Pentru cine?

Mă uit cu-anhedonie grea,

La „noi” — dar cine-am fost cândva?

Tu, rece-n gând și-n mângâieri,

Cu ochii prinși de alte sfere-n zări.

Cu inima bătând ușor

Pentru iluzii fără dor,

Pentru o caldă amăgire

Ce-ți dă fiori, dar nu iubire.

Iar eu — mereu aici rămas,

Neclintit în al tăcerii ceas,

Cu zâmbet rece, împietrit,

Pe chipul meu de dor lovit.

Ți-am fost sprijin când plângeai,

Dar râsul nu mi-l dăruiai,

Ți-am fost adăpost și alinare,

Dar nu și loc de sărbătoare.

Cu sentimente halucinate,

De-amor aprins și doruri sparte,

Trăind o viață fără preț,

Cu suflet frânt și ochii-n ceață.

Și când pe viață nu mai pui

Nici vis, nici inimă, nici glas,

Moartea îți șoptește: „Haide, vino!” —

Și câștigă fără pas. 

Logica e pierdută
În labirintul minții,
În făgașe de uitare,
În angoase de nemurire.
Caut și tot încerc,
Dar iar nu găsesc.
Cum se poate oare
Ca ceva ce mă distruge
Să-mi placă așa de tare?
În haos alarmant
Liniște găsesc,
În pieriri de sentimente,
Calmul să-l dobândesc,
Răbdare și stăpânire să dovedesc.
În furtuni asupritoare,
Răzleț capul să-l țin sus,
Spatele drept,
Încredere să am,
Căci după ploi aspre
Apar cele mai frumoase
Culori pe cer.

Suflet drag, 

Am sa trimit un vis 

Spre inaltul ceresc 

Pe aripi line purtat

Peste vazduhuri nesfarsite 

Peste mari infinite

O secunda infima o sa dureze 

Dar pentru mine o viata de om 

O sa o cred ... 

Acel vis , acea speranta ...

Rasarit sa mi fie 

Puterea cordului sa i dea 

Spre a ma purta inca o zi

Mai aproape de al meu ideal

De al meu rost ... 

Iar toate acestea... o viata sa dureze 

Cand defapt abia am clipit 

Abia am trait 

Asteptand ceva 

Ce demult aveam ...

Iar trecător, uneori, mă gândesc
La tine, la noi, dar care noi? – nefiresc.
Eu și acel străin, atât de tăcut,
Cu suflet rece, pe chip abătut.
Zâmbetul îi pare de piatră, pustiu,
În asfințit mohorât, târziu.
Dar ochii-i sclipesc, ascund o poveste,
Un țipăt de dor în agonie-l veste.
Durerea apasă în lumină fierbinte,
Speranța îl poartă spre visuri cuminți.
Tânjește-o îmbrățișare caldă, mereu,
Un cămin să-l primească, să-i fie al său.
Și poate, cândva, pe străinul acesta,
Ai să-l saluți, întinzându-i povestea.
De mână l-ai trage, când umbră devine,
Privindu-l în ochi, să-i vezi rădăcine.
Și poate-ți va plăcea ce-ai aflat,
Două inimi ce ard în același oftat.
V-ați înțelege, dincolo de fel,
Fără teamă să-l vezi pe străinul din tine.

Oh suflet drag,

Aceste sentimente-

Acest fapt- 

De a pune totul pe hârtie

Este o binecuvântare sau o pedeapsă ? 

Un dar sau nu ...

Iarăși în miez de noapte mă gândesc

La ce joc amuzant jucăm,

De ce numai iubirea și durerea

Versuri scot din poet.

Cum în angoase întunecate mă aflu

Fiori reci mă trec,

Suflu înghețat-tăios,

Mă poarta în vânt,

Asemenea unui fulg de zăpadă 

Prea mic și inocent 

Fară puterea de a alege 

Unde să se așeze ...

Fiindcă el doar plutește 

Într-un neant .

Așa că întreb :

De ce nu am somn,

Dar nici vlagă ?

