,
Chiar dacă totu-i nimicit
Și momentu-i încontinuu regândit.

Cauți raza dintre nori
Tot crezând că-și va reveni,
Dar încetează, nu te mai minți
Tot mereu cu basme de copii.

Am lăsat o foaie goală
mă tot așteaptă de astă-vară,
mă tot așteaptă să viu
pe cărarea ce încerc să o scriu.

E așa nerăbdătoare
eu parcă n-am chemare
sufletu-mi în pustiu
atunci când va fi... e deja prea târziu.

Și as face atât de multe
atâtea nenumârate putute
să o iau sub un copac
să-i destănui tot ce țin de un veac.

Iartă-mă speranță
caci prea greu mă pot porni
n am putere încă să ajung la tine,
dar mai stai înc-o zi.

Nuanțe grii sunt așternute
Peste oameni sute, mii.
Ei privesc discriminator
O mulțime de trecători
Judecănd haine, aspecte,
Lăudându-se că la ei toate-s perfecte.

Trecătorii tac și înghit
Căci persoanele-s greu de oprit;
Suferă tăcut în sinea lor
Sperând că acest chin e trecător,
Însă rămân semne pe suflet,
Minte, chiar și pe corp.

Peste tot este ură,
Bătăi, la orice colt o înjurătură.
Personale nu mai stiu ce-i omul
Și astfel se adâncesc în tot răul.
Fără caracter, îngusti în suflare
Lăsându-ne fără căi de alinare.

Trecătorii cred în mai bine,
Poate în putină adevărată omenire,
În mai puține vorbe grele
Și mai multă sursă de putere.
Lăsați urâtul deoparte
Și oferiți mai multă bunătate.

Am fost făcută din soare
să strălucesc cu neîncetare,
să orbesc a vieţii răutatea,
să fac mai călduroasă realitatea.
Îs trudită din pământ,
să nu uit de unde am început
a naturii veşnică mângâiere
ce am simţit-o fiind prunc.
Şi-s pupată de icoană
a mele-i credinţe surioară
îngrădită de rugăciuni,
cu a mele lumânări spun neputinciuni.
Îs atinsă de întuneric,
şade însetat în mine
tot aşteaptă lacom lacrimi,
dar secetă suspinele din mine.
Poate sunt clădita de nimic
şi-s doar un suflet rătăcit,
n-am gasit a inimii alinare
astept neîncetat încontinuare
a neştiinţei încetare.

Și-am să fiu un râset
Însorit ca de copil,
Un zâmbet calm, încetișor
Ce în suflet e umil.

Și-am să fiu un vânt,
Un gând ce se duce în văzduh
Ca o briză răcoroasă
Ce-ti golește sufletul de ce te apasă.

Și-am să fiu o floare
Ce apare rușinată
Și se lasă-ncet cu o petală
Când viața nu e ușoară.

Și-am să fiu o firmitură
Ce o dai mereu deoparte,
E restul din întreg
Ce a rămas trist, singuratic.

Și-am să fiu o mare
Valuri ce te duc departe,
Ea îți lasă toate durerile
Să dispară într-un mod aparte.

Și-am să fiu o noapte
Care mintea ți-o odihnește
Chiar dacă se și prea poate
Inima să ți-o pertubeze.

Și-am să fiu ce pot,
am să fiu lacrimă și putere,
am să fiu soare si potop,
am să fiu ceea ce lumea va cânta
o poveste ce se spune la nepoți,
ceea ce nu vei vrea să uiți, nici chiar dacă poți.

Tu ai rostit rugăciunea-n puține cuvinte,
Și te-ai rugat în umbra icoanelor sfinte, 
Să culegi lumina dintâi a primilor zori,
Pentru care merită să trăiești și-apoi să mori...

Cu fruntea plecată și palmele întinse,
Îngenunchiat în fața icoanelor plânse,
Ai tremurat lumina cea sfântă-n cădelniți,
Și de pe umeri, albe aripi de îngeri goniți...

Învăluit în parfumul florilor albastre de mai,
Ai pășit pe autostrada ta care duce în rai,
Cu suflet ușor, în dreaptă și mută credință,
Curat, destinul tău s-a împlinit în neființă...

