Paharul de liniste

Noaptea cu al ei aspu si rece oftat 

Îmi aduce in gând bărbatul de altă dat'

Raza ce îmi încălzește sufletul trist

Deși și azi, vei rămâne o iluzie la răsărit..

Luna mi-e plină...stelele sclipesc a rece

Simt cum dorul ar vrea să mă înece 

Dar vântul în taină îmi șoptește 

C-ai fost doar un vis, ce-n suflet mai trăiește.

Privesc spre cer, e tot ce pot să fac

E locul unde dorul te poartă solitar

Departe de gândul fără leac

Ce caută dulceața-ți roșie în pahar...

Și-l umplu cu versuri scrise profund 

În tăcerea de ceară ce arde mocnit

Cuvintele se aprind mai mult ca oricând

Intr-un alt poem al nopților fără sfârșit.

Te scriu și azi când mai aprig când mai domol

Din amintiri... dintr-o poveste

Te-aș fi strigat dar glasul îmi e gol

Ca un foșnet de toamnă... ce nu mai este.

Te am printre rânduri fără cusur 

Deși mi-ești visul zdrențuit de stele,

Din dor...speranța dă să prindă mugur

Că-ntr-o zi la un vin vom mai sta, cu plăcere.

Am scris din amintiri, cu nostalgie, cu sufletul zvâcnind de dor, 

Crezând că-s blocată... și-s doar eu, cu al meu of...

Contul tău... terapie, refugiu, neputință și vină 

Un jurnal cu de toate, scris în nopți pline de lună.

Am pus acolo gânduri, amintiri, vise și suspine, 

Șoapte pe care n-aș fi zis să le știi...

Căci niciodată n-am primit vreun semn de la tine

Să vii , să stingi tot haosul din mine... subtil.

Am rămas trăznită și ce rușine cruntă! 

Să afli așa, tot ce inima îmi cântă...

M-ai citit mereu pe-ndelete, în vers și în dor, 

Probabil te-ai amuzat... spunând că sunt "dusă de tot"?...

Și-acum ce să fac? Să fug? Să mă scuz?

Sau să sper c-ai înțeles o fărâmă din tot ce am scris? 

Nu știu... Poate-ai zâmbit, poate-ai oftat, 

Dar am scris tot ce-am simțit... cu adevărat.

A fost terapie?... A fost nebunie? 

A fost dorul meu scris... știind că nicicând vei citi...

Și-acum, dacă tot știi ce plecarea ta a lăsat în urmă 

O ultimă intrebare: S-a meritat, măcar pentru o clipă, să nu revii?

De dor de tine am ajuns la marginea inimii

De-aici se vede cel mai bine lipsa ta,

Sufletu-mi te speră stiind că nu poți fi cu el

Căci toți avem pe cineva, pe care nu-l avem...

Mă trezesc din nou sub același blestem

Cu inima făcută cioburi te sper

În minte mi-e rece si gândul refuză 

Să mă încălzească și mă ține confuză...

Si-o rază de soare pătrunde în inima mea

O ultimă lacrimă s-așterne pe podea

Și-n minte-mi răsună un vis uitat

De-o poveste ce-a fost, dar s-a spulberat...

E-o minune să primești fără să cauți,

Când te-ai decis cu greu să pui punct,

Căci sufletul ce speră cu înfocare 

Pierde și visul și... pe el, pe drum.

.......................................

Mi-ai promis cu cuvânt de onoare,

Vinul că-l lași ca amintire

Atunci demisec, dulce, ușoară licoare,

... Părea că-n pahar mereu îl voi ține.

Dar timpul a curs, promisiunea e stinsă,

Negând cu asprime ce-a fost hărăzit,

Ai plecat lăsând tăcerea să cânte 

Peste un suflet, de tine plin.

Însă Cerul în taină veghează,

N-are nevoie de voia vreunui om,

Azi vinul tău paharul îl înnobilează,

Ca rodul copt singur în vârful de pom.

Nu-i dulcele vechi și nici amăgirea,

E-un vin sec și dârz, într-o sticlă de soi,

Așa cum îmi este azi amintirea

Lipsită de zahăr, dar plină de noi.

Îl gust cu o pace adâncă și calmă,

E vinul tău drag, ce-a venit prin Destin,

Căci ce-i scris să fie, se-așază în palmă,

Fără de voie, în paharul deplin.

Mi-aș fi dorit să simți, dincolo de cuvinte,

Cum te-am zidit în gând, ca pe-un altar tăcut,

Că n-ai fost doar o trecere prin minte,

Ci raiul unui suflet ce-atât te-a mai vrut.