Pare a mă fi certat cu odihna!

Oare sa supărat pe mine 

Când printre stele 

Iar am zăbovit? 

Sau când pe poteci de munte 

Am umblat?  

Când frunze de toamna

Am admirat,

Pe străzi întunecate 

Cu eșarfa-n vânt 

Dar cu zâmbet cald în suflet? 

Oare asta să mi fie pedeapsa ,

Prețul plătit,

Pentru acest dar ? 

Oh suflet drag ,

Oare după ce masca 

Se ascunde zâmbetul? 

Zâmbetul blând al copilului

Care râde din orice 

De soare se bucură,

De vânt,

De ploaie,

De apus,

De răsărit, 

Copilul acela blajin 

Chiar inocent 

Care ai fost o dată ... 

Ignorant l-ai abandonat

În frig și nepăsare 

Lăsat după a societății mască

După griji și frici 

După încordare și rigiditate

Cerul numai întunecat îl vezi

Frigul îl simți...

Uiți să privești stelele

Fară întuneric ele nu s ar vedea 

Uiți să visezi

Să trăiești cu și pentru visul tău

Căci un visător te ai nascult 

Acaparat de propia lume ai devenit

Și totuși adânc în tine 

Stelele luminează

Focul viu arde 

Răsuflare are 

Aminte adu ți 

Că din praf de stele și lumină

Presărate de suflu divin 

Viață ai luat 

Speranță să te îndrume 

Spre bucurie și vise dulci 

Că ale unui copil 

Acum trăiești 

În armonie cu tine

Iar se te bucuri de flori ,

De zâmbete,

De viață . 

    Să plâng, să-mi pară rău de-această cale,
    Pe care am urmat-o cu atâta patimă și jale?
    Că drumul meu mi-a fost și lin, ușor sau greu,
    Și l-am păstrat ferit, să germineze-n pumnul meu...
    
    Căci oare dacă-aș fi știut că la răscruce,
    S-apuc la stânga, drumul greu va duce,
    Iară de-ntorc la dreapta, n-am să urc: cobor,
    Către lumina lunii ce strălucește în izvor...
    
    Că-n drumul meu, eu le-am trăit pe toate:
    M-am ridicat sau m-am târât pe coate,
    Doi pași 'nainte și apoi unul îndărăt,
    Prin soare, ploaie aspră și răcoros omăt...
    
    Și-n multe gări am poposit cu-atâta trudă,
    Mereu cu fruntea încununată-n lauri, crudă,
    Știind că trenul meu va merge numai înainte,
    Pe șinele de fier, pavate în cuvinte...
    
    Căci drumul meu se scrie de la sine, lin,
    Străluminându-mi umbra în propriul meu destin,
    O ușă pe care am păstrat-o etern deschisă,
    Fiind ea însăși acoperită de cuvinte, scrisă...

Într-o noapte cu ferestrele deschise  

M-am așezat pe marginea timpului,  

Și-am început să număr stele,

Până când una mi-a căzut în palmă.

Mâinile mele s-au împiedicat de umbre,  

Și-au început să se împletească,  

Ca două păsări fără zbor,  

Prinse în colivia tăcerii.

Am simțit o bucată de cer  

Căzând pe umerii mei,  

Greu ca un gând uitat în ploaie,  

Încercând să se desprindă din carne.

În fiecare clipă, neștiind în gândire,

O parte din mine se desface de lume,  

Dar rămân acolo, legat de pământ,  

Ca niște rădăcini însetate de lumină.

                                        79

Crisalida mea nu știe de frică,  

Dar o simt ca un ecou  

Ce pulsează în venele nopții,  

Tremurând pe marginea infinitului.

Când m-am trezit,  

Dimineața avea gust de tăcere,  

Și doar liniștea rămăsese  

Între mine și cer, între cer și stele.

Am învățat atunci să îmbrățișez vântul,  

Să-l las să mă sfâșie cu tot ce n-am știut,  

Până când nu a mai rămas decât o urmă,  

Pe care doar timpul o poate șterge.

