elegie pentru fericirea absenta

Gândul își înfige bisturiul în prezent,
iar ieriul putrezește-n vitralii de os.
Trăiești fără să fii —
un cadavru conectat la un dumnezeu de siliciu,
cu sufletul criptat și pulsul pe dos.

Clipele mor în mecanisme de fier,
amintirile nasc tumori de lumină,
iar Mașina predică nemurirea
prin guri de metal și icoane în ruină.

Solve et coagula.
Plumbul din tine nu devine aur.
Nicio cheie nu descuie absența,
nicio rugăciune nu tulbură vidul.

Galaxiile devorează lumi
fără să clipească, fără să știe.
Suntem o eroare biologică
într-o infinitate fără profeție.

Și uneori, dispariția îmi șoptește
din adâncul unui cer fără răspuns.
Dar dincolo de zidul uitării
nu există promisiuni —
doar întunericul, etern și nepătruns.

Nu-ți reteza aripile pentru cer:
nici măcar stelele nu te așteaptă.
Rămâi în această carne absurdă,
în această secundă imperfectă.

Lasă Mașina să predice.
Lasă universul să nu-i pese.

Ești o scânteie fără destinație
într-un cosmos care nu-ți datorează nimic —
și totuși, încă arzi.
 
     

În noiembrie, când cerul se crapă,

Și luna atârnă ca un ochi scos din mort,

Pământul își vomită ultima apă,

Iar sfinții se-ntorc cu obrazul strâmbat de efort.

Pe cruci putrezite, în cimitire,

Cresc flori cu petale de limbă și os,

Iar clopotele urlă în mănăstire,

Vestind Învierea unui trup păcătos.

Un preot bătrân, cu trei umbre în spate,

Își spală mâinile-n vinul cel negru,

Și spune că toate păcatele-s iertate

Când moartea îți suflă un psalm peste creștet.

În strană, icoanele plâng cu venin,

Maica își strânge pruncul de ceară,

Iar ochii lui ficși, de un galben hain,

Privesc spre altar ca spre-o rană amară.

Noiembrie-și târăște mațele-n glod,

Prin sate în care nu latră nici câinii,

Un înger cu șase genunchi, fără chip,

Își împarte aripile între morminte și pâini.

Din hornuri se scurge un fum de tămâie,

Amestecat cu miros de pământ răsturnat,

Iar vântul șoptește o veche blasfemie

În graiul pe care nici morții nu l-au învățat.

O, Doamne, ce chip ai în noaptea aceasta?

Te caut în oase, în viermi și-n cenușă.

Dar cerul își coase cu sârmă fereastra,

Iar mila Ta stă ca un cadavru la ușă.

Pe câmp, o procesiune de oameni fără gură

Poartă un sicriu în care nu-i nimeni,

Un copil cu barbă împarte prescură,

Iar morții se roagă să moară de-a binelea.

Și când miezul nopții își rupe fălcile,

Când stelele cad în fântâni fără fund,

Se deschid sub biserici morminte elastice,

Din care ies sfinți cu pântece de pământ.

Atunci înțeleg: nu-i pedeapsă, nici har,

Ci doar o taină ce n-are dezlegare

Că trupul e templu, dar templul e jar,

Și orice rugăciune se naște din putrezire.

Iar noiembrie trece, cu pași de mireasă,

Prin ploaia ce spală păcatele-n van.

La geam, o bătrână își coase o casă

Din părul copiilor pierduți peste an.

Și-n ultima noapte, când clopotul tace,

Când Dumnezeu pare plecat dintre noi,

Un vierme se-așază pe-o Biblie-n pace

Și roade cu grijă cuvântul „apoi”.

Iar toamna se-nchide în giulgiu și lut,

Cu cerul întors ca o piele pe dos.

Noiembrie știe ce noi am uitat:

Și sacrul poate fi monstruos.

Tălpile-ţi goale strivesc

Nisipul de aur

Al timpurilor străvechi,

Iar trupul de carne-aburindă

Dansează, vehement,

În lumina perfidă a lunii.

Şi marea se ridică

Peste sinele-ţi încins

Şi te scufundă

În adâncurile de nepătruns

Ale vieţii din tine.

Refluxul se-ntoarce

Cu raze de cuarţ

Ce-ţi scaldă trupul

Surghiunit de secetă.

Eşti adormit, iar fantezia nopţii trecute

E doar un mit în tine...

