Noaptea

E toamnă, e foşnet, e somn...

Copacii, pe stradă, oftează;

E tuse, e plânset, e gol...

Şi-i frig, şi burează.

Amanţii, mai bolnavi, mai trişti,

Pe drumuri fac gesturi ciudate -

Iar frunze, de veşnicul somn,

Cad grele, udate.

Eu stau, şi mă duc, şi mă-ntorc,

Şi-amanţii profund mă-ntristează -

Îmi vine să râd fără sens,

Şi-i frig, şi burează.

Nervios de otoño

Es otoño, es susurro, es sueño...

Los árboles, en la calle, suspiran;

Está tosiendo, está llorando, está vacío...

Y hace frío y hay niebla.

Amantes, más enfermos, más tristes,

En las carreteras hacen gestos extraños.

Y sale, del sueño eterno,

Caen pesados, mojados.

Me quedo, y voy, y vuelvo,

Y los amantes me entristecen profundamente.

Tengo ganas de reír sin sentido

Y hace frío y hay niebla.

E toamnă, e foşnet, e somn...

Copacii, pe stradă, oftează;

E tuse, e plânset, e gol...

Şi-i frig, şi burează.

Amanţii, mai bolnavi, mai trişti,

Pe drumuri fac gesturi ciudate -

Iar frunze, de veşnicul somn,

Cad grele, udate.

Eu stau, şi mă duc, şi mă-ntorc,

Şi-amanţii profund mă-ntristează -

Îmi vine să râd fără sens,

Şi-i frig, şi burează.

Efterårsnerver

Det er efterår, det rasler, det er søvn...

Træerne, på gaden, sukker;

Han hoster, han græder, han er tom...

Og det er koldt, og det er tåget.

Elskere, sygere, tristere,

På vejene laver de mærkelige bevægelser -

Og forlader, fra evig søvn,

De falder tunge, våde.

Jeg bliver, og jeg går, og jeg vender tilbage,

Og elskere gør mig dybt ked af det -

Jeg får lyst til at grine meningsløst

Og det er koldt, og det er tåget.

Oh, ce frumoasă e natura...

Ce splendoare chiar si cand plouă,

Chiar și când norii de culoarea jăratecului leviteaza deasupra codrului... 

Când crângul tânăr se-ngălbenește,

Devine o culoare arămie 

De o toamnă târzie.

O rafală se prelinge pe cerul cețos, 

Și un tunet de culoarea lămâii își face loc printre norii pufoși, 

Iar  

Pe frunze cafenii se aștern lacrimi reci, 

O urmă de oglindă, 

Ce ușor se scurge, 

pe solul fin, catifelat, 

umed si umflat. 

Tot codrul plânge verde si cenușiu, 

Iar

Pe scoarța copacilor crăpate si adânci, 

Se preling fire de in

 transparente si senine 

Ce reflectă peisajul :

lichidat si înmuiat. 

Și frunzele ce-acoperă pământul ud si fad, 

Sunt scrutate, biciciuite de ploaia de gloanțe ce cad. 

luna trece alene

peste-ntinderi de ape;

lebede-

într-o legănare de trestii,

îi sorb lacome-nsuflețirea;//

dangătul clopotelor

înăbușă tristețea-n

 cercuri concentrice.

Pomul crește nencetat,

Cu crengile răsfirat,

Depărtându-se mereu....

Parcă nu suntem de-un neam,

Nu avem același ram

Ne îndreptăm mereu 

Numai bunul Dumnezeu,

Ne iubește că un tată,

Nu ne lasă niciodată,

El dorește că să fie...

Pace și prietenie...

Iubire multă să fie...

Precum bunul Dumnezeu,

Își dorește tot mereu.

Să nu faci rău nimănui,

Că îi faci chiar fratelui.

Tuna bolta -nvolburată

Din privirea -i încruntată 

Peste suflarea amorțită 

De frig învăluită.

Ploaia nu zăbovi să ude

Trupuri uscate și ude,

Ce -și căutau cu disperare 

Un adăpost, oarecare...

Vântu sufla-n rafale,

Smulgănd ramuri și petale;

Se poticni la o răscruce,

Scrută zările năuce.

Stărni haita de fiare

S o ia la goană,pe cărare,

Adânc să sape în spărtură,

Peticindu -și o scorbură.

Răcnea din adăncuri marea,

Tulburăndu-si culoarea,

Scuipă spume de furie

Pt a vremii vitregie...

Din Ceruri o voce plănsă 

Vibra pe o rază neatinsă;

Aripi frânte să culeagă 

Și s -aline lumea -ntreagă...

Oglindă-i lumea, chipul meu reflectă,  

Dar în adânc, eu caut alt răspuns,  

Pe căi ascunse, tainic mă întreabă  

Un glas divin, de ceruri nepătruns.

Cine sunt eu? Întreb mereu, stingher,  

Cu sufletul deschis, cu fruntea-n vânt,  

Spre cer ridic privirea de mister,  

Sperând că Domnul îmi va da cuvânt.

E-un dor aprins ce arde ne-ncetat,  

Ca flacăra ce-n noapte nu apune,  

Încerc să aflu cine m-a creat,  

În șoapte vechi, ce urcă din genune.

Și Dumnezeu, în șoapte liniștite,  

Răspunde blând, din nemurirea sa:  

"Ești praf de stele și pământ fierbinte,  

Ești vis și dor, ești taină-n lumea ta.

Ești ruga ce se-nalță-n infinit,  

Ești gând ce în iubire se topește,  

În tine, Eu, divin am sădit,  

Lumina mea ce-n veci te ocrotește."

Și-atunci încep să simt adânc în mine,  

Că sunt un fir de dor în veșnicie,  

Un glas ce se înalță spre lumine,  

Sunt om, dar port o sfântă poezie.

Moartea vine ca o umbră, lină și tăcută,

Purtând cu ea tăcerea nopții absolută.

În mângâierea-i rece, visele se curmă,

Iar viața se destramă-ntr-o ultimă furtună.

Ea nu cunoaște vreme, nu ține socoteală,

Vine neștiută, fără grabă sau sfială.

Culege suflete ca pe flori de câmp,

Lăsând în urma-i doar un gol și-un vânt.

Și totuși, moartea nu e un sfârșit,

Ci o poartă către-un tainic infinit.

Dincolo de ea, în tărâmuri neștiute,

Viața-și regăsește alte forme, alte lupte.

Așa că nu o teme, ci privește-o drept,

Căci în tăcerea ei, un adevăr ascuns e înțelept.

Moartea nu-i dușman, ci un drum necesar,

Spre un alt început, într-un alt hotar.

În seara de Decembrie, în prag de sărbătoare,
Moș Nicolae ne-aduce bucurie și soare.
Ghetele noastre, în linie așezate,
Așteaptă cu dor cadouri și speranțe visate.

Nu doar copiii primesc magie în ghetuțe,
Ci și oameni mari, cu suflete copilaroase.
Cu inima caldă și ochii luminând,
Pun vise în ghetele lor, tremurând.

Azi, oameni maturi , cu inimă de copil,
Primesc cadouri și zâmbete, un miraj subtil.
Sufletele lor tânjesc după amintiri,
Mulțumindu-se pentru că există în iubire și firi.

Decembrie să le readucă ochii strălucitori,
Să atingă din nou fiorii trecutului, ușor,
Cu bucurii și zâmbete, să umple fiecare pas,
Să simți că Moș Nicolae niciodată nu te-a uitat.