CENUȘA SERII

Sunt doar o masă de regret și smoală

Mă nasc din spaima ce te-apasă greu, 

Lovesc în pieptul tău cu forță goală

Și mă întorc în hăul sufletului meu.

Sunt acel strigăt fără de răspuns, 

Ce macină în gânduri mii de bucăți, 

Păstrând în adâncimi de nepătruns

Erori, dureri și vechi singurătăţi.

Te-nec în remușcări și te izbesc ca o plagă,

N-aduc nicio pace în mormântul de gând, 

Sunt vina ce curge veșnic întreagă

Pe țărmul pustiu al minții plângând.

Mă zbat devorator, sălbatic și orb

Să-ti spăl amintirea cu gust de venin,

Sunt valul de umbră în care te absorb, 

Un chin ce nu vrea să se facă senin.

Sunt astăzi un naufragiu de tăcere,

În care amintirea-ți mușcă din pereți,

Iar trupul meu, o veche mănăstire,

Își plânge sfinții desenați pe morți.

Nisipul greu al orelor ce vin

Îmi umple gura cu un gust de zgură,

Sunt un potir sculptat în mărăcini,

Din care moartea soarbe cu măsură.

Și nu mai sunt decât un rest de umbră

Ce rătăcește drumul spre apus,

O rană neînchisă, rece, sumbră,

În care chipul tău s-a scurs și s-a distrus.

Ziduri de umbră se strâng în tăcere,

Inima-i mută sub reci giulgiuri de fier,

Ochii caută-n gol o urmă de vrere,

Dar cerul e surd și răspunsul e ger.

Brațele-atârnă, poveri de țărână,

Vântul suflă prin visuri ce s-au stins,

Suntem doar frunze în palma bătrână

A timpului negru, de-a pururi învins.

Urletul scrâșnește în dinți de rugină,

Zdrobit de tăcerea ce mușcă din piept,

Suntem un pumn de carne-n ruină,

Căutând într-un gol sensul cel drept.

Voința e-un hoit ce-n țărână se sfâșie,

Sub cerul ce scuipă un ger blestemat,

Neputința e singura noastră mândrie,

Într-un univers de sârmă ghimpată-nchegat.

Totul se stinge sub pleoape de smoală,

Nici zbaterea nu mai are ecou,

Rămânem o rană, imensă și goală,

Sclavi învechiți într-un chin mereu .

Nu mai sunt voci. Doar frigul ce muscă

Din pereţii de var, albiti de tăcere,

Sunt singur în mine ca-n propria cuscă,

Un rest de lumină ce-n umbră mai piere.

Orologiul bate cu ciocane de fier

Într-o tâmplă ce-asteaptă un somn de granit

Sunt singur pe lume, sunt singur sub cer,

Un punct de cenusă într-un cerc infinit

Mă strig pe nume, dar numele-i gol,

Cade ca o piatră într-un put părăsit

Nu-i nimeni la geam, nu-i nimeni pe hol

Doar negrul din colturi e infinit.

Sunt singur cu plumbul ce-mi curge prin vene,

Cu noaptea ce intră prin porii deschisi

Se sting pe retină imagini viclene

Lăsând în urmă doar oameni uciși 

Ploaia și vântul sunt ace de gheață,

Ce scormonesc în gânduri vinovate,

Împăcărea-i doar o mască pe o față,

În umbra unei lumi deșarte.

O rază de soare, palidă și rece,

Se stinge-n sufletu-mi ca un prohod,

Mugurii speranței, înainte de-a trece,

Pocnesc a gol, într-un absurd exod.

Plimbă-ți mâna prin păru-mi răvășit,

Suntem  doi spectri sub cerul plumburiu,

Într-o primăvară cu gust de sfârșit,

Unde tot ce înflorește e, de fapt, pustiu.

Să spele ploaia, ca un râu de leșie,

Veninul gândului ce ne-a otrăvit,

Această „înviere” să ne fie

Doar începutul unui final nesfârșit.

Să ardem clipa în tăceri de smoală,

Vântul să urle ce noi n-am rostit,

O primăvară eternă și goală 

Mormântul în care ne-am rătăcit.

Iunie a venit cu dinți de fier,

O vară moartă într-un colț de cer.