De te-am lăsat să pășești înspre mine,

A fost un gest rar, privilegiu suprem,

Ți-am deschis uși închise, uitate, străine,

Să-ți dau dreptul de-a fi... un ultim insemn.

Te-am pus lângă inimă-n locul cel tainic,

Unde n-ajung umbre, ci oameni aleși,

Iar astăzi, cu un gest nostalgic,

Închid ușa pe care-ai ales să ieși.

...Nu-mi pare rău, n-am nicio căință,

Căci vinul e bun și-are gust de izbândă,

Paharul e plin de-o lumină curată,

Iar setea de "tine"... e-o vină uitată.

Când seara stai cu gândurile tale

Nu-ți pare rău să știi 

Ca mi-ai stins zâmbetul 

Fără vreo remușcare???

Nu te mișcă să stii

Ca mi-ai călcat sufletul in picioare

Nu te gândești ca viața ar putea

Cândva să-ți dea o astfel de-ncercare?

Ti-am spus de la-nceput

Că știu unde mi-e locul

Ti-am fost un suflet blând 

De ce-am avut nenorocul?...

Atunci când te-ai vrut plecat

Să pleci... fără un vin îmbrățișați...

Ești încă gând ce nu se vrea pierdut în vânt,

Te-alung și vii, cu pas de legământ.

Ești un ecou pierdut în așteptare,

Tăcerea mea de-acum, în fiecare apus de soare...

Am sperat, dar n-ai fost îmbrățișare, nici cuvânt rostit,

Ci doar un imens dor, de nevăzut țesut 

O umbră palidă de vis ce mi-a rămas 

Să nu uit în viață, să mi te port cu drag...

Azi ești doar clipa care tace și învață

Să simtă ce cuvântul nu îndrăznește,

O absență ce în mine arde viață, 

Mai grea, ca orice altă prezență...

Mi-e plin de tine gestul fără rost,

Mi-e dorul semn c-odată-am fost

În nopțile ce parcă înc-așteaptă

Să bați, tăcut, în liniștea nedreaptă.

Am strâns în mine tot ce n-am știut,

Te port cu o tandrețe fără scut,

Cu sete de-a atinge cu-nțeles

Fără să te mai cer, fără vreun interes...

Poate-ai simțit și tu, și totuși ai tăcut,

Poate-ai rămas acolo, suspendat

Între ce-ar fi și ce s-a petrecut 

Dar eu te simt.... mereu... neîncetat.

Căci acel ceva ce-n mine-ai încolțit

Azi nu mai strigă, nu revendică nimic

E rugă-n gând, e ploaie-n infinit,

Și e tăcerea ce apasă pe sufletu-mi

obosit..

Și de vreodată ai să-ntelegi cât te-am purtat cu drag

Să nu regreți... că nu mai sunt "să-mi dai"...

Îți scriu ultima dată...și nu să primesc vreun răspuns,

Doar ca să știi că mi-a fost drag să-ți fiu, chiar și așa... tăcut, ascuns....

printre lanuri

și tămâie

am promis că-i voi spune

dar e doar o confesiune,

o întâmplare a ființei mele

un deșert în indigo

care s-a uscat en gros

și-atunci?

exista o pasăre cântătoare în inima mea,

din vină nu mai are glas.

asuprită-n sinea sa,

pare-se,

îmi semăna

mă întorc la felurite,

o să uit iar cum cobor

și iarăși nu am somn

acedie

Doamne, dacă n-aș uita

aș fi în prezența Ta.

Dar astăzi mi-am amintit,

oare mai este timp?

zâmbesc

legile morale,

dar ce-i cu mine?

fost-am printre orologii,

și nu mai știu...

am uitat că ele s-au oprit,

am uitat că n-avem timp.

și acum stau în fața Ta,

plină de rușine,

fiindcă am uitat de Tine.

Umblu,
Mă plimb iar pe afară
Arde,
Soarele mă omoară
Colind,
Orașul ăsta mare
Văd,
Că vanitatea nu dispare
Pierd,
Voința asta tare
Curge,
Luna de prin zare
Merg,
Acasă la culcare
Dorm,
Fără nicio scăpare.

Poussin și încă câțiva,
un Kepler de fundal,
evident e 3 și un pic,
n-am somn.

pe noptieră am un jurnal,
o parabolă,
ceva ediție din secolul al XV-lea,
Gutenberg era?

