🎤 Fără miere

Aștept să răsari din văile apuse,

Să ne dai căldura demult râvnită

Înainte ca privirile ascunse,

Să înainteze spre poarta cea greșită.

Semnul cerului nu se mai arată,

Se ascunde dup-un colțișor,

Și bunicii care mereu ne iartă

Se prăpădesc, pe rând, încetișor.

Întreg altarul de cununi cu poamă

Va rugini și el la rândul lui,

Iar lângă capătul de la lopată

Vor fi citite nume sub un cui.

În jurul a mii de grădini cu buburuze,

Se va înălța un zid cu iarbă deasă,

Și care vor asculta de frumoasele muze,

Scufundați vor fi până la amiază.

Stoluri de păsări călătoare,

Se prăbușesc ca săgeți în fața lor.

Și gândul că ne părăsesc mă doare,

Milă de ele fie-vă că mor!

În pături găurite de molii,

Se adăpostește al meu popor,

Dar cârma de la marile corăbii,

Nu își mai revine după un ocol.

Încet se va stinge și lumina,

Păstrată în sufletul aprins de fiară,

Și-odată ce e trasă și cortina,

Nu mai întind mâna ca să ceară.

Nu mai au timp decât să se gândească,

Ce-ar fi fost dacă mai trăiau,

Așa cum e și plăcerea trupească,

Dacă nu era, mai bine mureau.

Sub sclipirea bombei solare,

   se-agită un mic orășel.

E arșiță mare, multă sudoare,

   toți se-aprind ca scânteia pe fier.

Norul grabnic le refuză porunca,

   se prezintă la loc răzbunător.

Dar stropii nu cad, așteaptă doar ruga,

   sub nor arde tot pământul de dor...

În mijlocul crizei, țipete răsună,

   nu se-ndură nimeni, niciun ajutor.

Doi copii se mai țin strâns de mână,

   o speranță într-un gest răvășitor...

Dar și speranța câteodată moare,

   când te-mpungi pe drumul spre izvor...

Apa se duce, apa tot dispare...

   și din măr mai rămâne un veșnic cotor.

Viața e moartă în mica adunare,

   însă, undeva se află acel supraviețuitor.

E grea povara vieții, e gravă provocare,

   nu toți reușesc să scape neiertător.

Așa că, omul oriunde se găsește,

   tot va căuta un mic ajutor.

Și călăuza apare, cu trăsura gonește,

   și-l salvează pe cel muritor.

Curioasă din fire, călăuza întreabă:

   ,,ei, și cum e traiul în micul orășel?"

Omul sfios, nu știe ce să creadă,

   ,,salvatorul n-a fost oare la măcel?"

Cu gândul la nor, cu teama crescândă,

    musafirul răspunde cu-n vag mister.

,,Călăuză naivă... se gândi la osândă!",

    o nenorocire venită cu-n aer mișel...

Merge și tot merge trăsura prin vale,

   coboară și urcă fără-ncetare.

La mijloc e jocul, i-e mintea în soare,

   călăuza pare că-i dă crezare.

O vie se vede din trăsură, ce veste!

   și călătorul doar ce-a luat-o-n vizor.

De călăuză se roagă: ,,Doar puțin, oprește!

   doar un strop, că mi-e sete de mor!"

Zis și făcut, întocmai se întâmplă,

    omul o culege și setea-și potolește.

Mai trece un timp și tot stă la pândă,

    la margine de drum, doi saci zărește.

Se-ndură de călăuză să oprească din nou,

    câteva straie de-ar găsi prin ele.

Călăuza răspunde: ,,dacă nu te simți rău...".

    și omul repede s-a și schimbat în ele.

Sătul și-mbrăcat, într-un somn se pierde,

    dar îl trezește un răcnet asurzitor.

Pe drum, o bătrână geme de sete,

    ,,ajutor, străine! ajutor, că mor!"

Însă călătorul vrea acum să doarmă,

    de babă să se ocupe altă soartă.

Și hotărât, poruncește ca din goarnă:

    ,,tot înainte, că-i oricum moartă!"

Mai merge trăsura, mai merge cât poate,

    până ce un copil jupuit zărește.

Călătorul adaugă: ,,și el e pe moarte!",

    călăuza spune: ,,dar încă se târăște!"

Cu nervii la pământ, sătul de omenie,

    omul se vede stăpânul companiei.

Și hotărât, spune răspicat: ,,tot înainte!"

    iar călăuza rămâne supusă tiraniei.

Trăsura iese din acel orășel,

    a văzut și altele... destule...

Pe un drum nou a luat-o-n mister, 

   soluții s-au găsit, chiar cu sutele.

Omul apoi observă o groapă,

    ,,aici trebuie să facă un ocol."

Dar trăsura se mai mișcă-ntr-o roată,

    și nici urmă de cel salvator...

Omul se jelește, zbiară mai puternic:

    ,,oprește trăsura, nu e drum deloc!"

