🎤 Fără miere

Se lăfăi un timp monarhul, stăpânul ce guverna regatul,

Sub coroana-i enormă de flăcări, mistuia un gând pe-alocuri;

Și-a deschis ochii ca dintr-o boală, coșmarul din înserat despre soartă,

Trezi o întreagă generație și porni galop în agitație.

Fără zăbavă, fără să se culce; slujitorul pe-ntuneric fuge,

Cât mai departe și nu înapoi, căci monstrul șiret ucide pe eroi,

Cursa după șoarecii de casă nu i-a uimit pe paznicii de bază,

Chiar fără să discute pretenții, monarhul organiză și alte intervenții...

Mută i-a mai fost uimirea slujitorului fugar,

Când prin desișuri îl zări ogarul celestial,

Strigăte de jale surdă imită al nostru erou,

Să crească mica speranță a monarhului cel rău.

Noaptea era stăpâna lumii, acum că nu îl mai zăreau,

Doar cu torțe aprinse-n grabă, călăreții zăreau pe fugar,

Care-și ținea strâns comoara, definită printr-un pocal,

Ce-a aprins mânia regelui, nici străjerii nu-l mai vedeau.

Prin spuma râului, avea să treacă micul nostru salvator,

Regele mâhnit de tândă, scăpă pe drum de-un muritor,

Că-ntr-o grămadă de dulăi flămânzi, cel slab va pierde mereu,

Legea nescrisă-l guverna, deși înainta greu, așa de greu...

O dilemă crește-n bezna răcoroasă – graba de-a ajunge acasă,

Îl cuprinse și pe fugar, aflat în fața râului-Tartar,

Precum săgeata trecea și apa; era mânioasă și rea,

Prin mintea eroului-hoț se năzări un truc de negoț.

Hainele rupte și mâncate în pădure, le-aruncă deștept în ture,

La văzul ochiului regal, o dilemă creștea-n zadar,

Fără o-ntrebare, fără răspuns: alte ajutoare pe râu s-au dus,

Și tot în ciuda regelui nebun, nimeni n-a prins zdrențele din râu.

Ar fi scăpat eroul, acum mai gol; și pe frig îl luă un fior,

Monarhul însă nu era prost, urme de picioare citea atunci pe dos,

Și s-a întors mai repede și cu ură, că sărmanul s-a ascuns într-o șură,

Un foc cuprinse ca un altar mica ascunzătoare a micului fugar.

Scăpă din flăcările-aprinse morțește, iar monarhul ucise câțiva prostește;

Fugarul ajunse la mulțime, în satul său uitat de lume,

Monarhul mai avea două speranțe: un cavaler și-un arcaș de mațe.

Primul a-ncercat o strategie, al doilea s-a ascuns în mulțime.

Monarhul pândea de la poarta cea mare, să vadă mort pe hoțul de pocale.

Tristă deznădejea i-a fost: cavalerul a căzut lat, deci mort.

Sătenii erau mâhniți pe Coroană și i-au ucis singura garnizoană.

Arcașul ce pântece viza, s-a ales cu o soartă mult mai grea.

Nu durere, nu strigăte adânci, ci jefuit de suflete pitici,

Apoi, biciuit afară din cetate și decapitat de-a Sa întâietate,

Monarhul, sătul de eșecuri, s-a strecurat printre tarabe și trăsuri,

Îl ochise pe hoțul nemernic, își dorea să-și cheme un sfetnic.

Dar, cum singur era și făr' de-ajutor, el s-a dus după hoțul-erou,

Eroul l-a văzut dinainte și a aruncat pocalul în mulțime,

Monarhul a urlat și-a fugit după pocalul său mult-cărat,

Și s-a-mpiedicat de o căldare, zdrobit de grilaj și grele pietroaie.

În căderea sa ce s-a-ntâmplat, pocalul nu l-a mai apucat,

Doar mâna sa grea și neiertătoare rămase nezdrobită, plină de inele.

Sărmanii au jefuit până și mâna, iar fugarul a ajuns monarhul cu cununa.

Iată deci o schimbare de roluri: monarhul – zdrobit și fugarul – pe tronuri.

[Verse] Începe ca un vis adânc demult uitat,

Și se-arată un trup palid și dezbrăcat,

Eu stau întins și dormind în pat,

Te-aștept să vii cu părul lung despieptănat,

[Verse] Eu știu că tu m-aștepți neîncetat,

Și tare mult vreau să te găsesc culcată în pat,

Dar totul se destramă și brusc ne-am îmbătat,

În visul meu, sigur ești așa cum mi-am imaginat,

[Pre-chorus] Mă induce, teama mă-mpunge și știu că vreau mai muuult (woo-ooh)

Te trag după mine, aproape-s de tine, amândoi atunci ne-am spuuus...

[Drop] că...

[Chorus] Cu tine, am să rămân, am știut dinainte să te fi cunoscut,

Cu tine, eu de azi rămân, nu vreau să mă trezesc din visu' ăsta nebun!