PURO, DESTINO NEL NON ESSERE

Hai pronunciato la preghiera in poche parole,
e pregasti all’ombra delle icone sante,
per raccogliere la prima luce dell’alba prima,
per cui vale la pena vivere e poi morire…

Con la fronte china e i palmi tesi,
in ginocchio restasti davanti alle icone piangenti,
per far tremare la luce santa negli incensieri,
e scacciare dalle spalle le ali bianche degli angeli inseguiti…

Avvolto nel profumo dei fiori azzurri di maggio,
imboccasti la strada che conduce al paradiso,
con anima lieve, in retta e muta fede,
puro, il tuo destino si compì nel non essere…

Când va veni târzia toamnă,

Iar după, friguroasa iarnă, 

Și când verdeața va s-adoarmă,

Iar gerul o să se aștearnă,

Când va rămâne numai vântul 

Care să-mi cânte vorbe blânde 

La vară mă va duce gândul 

Prin lacrimile tremurânde.

Atunci mi-voi aminti de soare,

Cum am șoptit în râu dorințe,

Și de cununile-npletite,

Care-mi lăsau în păr semințe.,

Cum dănțuisem în pădure...

Sper c-oi avea atunci putere,

Sper ca-n acele zile sure

Să am un strop de mângâiere.

Un gest mărunt, o mână întinsă,

E tot ce trebuie acum,

Să ții speranța mereu aprinsă

În cei ce rătăcesc pe drum.

Nu-i slăbiciune să fii bun,

Ci e o forță fără seamăn,

Să poți din suflet să aduni

Lumină pentru orice geamăn.

Căci bunătatea, ca un ecou,

Se-ntoarce-n viață negreșit,

Te face om, te naște nou

Și-ți lasă sufletul împlinit.

Nu sunt singură..sunt cu mine

O companie plăcută în liniște surdă 

Nu e singurătate,nu simt că doare

E conexiunea cu mine reală 

Nu-mi spun minciuni și nu-mi dau dreptate 

Doar mă ascult cum respir in noapte

Știu sigur ce simt,atât de real 

Și știu că mâine în zgomot apar

Mă adaptez la tot ce este în jur

Observ cum mă pierd,mă separ de ce sunt

Și știu că nu vreau,și pot fii cum sunt 

Un test mai am...și-n zgomot voi fii

Tot ce simt și sunt eu acum

Azi îmi activez iertarea,

Pentru suflete de lut,

Și privesc cu înțelepciune,

Către tot ce m-a durut.

Înainte să dau drumul,

Înainte să mai doară,

Mă eliberez de ură,

De furie și ocară.

Mă întorc spre mine acum,

Transformând totul în aur,

Și cu suflu din adânc...

Prin iubire sa se întoarcă.

Am iertat tot ce mă doare, 

Azi mi-am fost o consolare, 

Am iertat și am dat drumul..

Prin procesul de schimbare.

Dar,iertarea-i conștientă,

E făcută din iubire ,

Tot ce m-a rănit pe mine,

Înapoi nici că mai vine.

Merg pe drum mai înțeleaptă,

Și renunț la răzbunare,

Plec cu lecția învățată,

Universul echilibrează cu a sa nota de plată.

Eu din stare de iubire,

Privesc cu înțelepciune,

Tot ce a fost ,a fost sa fie..

Liniștea e a mea schimbare.

Am închis cercul de ură,

De furie și trădare,

Umilință, neputință..

Mă îndrept spre a mea iertare.

Pe cărarea spre înainte,

Simt protecție și sprijin,

Acel cerc ce-i invizibil,

Pentru cei ce n-au răbdare.

Eu rămân același om, 

Ce merg calm și răbdător,

Pe un drum cu trandafiri,

Ce au țepi și nu mai dor,

Sunt răpuși de-al meu decor.

Cei trei P ai vindecării,

Pe al meu drum m-au însoțit,

Au fost starea de pornire,

Mi-au rămas fideli și sunt.

Primul,,P,, a fost Pictura,

Prin culori eliberam,

Ce vedeam în vise ,pleaope,

Din profund eu tot scoteam...

Următorul ,,Poezia,,..a urmat ca un ecou,

Al cuvintelor nespuse ,se simțeau interior,

Mâna mea a scris in grabă fiecare vers cu har,

Curățăm cuvinte care nu-mi aparțineau total.

Cel din urmă,cel dintâi..,,P,, poate cel mai important,

Prezența în tot ce simt ,în ființa ce exist,

A însemnat mult exercițiu,a însemnat o întreagă fugă,

Să alerg și să mă prind,

Să ma iau ușor de mână și la mine sa revin.