Doar norul se observă, la fel de grabnic,

    ca în ziua când el se-ascundea de foc.

Trăsura nu se-oprește, trăsura cade-n gol,

    călătorul se nimicește într-un glas sonor.

,,Și alții au scăpat, târându-se-n nămol,

    pe veci să trăiești întunericul arzător."

Printre crăpături se ridică un vrej cu slabă încredere,

ascuns, privi nedumerit către pomul cu mere,

și se gândi și la sine, și la vecinii săi,

care nu încolțiseră încă de prin văi.

Cu părere de rău, dar cu sămânța-nfiptă,

îl întrebă pe măr de când luă ființă,

însă mărul nu-l băgă pe firișor în seamă,

și-și prioritiză îndatoririle de vară.

Prieten de scoarță cu mărul ocupat,

nici părul nu părea să fie interesat,

ori că n-auzea și nu putea se apleca–

la bietul vrej a cărui întrebare nicicând nu-nceta.

O scoarță mai bătrână decât amicii fructiferi dormea,

și din această pricină pe vrej nu-l auzea,

să-i ignore pe alții ea nu obișnuia,

însă era mereu obosită când fără ramuri rămânea.

Vrejul nu înțelegea de ce toată lumea îl refuza,

și a decis să își îndrepte privirea înspre cea care plângea,

dar nici ea nu-i răspunse la veșnica sa dilemă,

căci suspinul era prea asurzitor pentru a auzi o așa problemă.

Și mie mi s-a plâns micul vrej și l-am consolat ca și pe restul,

de îngrijorat n-avea de ce să rămână, ci să aștepte...

și așa a și făcut, căci aproape că mă prăpădisem cu timpul,

iar atunci l-am văzut pe teiul sub a cărui umbră urmau să mă vegheze...

Demult visam la a trăi,

Acum trăiesc ca să visez,

Valuri multe; un nufăr–

Se pribegește sub curenți...

Capul iese, capul intră,

Alge, pietre și gunoaie...

Totul vine dinspre mal,

Nisipul curge, apa-i rece,

Eu tot în apă mă scald.

E noapte,

prin ceața densă am zărit-o...

–ajută-mă! mi-e groază!

E înaltă,

stă atârnată... ba nu, plutește!

în valuri repezi ea gonește...

E plină,

strălucește ca un far în sânul mării,

cu raza mi-a lovit ochelarii...

E perfectă,

colțuri nu are și e netedă,

se-nvârte-n jur ca o planetă...

Ce înseamnă? ce vrea de la mine?

cad pe trepte pân' la o linie.

Mă ridic și n-o mai văd în noapte...

a dispărut, mă urăște poate...

E zi,

sub lumina astrului e oarbă,

mai bine, nu-mi mai este teamă!

E scundă,

face un pas tiptil și obosește,

îi e greu că nu mai gonește...

E goală,

în suflet și aparență,

de rușine, mă privește cu greață...

E distrusă,

spartă la mijloc și zgâriată,

un gând atunci mi se arată.

Fug după ea; fug să o prind,

o ating, vreau s-o ridic.

În zadar, ea nu mai dorește,

și peste mine atunci se prăbușește...

E vis?

nu, e realitate și doare,

doare când te pălește...

E moarte?

poate, primele chinuri,

lacrimile curg șiroaie, râuri...

E bine?

rău oricum nu-mi este,

zbier când aud acea veste...

E sfârșit?

nu pentru mine, ci pentru sferă,

și mă zdrobește, sigur mă urăște!

Era o ceață afară, densă și fioroasă;

care parcă-mi stârnea frica...

și mi-o îndesa adânc pe gâtul înecăcios al șandramalei,

ca să-mi strice toată munca...

Eram trează, dezbrăcată și curată,

puțin vinovată că n-am astupat gura flăcării,

și acum mândră, cenușa-mi împrăștia necazul pe faianță,

ca să mă facă s-o dușmănesc pe viață...

Stăteam parcă spânzurată și priveam înfrigurată

spre deschizătura lărgită de sub fereastră...

și-mi amintesc că era vară când am acoperit-o,

și picau acum bucăți din ea fără noimă...

În spatele meu masa se scălda lacom în smoală,

parcă râdea când îmi zdrobea acum dușumeaua...

și câți ani de zile am stat așezată la ea,

ca acum să mă gândesc s-o fac una cu două...

Toate paharele mele, și vechi și noi, 

se jucau pe rafturi și-mi făceau în ciudă pe la margini...

parcă să pice, parcă să stea, și mă enerva mai ceva,

cât le-am spălat sâmbăta și acum poftim răsplata...

M-a împins un aer rece către trepte,

aveam acolo-ntr-o cutie o mână de cârpe...

și cu fiecare am șters o parte din amintire,

și parcă acum când m-aplecam nu mai țineam minte...

Am încercat una, am încercat alta,

ca să-mi curăț murdăria și să mă pot culca...

