Recunoștință în Ghetele de Decembrie

Știi…

am învățat liniștea după ce-am plecat.

Nu mai e nimeni să mă întrebe

unde sunt,

cu cine,

de ce.

Și ar trebui să fie bine, nu?

Doar că… e prea mult spațiu acum.

Prea mult gol în jurul meu.

Nu mă mai apasă nimic,

dar nici nu mă mai ține nimeni.

E o libertate ciudată…

nu știe să mângâie.

Eu am vrut o casă.

Nu doar pereți.

Am vrut un „noi”

care să nu doară.

Dar „noi”-ul nostru…

era prea strâns.

Prea multă teamă,

prea puțină iubire.

Ce aveam noi

nu era liniște.

Era control.

Nu era dor…

era frica ta că o să plec.

Și am stat.

Am stat până am început

să nu mai fiu eu.

Și acum… merg drept.

Respir mai ușor.

Dar sunt seri

în care mă opresc

și mă lovește liniștea asta.

Și da… mi-e dor.

Nu de noi.

Nu de cum era.

Mi-e dor de cum credeam

că o să fie.

Și poate…

într-o zi

o să găsesc liniștea aia

care nu vine din plecare,

ci din a rămâne

fără să mă pierd.

Sub cerul negru, strălucind ca mătase,

Luna plutește-ntr-un dans de seară,

Stelele palide, sclipiri nesfârșite,

Împodobesc tăcerea, o vrajă rară.

Vântul adie șoptit printre frunze,

Cântând o poveste, o taină uitată,

Umbre se-ntind, se contopesc cu gândul,

Natura se odihnește, visând ne-ncetată.

Freamătul nopții, o liniște caldă,

Cu miros de iasomie și ploaie ușoară,

În miezul întunericului, totul se-nvârte,

Într-un vals de lumină, o magie rară.

Frumusețea nopții e adânc înfiptă,

În inima celor ce visează mereu,

Cu ochii deschiși, sub bolta de stele,

Găsind în întuneric lumina lui Dumnezeu.

Moartea vine ca o umbră, lină și tăcută,

Purtând cu ea tăcerea nopții absolută.

În mângâierea-i rece, visele se curmă,

Iar viața se destramă-ntr-o ultimă furtună.

Ea nu cunoaște vreme, nu ține socoteală,

Vine neștiută, fără grabă sau sfială.

Culege suflete ca pe flori de câmp,

Lăsând în urma-i doar un gol și-un vânt.

Și totuși, moartea nu e un sfârșit,

Ci o poartă către-un tainic infinit.

Dincolo de ea, în tărâmuri neștiute,

Viața-și regăsește alte forme, alte lupte.

Așa că nu o teme, ci privește-o drept,

Căci în tăcerea ei, un adevăr ascuns e înțelept.

Moartea nu-i dușman, ci un drum necesar,

Spre un alt început, într-un alt hotar.

Oglindă-i lumea, chipul meu reflectă,  

Dar în adânc, eu caut alt răspuns,  

Pe căi ascunse, tainic mă întreabă  

Un glas divin, de ceruri nepătruns.

Cine sunt eu? Întreb mereu, stingher,  

Cu sufletul deschis, cu fruntea-n vânt,  

Spre cer ridic privirea de mister,  

Sperând că Domnul îmi va da cuvânt.

E-un dor aprins ce arde ne-ncetat,  

Ca flacăra ce-n noapte nu apune,  

Încerc să aflu cine m-a creat,  

În șoapte vechi, ce urcă din genune.

Și Dumnezeu, în șoapte liniștite,  

Răspunde blând, din nemurirea sa:  

"Ești praf de stele și pământ fierbinte,  

Ești vis și dor, ești taină-n lumea ta.

Ești ruga ce se-nalță-n infinit,  

Ești gând ce în iubire se topește,  

În tine, Eu, divin am sădit,  

Lumina mea ce-n veci te ocrotește."

Și-atunci încep să simt adânc în mine,  

Că sunt un fir de dor în veșnicie,  

Un glas ce se înalță spre lumine,  

Sunt om, dar port o sfântă poezie.

E dimineață și-i stricat butonul

De sonor al lumii din acest oraș,

Zeul gălăgiei, luat cu somnul,

Devine laș.

Liniștea pare mică dar e mare

În orașul ăsta mai mereu tăcut,

Se tânguie un tren în depărtare,

Și cam atât!

