A răsărit în mine

În fața oglinzii mă uit și mă pierd,

Ochii-mi sunt două fântâni de tăcere,

Iar gândul meu, ca un val ce nu mă mângâie,

Se sparge-n colțuri de pământ, în mizerie.

Nebunia se naște din agonia adâncă,

Ca o flacără ce arde fără vânt,

În sângele meu curge un râu de dor,

Iar râsul meu nu e decât un cuvânt.

De ce să mai caut o rază de soare,

Când ecourile mă strâng cu mâini reci?

Sunt un muritor ce caut drumul

Pierdut în nebunia ce mă apasă pe veci.

Mă urăsc, că nu mai știu cine sunt.

Nebun și singur, sub cerul plumburiu,

Și-n mintea mea sângerează visuri frânte,

În ecoul dorurilor, este un cântec pustiu.

Povestea mea se rupe și se coase,

Cu ațe fine, tremur de delir,

Schizofrenia-mi țese alte oase,

Și-n ele dorm, și-n ele mă inspir.

Bufonii râd — și râsul lor e teatru,

Scriu poezii să nu merg la psihiatru.

A trecut un timp de când n-am mai scris

Așa că am ales să-mi dezmbrac frânturi de gânduri pe o foaie, mint.. unele le scriu în notițe pe telefon, mă aștern unde-mi prinde viața gând sau curaj

Astăzi este despre cum se simte Denisa

Sau poate a fost ieri, cine știe

Astăzi poate pur și simplu mint iar tu citești

Sau eu zic adevarul și nu tu mă crezi

Scriu versuri, astăzi am scris proză

Fluturi albi se perindă sub pleaope

Si mucegai desprind din ale mele coaste

Oh iar am făcut o rimă

Revenind,  mi-am agățat inima într-un cui de aer și.. neh sună prea banal

Îmi nasc cuvinte sub limbă ca niște flori fosforescente

Nu are sens nu?

Greu este sa zici cum te simti într-o zi banală:)

Gândurile se sinucid în buclă, nu îmi dau seama dacă respir eu sau respiră cineva dinăuntru meu care mi-a luat forma

Am oglinzi în care nu apar, timpul mi se strică in palme, uneori evadez din mine fără să plec

Și totuși în oglinzile în care apar se vad doua fete pe aceiasi fata:)

Exact, ciudat nu? Pai hai să îți explic:

O gură spune adevărul, alta îl corecteaza.

Alteori mă trezesc în niște locuri unde am amintiri dar nu am mai fost niciodată.

Hai să trecem de partea asta.

Cine sunt? Un personaj oare?

Autor? Sau doar o notiță uitată într-un telefon care se crede viață?

Întrebarea ramane ca un diagnostic spus prea târziu

Vreau sa iau stelele sa pictez cu ele

Si din picaturile de ploaie sa scriu poezii

Sa le strang in palme, indiferent de vreme

Sa le asez prin gandurile-mi pustii

Of, Platone, daca iubirea nu e doar un ideal?

Sufletele noastre poate sunt stele

Se pierd, se intalnesc, se ranesc fatal

Culorile imi plang pe panza inimii mele

Van Gogh intelege urletul meu

Si parca imi canta sentimentul

In albastrul greu

Iar eu.. intre delir si profunzime

Imi nasc poezie de printre ruine

Azi m-au privit lingurile din perete,

Se uitau urât, dar nu aveau ochi deloc,

Și-a râs un dulap cu dinți de machete:

“Denisa, dă liniștea mai încet, că mă joc”

M-am lipit de podea să ascult cum gândește,

Sub ea, cineva mănâncă păianjeni și râde,

Un ceas mi-a șoptit: “Timpul nu se oprește

Dar vine pe coate, cu sânge pe frunte.”

Nu-i frigiderul, e un sicriu cu prize,

Omul din el avea ochii răsuciți inapoi,

L-am intrebat de ce plange , zicea:

“Nu este nici o criză

Doar  în capul tău  suntem doi.”

Ce nume îți poartă azi dorul?

Sufletul-ți cunoaște amorul ?

Dar vinul gol care-ți cară ecoul?

Mai vezi umbrele jucându-se cu decorul?

nu poți spune tu

muritorul de rând

cu mâna pe inimă

că ai așezat ultima piatră la temielia acestui edificiu

de rugăciune al omului singur

denumit Gând

doar preoții mincinoși mai susțin că există repere de necontestat

ca niște borne kilometrice

de unde-ar începe și s-ar sfârși infinitul

din păcate

dumnezeii lor

fără niciun reper verosimil

sunt tot atât de infiniți

precum infinitul

(nemărginit la capete!)

un fluviu spumos de întuneric și lumină

revărsându-se dintr-o cascada Niagara fără egal

a cerului

peste toate sfâșierile noastre metafizice…

Îmi aștept sfârșitul,

Tăcut, blocat în singurătate,

Îmi aștept sfârșitul, 

În lacrimi lipsite de dreptate....

Vreau să plec departe,

Vreau să rămân doar eu cu mine,

Vreau să plec departe, 

Dar... nu vreau să renunț la tine....

Prietenii mei s-au risipit prin lume,

Mai știu câte ceva, și-i țin lângă mine,

Aduc trecutul ceva mai aproape

Mă fură gândul, ca valul pe ape...

Nu aveți cum ști, cât de des vă pomenesc,

Acel trecut, cu voi alături mi-l doresc,

Zilele posace, le pot trimite, undeva 

Nu cred că le mai dorește cineva.

Pot să vă chem, oare fac bine?

 Atâtea rele noi, se bulucesc în lume,

Veniți, dragii mei, pe meleagurile noastre

Veniți din risipire, la casele voastre.

Când eram mic, credeam că oamenii mari

Țin lumea în palmă, că nu se sperie, nu cad,

nu se frâng.

Mă gândeam că viața le curge prin vine

Ca un râu care nu a cunoscut furtuni.

Eu credeam că sunt zei cu răbdarea în oase.

Iar eu, cu ochii plini de cer și vor,

Le-am pus pe frunte coroane de crez.

Dar am găsit în privirile lor,

Nu răspunsuri, ci inimi pierdute.

Și-atunci am știut: nu există oameni mari,

Doar copii care au supraviețuit prea mult timp

Într-o lume pe care nu au înțeles-o niciodată.

Poartă haine mari, dar sufletele le-au rămas mici.

Și poate tocmai asta e tragedia lor tăcută:

Că au visat cândva să devină lumină,

Dar s-au trezit purtând în piept

Doar ecoul propriei frici.

Iar azi, când îi privesc, nu-i mai pun pe piedestal 

Îi văd ca pe niște oglinzi crăpate

În care încă mai vibrează copilul speriat

Care n-a vrut nimeni, să-l înțeleagă.

nus om sint o fiinta trecatoare 
prin apa tulbure de mare 
sunt floare oarba floare
si traiesc cu a ta suflare
piatra sunt piatra muta
ce cu nimic nu te ajuta
sunt pasare pasare mica
ce in cer nu se ridica
sunt om negru ca pamintul
si ajutorul mie cuvintul
sunt ura sunt furtuna
sint furnica ce nimic naduna
si nu aduc nimic folos 
sunt doar un chip,un chip frumos
sint doar o piatra fara de suflare 
in apa tulbure de mare