[Hook] (Wooo-oooh OOH,

Wooo-oooh OOH)

[Rap] Na, na, na dă mai tare muzica,

Eu nu mă mai tresezc din visu-ăsta care m-a cuprins pe veci,

E tare, dorința e mare, crește și te dorește pe tine, stai lângă mine,

Uh, da, nu plec nicăieri (nu),

Aici rămân și ține-mă minte, nu vreau să mă trezesc,

Veau să rămân cu tine-aici în patu-ăsta,

Să ne iubim până murim și poate-n altă viață o să ne regăsim!

[Pre-chorus] Mă atrage, lumina se stinge și știu că vreau mai muuult (woo-ooh)

Te trag după mine, aproape-s de tine, amândoi atunci ne-am spuuus...

[Drop] că...

[Chorus] Cu tine, am să rămân, am știut dinainte să te fi cunoscut,

Cu tine, eu de azi rămân, nu vreau să mă trezesc din visu' ăsta nebun!

[Bridge] E un vis, o fantezie, eu nu vreau să mă trezesc,

Ambiția mea tot crește și vreau să te găseeesc,

E bine, aproape-s de tine, mă apropii încet,

Dar noaptea crește și stele' toate acum sclipeeesc...

[Chorus] Cu tine, am să rămân, am știut dinainte să te fi cunoscut,

Cu tine, eu de azi rămân, nu vreau să mă trezesc din visu' ăsta nebun!

 În mijlocul somnului, parcă după moarte;

vreau să deschid ochii și nu se mai poate...

Aud cum pășesc și simt toată povara,

nu pot să-nțeleg cum mi-au cusut comoara...

Și pășesc timid, merg spre destinație,

până când golul pierde din intonație...

Atunci mă opresc și urlu în neant,

gândul mă lasă, nici urmă de liant...

Mai merg puțin, dup-o perioadă grea,

dar nu mai înțeleg care-i cărarea mea...

Nici dacă-i nisip, nici dacă-i un lac,

sunt îngrozit, nu știu pe unde calc...

Înnebunesc ușor, mă-nvârt în derută?

ca într-un coșmar, când viața-mi e pierdută...

Peste o vreme mă opresc din mers,

mă tem c-o să am amintiri de șters...

Și mă așez ca la-nceput când m-am trezit,

un ceas dac-a trecut, eu nu mai rezist...

Dac-am murit atunci sau mai târziu,

am încercat să aflu, dar n-am putut să știu...

Printre crăpături se ridică un vrej cu slabă încredere,

ascuns, privi nedumerit către pomul cu mere,

și se gândi și la sine, și la vecinii săi,

care nu încolțiseră încă de prin văi.

Cu părere de rău, dar cu sămânța-nfiptă,

îl întrebă pe măr de când luă ființă,

însă mărul nu-l băgă pe firișor în seamă,

și-și prioritiză îndatoririle de vară.

Prieten de scoarță cu mărul ocupat,

nici părul nu părea să fie interesat,

ori că n-auzea și nu putea se apleca–

la bietul vrej a cărui întrebare nicicând nu-nceta.

O scoarță mai bătrână decât amicii fructiferi dormea,

și din această pricină pe vrej nu-l auzea,

să-i ignore pe alții ea nu obișnuia,

însă era mereu obosită când fără ramuri rămânea.

Vrejul nu înțelegea de ce toată lumea îl refuza,

și a decis să își îndrepte privirea înspre cea care plângea,

dar nici ea nu-i răspunse la veșnica sa dilemă,

căci suspinul era prea asurzitor pentru a auzi o așa problemă.

Și mie mi s-a plâns micul vrej și l-am consolat ca și pe restul,

de îngrijorat n-avea de ce să rămână, ci să aștepte...

și așa a și făcut, căci aproape că mă prăpădisem cu timpul,

iar atunci l-am văzut pe teiul sub a cărui umbră urmau să mă vegheze...

Bate un vânt aspru peste mortăciune,

se simte jenat, se miră în larg...

căci durerea ființei o știe și-o simte,

cască măcinat; urlă-nfuriat...

Mi-e milă de zilele de mâine,

mă îngrozesc fețe muribunde...

căci sub suspinul oricărei furtuni–

se cumulează terori și minuni...

Moartea-ntr-un final este un odor,

emanând vapori de toxine care mor...

căci și ele ca și celelalte–

răspândesc dureri și provoacă moarte...

Viața ce-i până la urmă?–

un convoi de ființe ce murmură...

căci de n-ar exista alternative–

omul ar fi singur, ci nu o mulțime...

Mă așteaptă o călătorie mută,

vor trece anotimpuri și eu mă voi frânge...

căci timpul s-a convins cine nu mai plânge–

țărâna mi-e-ngropată; vântul nu mai urlă...