Se-aude și un greiere cum doarme,

Ba chiar și-o stea cum strălucește-n cer,

Cu poftă dorm și gloanțele în arme,

Visând la fier.

Patru mii de zâne și Morfeu în vis

Se aud cum sforăie cu toți de zor,

E un zgomot în surdină, interzis,

Ca de motor.

Se-aude și amorul cum lucrează

În trupurile surde de prin case,

E liniște, nimic nu mai contează

Azi la șase.

priveam aseară stelele lui David de pe cer,

așa cum Creatorul în Geneză le dispuse,

în câte șase colțuri de lumină și un hexagon,

în fapt, mii de  triunghiuri echilaterale suprapuse

efemer,

când într-o prismă cu trei laturi, când într-un trunchi de con

priveam spre  Universul acesta fără glas

care-mi părea încremenit într-o terifiantă  apatie,

redus la niște forme, trasate din compas,

și am înțeles atunci că totu-i doar geometrie.

trapezu-n care stau și mă zgâiesc la stele

e tot o formă geometrică obscură, fără unghiuri drepte

cu două dintre laturi opuse, însă paralele,

și alte două ...excentrice, aș zice chiar inepte.

eu însumi sunt o sumă de pătrate și dreptunghiuri,

dacă mă descompui în forme rectilinii,

găsești alături o mulțime infinită de triunghiuri

 plecate-n zbor din puncte congruente și terminate-n linii...

Alții mă judecă pentru culoarea mea,

Iar tot ce pot face este a îndura.

Mărturisesc că știu ce înseamnă

A fi altcineva,

Dar asta nu justifică

Plăcerea ta

Când mă folosești și te plictisești 

De ființa mea care nu poate pleca.

Ador viclenia pe care mi-o oferi

Atunci când spui că ma iubesti.

Poate crezi că sunt de vină,

Iar eu iți dau dreptate 

N-am curaj să mă duc în altă parte.

Poate îți e greu să înțelegi

Cu câtă luciditate 

Chiar cred că m-a iubit mai mult de jumătate.

Artificialitatea de care dai dovadă

Chiar a ajutat

Să descopăr pasiunea 

De care am uitat.

Mărturisesc că-mi e rușine 

Să dau înapoi

Și să arât lumii 

Că poate m-am înșelat,

Abuzul și violența ta

Chiar m-au ajutat.

Aud strigăte în șoapte,

Văd suflete nevinovate

Care luptă pentru dreptate

Mereu la un pas de moarte....

Multe nu mai au răbdare,

Puține-și mai cer iertare,

Toate mor de la "trădare"

Toate se scufundă-n mare....

Marea-i agitată cu valuri la suprafață 

Dar o să vezi că și sub ele există viață

Ține-ți minte "sub apă nu există ceață"

Fă-ți curaj să te scufunzi în mare,

Deschide ochii și vezi de ce te doare 

Uită-te bine și caută o rezolvare

Nu lăsa să te pierzi în disperare.....

"Mare" îmi este gândul 

Pământ mi-a fi mormântul 

"Disperare" este cuvântul 

Ce-mi sapă mormântul

Am căzut în capcana gândului

Și nu cred că mai am scăpare 

Am căzut în capcana gândului

Și mă pierd în disperare......

Născută din pământ și apă,

Copilul Lui Dumnezeu,

Curat, sufletul meu,

Supus să cadă în groapă.

Păcatele din neam în neam

Ce mă urmăresc din umbră,

Simfonie sumbră,

Cu ele inima-mi hrăneam.

Aș fi vrut să fiu secundă,

Să fiu o clipă pe pământ,

Sau o adiere de vânt

Care-n trestii să se ascundă.

Îndrăznesc să cred în toate

Și în câte nu există,

Eu, simplă artistă,

Cu mii de vise întunecate.

Vântul timpului trecut
suflă praful pe morminte,
alungând, ca o năluc,
roiul visurilor pierdute.

Iar pământul stingherit
tot mai tare strânge-n coaste
pe toți cei ce au pribegit
pe ale vieții valuri vaste.

Ca și mine, vinetici,
au trecut și ei prin viață,
adunând, ca niște furnici,
fărămiturile de speranță.

Au iubit și au suferit,
ca și mine, călătorul;
doar că vremea i-a istovit,
lăsându-le doar dorul.