Lumina ei e un cuțit fierbinte,

Ce sapă-n gropi și-n vechi morminte.

Trandafirii sângerează pe alei,

Sunt verzi doar umbrele din ochii tăi.

Căldura-i grea, un giulgiu de praf,

Peste un vis distrus de-un paragraf.

Nopțile lungi aduc un frig bizar,

Secunda geme, stinsă pe altar.

Iunie e doar un zâmbet crud, mascat,

Al unui an ce s-a sinucis, treptat.

    Îndepărtează-te de mine dor,
    Să nu-mi mai ieși atât de des în cale...
    Mi-e greu să trec prin inimă acest fior,
    Cu sufletul pierdut în nesfârșitele-i spirale...
    
    C-am strâns în mine atâta chin,
    Atât de multă zbatere - multă durere...
    Că-ngenuncheat la tine-acuma vin,
    Să-ți dărui toată a minții mele-avere...
    
    Căci n-am fost decât ceea ce-s acum,
    O umbră ce-a trecut grăbit spre stele,
    Un boț de lut sfăr'mat de lume-n drum,
    Și risipit în colbul unor zile mult prea grele...
    
    Îndepărtează-te de mine dor, ai milă...
    Nu mai tăia și tu o rană de lumină-n mine,
    Căci îs prea plin și de durere mi-este silă -
    Împovărat cu viață, mă prăbușesc în rime…

Sunt doar o masă de regret și smoală

Mă nasc din spaima ce te-apasă greu, 

Lovesc în pieptul tău cu forță goală

Și mă întorc în hăul sufletului meu.

Sunt acel strigăt fără de răspuns, 

Ce macină în gânduri mii de bucăți, 

Păstrând în adâncimi de nepătruns

Erori, dureri și vechi singurătăţi.

Te-nec în remușcări și te izbesc ca o plagă,

N-aduc nicio pace în mormântul de gând, 

Sunt vina ce curge veșnic întreagă

Pe țărmul pustiu al minții plângând.

Mă zbat devorator, sălbatic și orb

Să-ti spăl amintirea cu gust de venin,

Sunt valul de umbră în care te absorb, 

Un chin ce nu vrea să se facă senin.

        Un pahar cu vin și linistea pe care o aduce după o zi lungă. Sunt seri în care nu vrei explicații nu vrei răspunsuri... vrei doar un moment pentru tine, să-ţi aduni gândurile si să respiri mai usor. 

        Dorul vine si pleacă, ca orice stare,iar noi învătăm să trăim cu el fără să-I mai punem la suflet atât de mult.

........................................................

         Un pahar cu vin, o poezie si un pic de dor... nu ca să uit, ci doar ca să mă bucur de clipă, exact asa cum era...

PAHARUL DE LINIȘTE 

Nu torn în pahar uitarea ce minte,

Nici gustul amar al vreunui eșec,

Ci liniștea oarbă, dincolo de cuvinte,

Prin care toți pașii zilei se trec.

E-o tihnă târzie, o poartă închisă,

Când lumea de-afară se cere uitată,

Iar dorul e doar o lumină aprinsă

Ce nu mai arde, ci stă așezată.

Îmi torn în pahar în ceasul târziu,

Căci multe vise au murit prea ușor,

Păstrând capul sus și spiritul viu,

Sorb din el liniște... după atâta dor.

Așa, fără zbucium, cu gândul curat,

Îmi beau clipa scurtă, cu tot ce-a adus,

Păstrând ce e nobil, lăsând ce-a plecat,

Cu ochii spre mâine și sufletul sus.

Și-n acest pahar de liniște deplină,

Nu caut minuni și nici lumi de cristal,

Ci forța de-a fi propria-mi lumină

În fața vieții, ca un gest triumfal.

..............................................................................  

Fiecare poveste are nevoie de un punct iar fiecare călătorie de un port în care să ancoreze definitiv. 

Cu aceste versuri, umplu astăzi "Paharul de poezie"...

Nu plec din lipsă de cuvinte, ci pentru că am lăsat în acest "pahar" tot ce aveam de spus.... cand nu era nimeni să mă asculte.

Poezia a fost modul meu de a respira, de a înțelege dorul, durerea și de a-mi găsi lumina, dar simt că am ajuns la acea tăcere plină, care nu mai are nevoie de rime.