însă n-a fost chiar așa că jegul nu m-asculta,

nici cel de pe faianță, nici ăl' de pe podea...

Atunci am împins două vitrine ca să-mi sparg farfuriile, 

să m-ajute cioburile să curăț mai repede...

ca-n caz de problemă, mi-am tăiat fire din păr să fac o mătură,

să strângem mizeria toată la urmă...

Însă aerul tot intra și-mi tulbura spinarea cu unda sa,

și m-am băgat repede în gura de la șemineu să mă acopăr...

ca să nu-nghețe sufletul meu, 

dar mă judeca fereastra pentru costumul nou...

M-am ridicat mulțumită și am aruncat un ceainic s-o sparg,

ca apoi din sticlă să-mi pot face un șirag...

și să nu mă mai invidieze nimeni ca mai devreme,

să-mi pot termina liniștită restul de probleme...

M-am urcat pe scaun să-mi curăț tavanul,

mă privea și el c-un hal de nedumerire...

așa că am smuls becul ca să-i obstrucționez privirea,

care însă mi-a întipărit un tatuaj pe toată mâna...

M-am întors la treabă, la cârpele mele,

parcă și ele au dispărut în întunecime...

așa că pipăiam după semne să curăț dezastrul,

când am alunecat și mi-am rupt lanțul...

Eram pe jos, îmbrăcată și moartă,

puțin stânjenită că m-am lăsat învinsă de-un șir de pahare...

și-mi râdeau în ureche în întunecime cam tare,

mândre că n-am apucat să le sparg pe toate...

Sunt un paradox pierdut în noapte,

Caut liniștea ca pe-un altar,

Dar tăcerea-mi aduce șoapte

Și un gust de teamă și amar.

Zgomotul din jur îmi cere pace,

Vreau ca lumea ritmul să-și oprească,

Dar când totul în sfârșit tace,

Gândurile încep să mă lovească.

Frica de un gol ascuns în mine

Naște monștri care nu mai pier,

Liniștea e un izvor de bine,

Dar tăcerile mă dor și cer.

Merg pe sârmă între două stări,

Sufletul în două se desparte:

Prins între dorinți și ezitări,

De ambele mi-e teamă și mi-e moarte

Să-ți șoptesc un somn etern
Să-mi blestemi, în zece ani
Trupul lui, cald, efemer
Și-o blasfemie-n chip uman

Să-ți întorci, perle șiraguri
Înconjor de falnici arbori
Să îmi arzi cât pentru-o mie
Rămas scrum în seacă glie

Să te uiți adânc în lume
Să-mi lași frâu în depărtare
Căci susuri multe-s, sute
Însă-un iad n-are răbdare

Iarăși tu, păpușa-n scenă
Îmi ascunzi tipare scrise
Și eu, cum nu-mi impun
Nu m-adun în legi permise

Te-am văzut, scenetă dragă
Cât de surd să pot să fiu?
Să-ți închid cortina iarăși
Să-mi trag pleoapele, pustiu?


Îl iubesc profund prin limfă
Printre suflet și viscere
Supinat să-l țin de mână
Destin sadic simți chemare?


Cât să-ncerci, naiv să fii
Gheață-n tron carbonizând
Căci ți-am vrut, blesteamă-mă
Sânge smoală-oi dăinui

O, inimă! Sicriu cu fluturi arși și ceară rece,

De ce-ți săruți durerea când timpul vrea să plece?

De ce te bei ca vinul păstrat în cripte reci,

Când fiecare noapte îți pune spini pe veci?

Mereu în exterior
Pare sa fie doar lumină,
Chiar dacă pe interior
Întunericul domină.

Orișicine zice
Că sunt un soare,
Și sunt doar în eclipsă
Nu ard cu ardoare.

Nu pot să mă ridic
La nici o așteptare,
Chiar dacă-n față nu-i nimic
Sunt tot ascunsă în zare.

Și în viitorul sigur
Implodez învinsă,
Dar tu nu o să vezi
Căci tot sunt în eclipsă.

Urc o scară ce coboară în mine, 

Trepte de fum sub picioare de ceară 

În aer plutesc piane străine 

Cântând o absență de primăvară.

Luna e-o gaură neagră pe cer 

Prin care se scurg constelaţii de scrum,

Caii de ghips galopează-n mister

Pe-o mare de smoală, fără de drum.

Mă strigi dintr-o curte cu porţi de cristal 

Dar vocea e-o pasăre fără de glas 

Timpul e-un fluviu ce curge-n spirală 

lar umbra e tot ce din noi a rămas.

Mă trezesc si-i tot noapte, un negru oniric,

Oglinda-i o fereastră spre-un alt univers,

Unde tot ce-i real devine deliric, 

Si viata-i o strofă dintr-un ultim vers.

"Cum vă puteți aduna 

cele o mie de fragmente 

a fiecărei persoane?"

Transfigurare-

semințele țărănii 

îmbracă sufletul.