Îmi pierd timpul uitându-mă pe pereți,
nu știu ce aștept să văd -
deficiența asta de melatonină
...nici 50 mg nu m-ar salva.
În fine,
cred că-i mai bine cu un sedativ sau ceva.

Îmi pare că-l văd pe Tyler Durden,
o tragicomedie neagră.

Sufăr de un fel de sindrom Stockholm,
aforisme tâmpite,
mă atașez de lucruri trecătoare,
de aia n-oi avea somn.

În viitorul apropiat
sper să mă eliberez de lucrurile astea,
să pot să-mi pun capul pe pernă
și să cad în vise care n-ar fi studiu de caz freudian,
ci doar un om liniștit călătorind în subteran.

Era un Dostoievski care îmi plăcea,
însemnările sale de pe acolo,
mă regăsesc în paradoxalistul...
carevasăzică
„pornind de la lapoviță”.

Parcă aș vrea să fiu undeva în New York,
unde miroase a Tom Ford,
un jazz 55b
și confort.

Mă gândesc apoi
contemplativ,
și mă fâțâi din stânga-n dreapta.
Drepturile omului...
spunea un înțelept că
existența nu ți-e bazată pe niciun drept.

Apoi mă trezesc,
ce bine că n-a fost adevărat,
și-mi închipui ziua bună ce urmează,
de parcă
noaptea nu așteaptă-n hrubă.
„Mai bună-i inerția conștientă!”

În colțul serii, în care timpul tace,

Pe corzi de praf și umbre de demult,

O veche melodie-și caută pace

Și-o las... în pieptul serii... o ascult.

Chitara plânge în acorduri mute,

Și parcă degete îmi tremură ușor,

Pe rănile din vremuri greu trecute

Se-așterne, fără voie, o mantie de dor.

Îmi amintesc cum cuceream o lume,

Când fericirea părea să-mi fie scut

Trăind povestea, azi, fără de nume,

Ce-n negura tăcerii... s-a pierdut.

Și sunt doar eu și-o mână de regrete,

Și lemnul cald ce-mi ține loc de scut,

Într-un târziu, de început de-octombrie

Cântând refrenul poveștii de demult.

◇◇◇

Dar peste strune noaptea-și lasă vălul

Și timpul tace, blând și resemnat...

Îmi strâng în brațe chitara și trecutul,

Purtând în suflet ce-a fost de neuitat.

M-am regăsit pe mine pe un drum denivelat,

Mi-am regăsit curajul, forța,

Când nici nu mai speram,

În mine sunt acum, eu doar le-am activat.

M-am regăsit pe mine în lacrimi, frici și vină,

Eram acoperită sub trista umilință,

Protecția umbrită de măști cu lovituri,

Și siguranță ascunsă în critici și minciuni.

M-am regăsit pe mine în oameni ce răneau,

Sub măști de bunătate, naivă îi credeam.

M-am regăsit în oameni ce duri se afișau,

Cu corpul tremurând, cu vocea îi linișteam.

M-am regăsit pe mine în timp ce m-am uitat,

O forță neștiută, simțită, auzită,

Era acea prezență ce tot mă ridica

De jos, din lovituri, oricât am sângerat.

Intervenea profund, în suflet și în gând,

Știa cum, ce să facă, ce oameni să trimită,

La suflet ajungea și tot îmi vindeca.

M-am regăsit pe mine și nu am fost pierdută,

Fiică-n Univers, iubită și văzută,

În palma uriașă mereu am fost ținută

Și nu m-am rătăcit, mereu m-am regăsit prin tot ce am trăit, simțit și auzit.

Așa mă simt -
Peste tot flori colorate,
Delicate, parfumate,
Prind umorul vieții date
Inocenței și speranței
De mine de mult uitate...

Așa mă simt -
Ca griul din curcubeu,
Ca sabia lui Prometeu.
Că nu face nici un leu
Nici averea, nici puterea,
Nici respectul, nici-devărul,
Nici ideea de absolut,
Nici nimic din ce am făcut -
Căci totul va fi trecut:
Când florile or ofili
Și cerul s-o înroși;
Căci totul va fi pierdut:
Și averea, și puterea,
Și respectul, ș-adevărul,
Și ideea de absolut,
Și totul ce-oi fi făcut;
În semințe fac prezență -
Purtătoare d-inocență,
De speranță-n viitor,
Va veni și tura lor
Să se simtă tot ca mine.

Când văd lacul -
Față-n față-s eu și florile;
Mă-nvață
Că zadarnic 'cerc să-ntorc
Trecutul în viitor,
Când-i o singură constantă -
Schimbarea neîncetată.
Așa mă simt, așa mă simt...