Vă multumesc că mi-ați fost complici în această incursiune. Las versurile în urmă, ca o urmă de pași pe nisip, în timp ce eu aleg să trăiesc, pur și simplu, dincolo de cuvinte. Rămân cu sufletu sus și cu liniștea deplină.

Închei acest drum cu o reverență în fața voastră, cei care ați fost martorii tăcuți și buni ai parcursului versurilor mele și transformării mele. 

Ploaia și vântul sunt ace de gheață,

Ce scormonesc în gânduri vinovate,

Împăcărea-i doar o mască pe o față,

În umbra unei lumi deșarte.

O rază de soare, palidă și rece,

Se stinge-n sufletu-mi ca un prohod,

Mugurii speranței, înainte de-a trece,

Pocnesc a gol, într-un absurd exod.

Plimbă-ți mâna prin păru-mi răvășit,

Suntem  doi spectri sub cerul plumburiu,

Într-o primăvară cu gust de sfârșit,

Unde tot ce înflorește e, de fapt, pustiu.

Să spele ploaia, ca un râu de leșie,

Veninul gândului ce ne-a otrăvit,

Această „înviere” să ne fie

Doar începutul unui final nesfârșit.

Să ardem clipa în tăceri de smoală,

Vântul să urle ce noi n-am rostit,

O primăvară eternă și goală 

Mormântul în care ne-am rătăcit.

Într-o liniște profundă,

Din adâncuri se înalță, 

A mea umbră ca un fum,

Ce nu e chiar fioroasă.

Față in față cu lumina,

Ce din interoru-mi iese,

Parca vrea sa o inghită,

Și în ea sa se reverse.

Dar lumina mea cea calmă,

Prin a sa înțelepciune,

Nici un gând că dă să piară,

In umbra ce-i aparține..

Stau privindu-se in față,

Una emană iubire,

Cealalta-i plina de ură,

Și exclamă doar furie.

Umbra cea cei înțeleaptă,

Când incepe a rosti,

Liniștea acaparează ,

Prin ce-nseamna a iubi.

Umbra mea cea luminata, 

Îi vorbește calm și ferm,  

Mai trecut prin al tău iad,

Am trecut teste de lei...

Sunt umilă doar iubirii,

M-am predat înțelepciunii,

Și din stare de iertare, 

Eu te chem la integrare.

Nu resping nimic din tine,

Ești parte ce-mi aparține, 

Căci lumina nu există,

De întunericul e lipsă.

Nu resping ceea ce ești,

Nu aprob tot ce oferi, 

Îți cer astăzi integrare,

Uniune și predare.

Acel fum închis și gros,

Ce vârtejuri tot făcea,

Se calma când se vorbea,

Și pe loc se transforma.

La culoare este negru,

El așa o să rămână,

La schimbarea lui aderă,

Prin lumină nu din ură.

Uneori chiar mai încearcă ,

Să devină un vârtej,

Dar lumina îi arată,

Echilibru cu un sens...

Fără mine nu exiști,

Fără tine n-am un sens..

Astăzi suntem împreună,

Echilibru-n Univers.

Pact cu tine din iubire,

Pentru tot ce este-n jur,

Pentru cei ce integrează ,

Alb și negrul - tot ce sunt.

Să nu mă lași să mă înec,
Să-mi arăți cum pot să trec
Peste pârâuri sacadate;
Ape dulci, de ce-s amare?

Să nu-ți simt umbra lângă mine,
Să îți simt inima bătând,
Să am curaj să îmi spun „zi-le”
Ce-am trăit, de fapt, în gând.

Căci ape-adânci îmi curg prin vene
Și au gust dulce și sunt pure,
Însă inima "mi-e slabă",
Sunt "defect" de-a mea natură.

Dar totuși cum să fiu defect?
Eu doar iubesc, și-o fac mereu
De-asta să plec? Căci nu-i perfect?
Să-închei un tot căci este-un "el"?

Căci dulci or fi bazine-ntregi,
Dar pierdut poți să te rogi,
Și te rogi în continuare...
Blasfemos rămâi, și-așa moare.

Și-o să-ți strâng mereu în brațe
Al tău trup, adânc, sub mare;
Oricât timp să fiu eșec,
Lasă-mă, vreau să mă înec.