Se sparg două ferestre — prima de la intrare și a doua la alegere,

cioburile se pun pe pagina ziarului cu loteria,

și adăugați la final bijuteria, 

o piatră roșie, dintre cele sugerate de artizanul de peste trecere;

Se taie două-trei capilare — de preferat dintre cele de la degete,

și stropiți fin peste toate cele mai sus culese,

astfel încât să ia asupra lor acea tentă sau nuanță aprinsă,

care să nu trădeze intenția de nestemată promisă;

Se vizitează câteva case — una, două, poate chiar trei,

despre care știți că așa ingrediente dețin și ei,

și le împrumutați cu grijă pentru mai târziu,

lăsându-le în schimb o pietricică și mesaj cu ,,vă mulțumim!";

Se are în vedere discreția cu care vă umpleți traista,

și nu apelați la manevre care îngreunează situația,

mai improvizați și dumneavoastră câte o înfățișare,

cu care vă prezentați mai apoi la o posibilă vânzare;

Dacă v-ați împotmolit la vreun pas, din păcate,

ori artizanul, ori ceilalți invidioși n-or să vă lase în pace,

așa se întâmplă de obicei cu fiecare investiție riscantă,

mulți pierd din vedere o șansă și mai puțini o și realizează!

"Cum vă puteți aduna 

cele o mie de fragmente 

a fiecărei persoane?"

Transfigurare-

semințele țărănii 

îmbracă sufletul.

O, inimă! Sicriu cu fluturi arși și ceară rece,

De ce-ți săruți durerea când timpul vrea să plece?

De ce te bei ca vinul păstrat în cripte reci,

Când fiecare noapte îți pune spini pe veci?

Să-ți șoptesc un somn etern
Să-mi blestemi, în zece ani
Trupul lui, cald, efemer
Și-o blasfemie-n chip uman

Să-ți întorci, perle șiraguri
Înconjor de falnici arbori
Să îmi arzi cât pentru-o mie
Rămas scrum în seacă glie

Să te uiți adânc în lume
Să-mi lași frâu în depărtare
Căci susuri multe-s, sute
Însă-un iad n-are răbdare

Iarăși tu, păpușa-n scenă
Îmi ascunzi tipare scrise
Și eu, cum nu-mi impun
Nu m-adun în legi permise

Te-am văzut, scenetă dragă
Cât de surd să pot să fiu?
Să-ți închid cortina iarăși
Să-mi trag pleoapele, pustiu?


Îl iubesc profund prin limfă
Printre suflet și viscere
Supinat să-l țin de mână
Destin sadic simți chemare?


Cât să-ncerci, naiv să fii
Gheață-n tron carbonizând
Căci ți-am vrut, blesteamă-mă
Sânge smoală-oi dăinui

tristețe

de unde vii și de ce mă îmbrățișezi de fiecare dată?

iar eu, fără ezitare, te accept și trăiesc prin tine.

cum de îți faci loc atât de ușor printre alte emoții?

te acomodezi, apoi nu-ți mai dorești să pleci.

ești pretutindeni, prezentă într-o formă sau alta,

ușor de identificat, greu de ignorat,

ca o durere ce ți se instaurează în corp.

o simți constant până când devine parte din tine

și atunci nu mai știi care e realitatea,

dacă ceea ce simți e îndreptățit

sau creierul îți joacă feste.

te afunzi în gânduri, analizezi,

dar în zadar — ea tot acolo rămâne

până ai s-o gonești.

însă și atunci se va mai întoarce,

căci lângă tine e bine și e cald,

iar tu îi cazi pradă repede, fără să înțelegi.

și atunci poate ai să realizezi

că nu doar ea e de vină,

ci și tu o primești,

îi permiți să fie acasă

chiar dacă negi.

Plouă de secole-n orasul pustiu, 

O ploaie de smoală, grea, monotonă

Suntem captivi într-un sicriu de aramă,

Sub cerul ce pare o rece coroană.

Aud cum se sfărâmă frunzele-n noroi 

Un sunet de oase, un fosnet barbar

 În casele mute, doar umbre de noi, 

Trăim un sfârsit fără niciun altar.

E ploaie de plumb peste parcul cel gol,

lar plânsul fântânii e-un vaiet prelung 

S-a stins orice urmă de aur sau sol, 

Și brațele mele spre nicăieri nu ajung.

E-o toamnă eternă... un delir cromatic,

Doar negru și gri pe geamul murdar,

Inima bate un ritm astmatic, 

In acest imens si ud, zadarnic calvar.

*
Se pierde umbra speranței pe caldarâmul zilei moarte.
Cei deveniți îngeri recent îmi spun să nu mai caut scuze.
Joc poker cu destinul… nu-mi intră nici o carte,
Mizez la cacialma pe nemurire și pierd cu zâmbetul pe buze.

*
Când în oglindă mă privesc văd doar un jalnic avatar
simt parcă sunt încarcerat în propriu-mi trup sleit
pot doar să plâng când văd ce-am fost și ce am devenit
în tragicomedia asta sunt protagonistul propriului calvar

*
Realizez tardiv că au trecut decenii de parcă ar fi fost un an,
multe nopți nedormite și zile narcoleptice într-un real coșmar,
mă chinui obsesiv(de fapt maniacal) să fiu Daseinul Heideggerian
simțind cum chiar și mierea dulce-a vieții parcă are un gust amar

*
Mă simt de parcă aș juca fără talent un fel de biliard 
cu bile incolore, asimetrice, tac îndoit și masă ruptă. 
Sunt un schior accidentat grav pe o pantă prea abruptă
văzându-mă-n oglindă prin ochii unui demon revanșard.