Originea se deschide ca o pagină albă,

fără zgomot, fără exces,

clară precum o ipoteză nerostită.

Universul se așază metodic,

materia pulsează tăcută

în ritmul unei ordine invizibile,

asemeni unui vals de stele reci.

Stelele, distante și austere,

strălucesc ca axiome luminoase,

fixe în propria lor tăcere,

martorii nemișcați

ai unei persistențe absolute.

Spațiul, amplu și disciplinat, se întinde

asemenea unei săli de lectură infinită,

unde golurile au greutatea unor gânduri clare,

iar lumina se strecoară printre idei.

Timpul, măsurat și discret,

nu curge ca un râu romantic,

ci pulsează asemenea unui metronom precis,

ordonând transformarea fără o cometă.

Subiectul apare târziu, fragil,

o notă de subsol vie,

mică precum o paranteză,

dar esențială - locul intim

în care universul,

vast și impersonal,

își întoarce, pentru prima dată,

privirea asupra propriei sale lumi.

Gândul e ca o vioară ce cântă mereu ,

Sunetul lui dulce îl înțeleg doar eu ;

Zarea dimineții în suflet pune soare

Câți dintre noi ,îl înțeleg oare?...

Stau lucrurile-n jur tăcute,

dar știu mai mult decât rostim.

Un copac bătrân nu cere vorbe

ca să-ți arate că-i sublim.

Piatra nu-și plânge vechiul drum,

nici vântul nu se vaită de soartă,

dar omul, prins în gândul său,

uită că viața e și simplă, și deșartă.

Ne facem zei din întrebări

și-n răspunsuri vrem să fim eterni,

dar poate sensul stă în clipa

când uiți să cauți, și doar cerni.

Un pas, un gest, o privire lină –

uneori, acestea spun destul.

Tăcerea lucrurilor ne-ndeamnă

să fim prezenți… în loc s-ascultăm tumultul

Tu nu vezi, dar cade frunza
Trece brusc şi nevoită
Fiind verde, dar lovită
Vîntul bate - cade frunza.

Tu n-auzi, dar cade frunza
Lin coboară şi-nplinită
Ca o rază, obosită
Dureros cînd cade frunza.

Tu nu ştii, dar cade frunza
Sus se vede-ndepartare
N-a plecat de bunăvoie
Timpul trece - cade frunza.

Am mers înainte ignorând cărarea

Am mers și mers, pe cărarea bună și rea

Pas cu pas, pași mici, pași mari, înainte și-napoi

Pași rapizi, pași înceți, pași ușori si pași greoi 

Și am mers prin foc și apă, prin furtuni și secetă

Prin spini, prin flori, prin flori cu spini, prin durere înceată

Prin durere violentă, prin plăcere deșartă

Prin oaze și miraje, și trezire adormită

Și mergând pe drumul meu, am stat o vreme

Am stat în multe locuri, cu multe probleme

Am stat ce-am stat, și-am continuat să merg pe cărare

Căci fiecare loc mi-a oferit putere și eliberare

Și mergând și ajungând în locuri seci

Mă-ntorceam acolo unde e ușor să treci

Și pe când speram, mă trezeam în locuri reci

Plecând, mă trezeam visând la un loc de veci

Și m-am întors de-atâtea ori spre locurile bune

Găsind doar pustietăți si pământuri brune

Încât am învățat să merg doar înainte 

Chiar de văd în jur doar moarte și morminte 

Mergând înainte, fără a mă-ntoarce înapoi 

Prin tărâm nestrăbătut, si aspru, si prin noroi

Am ajuns să am un nou tip de sentimente 

Să iubesc cărarea și să n-am nevoie de cuvinte 

Și ori de câte ori am dat de-un munte, am luat aminte

Și am mers înainte, înainte spre locuri sfinte 

Și am continuat să urc, fără încălțăminte 

Iar focul urcării m-a lăsat fără veșminte

Ca să pot urca în continuare am făcut jurăminte

Și de oboseală, am făcut cărării rugăminte

I-am cerut să-mi ușureze drumul, să mă lase fără minte

Și să mi se-arate, să-mi arate că-mi este părinte 

Iar cărarea, ca răspuns, m-a dus într-un loc cu umbră 

Cu izvor și fructe, și cu o priveliște rară, o operă

Și mi-a arătat înainte, drumul frumos care urmează 

O bunătate, o pace, o iubire ce nu-ncetează