autobiografie

e noapte e frig 
si nu doar afara 
ma doare si strig 
si nu vreau sa moara
e suflet e gind
e chip si lumina
ura si viata ma sfarima
nu ma priviti 
caci nu vreau sa vad 
cum multi dintre voi
merg dea indarat
e gol si furtuna
e suflet ranit 
e omul pierdut 
si cel negasit

nu mai am dureri să-mi dor nefericirea

m-am tot durut de când mă știu

acum ascult cum mă învăluie nemărginirea

și cum îmi strecură în suflet tot nisipul din pustiu

stăpân pe ochiul bolnav de întuneric

eternul cerc-și-aruncă-n zile tulburi lestul

lăsându-mă în centru altui cerc concentric

care include într-o parte lumea și în cealaltă, restul

fără dureri nu-mi pot cuprinde viața-n pagini,

nu-mi pot scrie de unul singur cronica prezentă,

rămân mereu un punct neînsemnat pe margini

pe care nu-l atinge niciodată vreo tangentă

cu ochi albaștri, cum mi-i a mea dorință,

( m-aș mulțumi chiar și cu nișie ochi căprui!),

când ești atât de mic, un punct de referință,

sfârșești precum Hamlet, a fi a nimănui

Femeia-i ca un drum de munte-n serpentine,

cu cât ajungi mai sus și tragi cu ochiu-n jos

cu-atât descoperi mai prezentă spirala ei în tine

care se-nchide, mai întâi,-n aortă și, mai apoi, în os

de-aceea-mi place mie cercul, această buclă magică, cursivă,

care există-n tot ce ne-nconjoară

un cerc este aceasta lume, destul de tristă și repetitivă,

un cerc e viața, moartea, totul, indiferent de scară...

Tu ploaie curatä, iar cazi pe pămånt, 

Să curăți pământul de tot ce-i murdar!

Mä plouă pe mine, pătrunde-mi in suflet

Vorbeste cu mine, sopteste-mi în gänd!

Ascultă -mi chemarea și stai langă mine,

Te rog sä m-alinți cu picăturile tale!

De-ai ști ce mult mi te-asemeni cu mine,

Citeste-mă -n suflet, ș-apoi mă arată la lume!

Tu vii să adapi orice gură-nsetată de apă

Eu mă zbat să våslesc corabia drept, 

Tu vii calmă, alteori esti rece, si-nvolburată,

Eu însă, îs naivă și bună, alteori is nebună!

Tu ștergi lacrimi ce dor, din suflete goale, 

Tu stingi arșița si focul, când arde planeta, 

Tie florile toate ți se-nchină și toate învie,

Tu creezi fantezie, tu ploaie, compui poezie!

Tu mă faci fericitä si mă faci să zâmbesc

Tu mă mângâi, când eu plâng și nu mă trădezi, 

Când eu strig , picăturile tale ma liniștesc .

-Hai să bem o cafea, mai am să îți povestesc!

Hai, tu scaldă-mă, să nu mi se vadă lacrimile

Ce se preling brăzdandu-mi obrazul!

Ia-mă de mână, hai să dansăm, vreau sa mă joc

Ca in copilărie mea, când nu îmi lipsea hazul.

Te rog, dacă pleci, ia cu tine tristețea și răul

Ce ne bântuie viata si gândul și dorul, 

Aruncă-le in hăul cel mai adanc și abrupt!

Si-napoi, s-aduci liniște și fericire pe pământ!

Hai, acuma tu du-te, căci soarele mă ceartă

El vrea să-mi zâmbească, șovăind ca un rege.

Te rog sa mai vii, să m-alinti, să mă curati

De toatä intinäciune ce zace in mine, îs rece!

Eu te voi aștepta în fiecare zi si noapte

Sä mai barfim despre ce se întâmplă...și noi.

Sä mă inspiri , să mai scriu despre cine sunt

Si ce fac si ce rost am eu pe acest pămant!

Iti multumesc PLOAIA mea, că m-ai ascultat, 

Tu , stiu cä esti fără de päcat și mai stiu, 

Că tainic, imi vei păstra tot ce ti-am spus

Si imi vei da aripi să zbor până,...la apus!

   Eu te asteeeept , ploaia mea!

31 iulie 2019, Adriana.

Gandurile celor cu minte,
Ar trebui sa-i alinte.
Sa se gandeasca numai la flori,
Micsunele, lalele si bujori.

Gandurile sa le trimita,
Sa le cearna printr-o sita
Mintea cu a ei gandire
Sa fie numai inflorire.

Gandurile care se adun,
Sa fie precum ramurile unui alun,
Sa se ridice  spre cer
Numai cu un gand sincer.

Gandurile sa le pazim,
Din cele rele sa nu urzim.
Domnului sa ne rugam,
Lauda sa-i strigam.

Gândul meu astăzi ar vrea
Să ajungă până la nori
Să-i alunge ca pe ciori
Cerului să-i dea privirea,
Nouă să ne-aducă iar, iubirea.

Gândul meu astăzi ar vrea
Să se-nalțe ciocârlia
Toți să-i auzim solia
Trilurilor nemuritoare,
Urcând scara razelor de soare.

Mi-am lasat copilul baltă,

Ca sa fiu eu importantă.

Chiar nu vreau să recunosc,

Că mă simt ca un escroc.

El tace si se răzbună,

Abandonul nu-i a bună.

La școală nu prea se duce,

Note bune nu aduce.

Mi-am sacrificat copilul,

Ca să enervez vecinul.

Cât ioi da bine no fi,

Distanța so tot mări.

Chipul să nu mi-l mai vadă,

Vocea surdului so ceară.

Si regret si ma căiesc,

Far de cale mă găsesc.

Cum să dau timpu-napoi

Să fiu iar plin de nevoi?

Cu nevoi dar cu iubire,

Copilul meu făr de știre. 

Era odată

sau de doua ori mai mult,

ca intr-o poveste

proaspat scoasă din coma,

o vorba singura,

de creier văduva.

eu zic creier-poate e altceva

mai romantic...