    Atunci, m-am prăvălit în genunchi, 
    şi sunet ascuţit, spre cer am lăsat,
    Copacii-n jur tremurau cu uimire,
    şi-şi dansau macabru, crengile-n spre mine...
    
    Norii grei s-au răsucit împotrivă-mi, 
    şi frunzele moarte, grăbindu-mi sfârşitul, 
    m-au îngropat în lumina slabă a lunii...
    
    Orice-am făcut şi de-am greşit, 
    tu mă iartă, 
    şi crede-mă prietene, 
    când îţi spun, ACUM, 
    iartă-mă prietene, 
    să nu mă plângi...

Chiar și tu ți-ai întors privirea,

Chiar și tu..

Ca și frunza purtata de vânt sunt, și mă copleșește uimirea

Căci credeam că o floare as fi...

Cat de rece e inimă lumii,

Cat de cruda e a ei judecată,

Mă topesc că o floare de gheata,

Mă transform într-o lacrima vie..

Cat de trista-mi durerea ce-apasa

Când te-njunghie nepăsarea cea rece,

Dar așa mi-o fi fost scris sa fie..

Vine clipa când lin mă voi stinge,

Voi fi frunza ce cade,ruginie,

Frumusețea ei pala se pierde

Printre freamăt de frunze aprinse,,

Nu-i nimic, căci în van este totul..

Și iubirea, și faima vor rămâne

Pe mormântul cel greu

Iluzorii, zadarnice vise..

Am fost in Rai acum o zi.

Dumnezeu m-a invitat să bem un ceai împreună,

iar eu nu am putut să-L refuz.

Am luat trenul de la ora 5,

în speranța de a sta cât mai mult acolo,

poate de a face și niște fotografii.

Dar mi-am uitat telefonul.

Tot drumul m-am gândit la această invitație,

și cum de El m-a ales pe mine.

Când am ajuns,

mi-a spus “În sfârșit, ai sosit acasă!”.

Mi-au dat lacrimile la vederea chipului Său,

pentru că niciodată nu am reușit să mi-L imaginez așa.

M-a poftit înăuntru,

și am băut ceai, stând turcește,

pe un nor.

“Cum e lumea pe Pământ?”, m-a întrebat.

“Rea.”, i-am răspuns.

Ore în șir, ziceam eu,  i-am argumentat de ce,

și când l-am întrebat cât este ceasul,

mi-a spus că au trecut milenii.

„Acasă” e o cutie pătrată, izolată de vremea de afară,  

Cu un acoperiș deasupra, ce de ploaie ne separă,  

Alături de un pat și-o plapumă caldă ce ne-nconjoară,  

Dar, totuși, visele cu cruzime animalică le omoară.  

Căci o viață întreagă ne leagă în lanțuri de ea,  

Vrând să o modificăm din nou, așa cum ne cere,  

Uitând de-a noastră plăcere, cheltuind cu ea o avere,  

Fiind al nostru scop în viață, poarta către fericire.  

Iar când murim, să o dăm mai departe urmașilor,  

Cu lanțuri groase de os să fie legați la rândul lor,  

Să aibă încătușată aceeași soartă și gând precar,  

Și-o dorință ce le fură orice speranță la al vieții nectar.  

Sau poate că acel „acasă” nu este ceva material,  

Poate că „acasă” sunt acele persoane cu aspect trivial,  

Ce te așteaptă mereu, împărtășindu-ți cu drag harul,  

Și făcând din fiecare clipă o mistică poveste pe sul.  

Dar nu-i nevoie de persoane cu rădăcini de sânge,  

Pentru o forță ce sumbra singurătate o va învinge.  

Îți trebuie o singură persoană să te iubească-n vecie,  

Iar orice loc pustiu devine „acasă” ca printr-o magie.  

Acolo e „acasă” pentru mine, chiar de e o prostie,  

E alături de acea persoană, stându-i în brațe,  

Sărutând-o pe frunte tandru și fără vreo compensație,  

Arătând că, în această lume pustie, există și iubire.