Ard

Îmi plânge un ochi, dar nu și celălalt,

nu,

 

El râde când o rază îl lovește și pe loc–

arsura e ceea ce-și dorește,

numai să fie...

Să-l cuprindă pe neașteptate ca pumnalul

de îl înfingi în spate și să cadă,

însă nu prea departe...

Arde ca talpa pe nisipul prea tare și nu se zbate,

rămâne până se oprește și mai vrea:

nu se potolește...

Caută să aprindă iar focul și să-l facă tot mai mare,

să nu îl stingă nici vântul, nici apa cu sare,

să-l vadă ca pe o salvare...

Îl acopăr pe zi ce trece cu o cârpă din ce în ce mai rece,

să stingă din scânteie, să o lase să plece,

dar nu mă părăsește...

Pe cât îmi plânge ochiul cel de bază, vrea și celălalt,

să ardă cu atât mai mult decât în prima fază,

și se chinuie prin fum și multă gheață...

Se usucă și cârpa care cândva era rece și apare din nou,

focul pornește mai repede până ce crește,

mă arde mai tare și nu se oprește...

A secat ca fântâna din curte și ochiul care s-a luptat zile multe,

și curgea așa de lin înainte de uitam de arsuri–

și de flăcările de la frunte...

Acum că nu se mai oprea din a-mi provoca durere,

căutam să nu plec fără nicio părere,

și m-am rugat în serile infernale...

Am plâns în mine și mă abțineam să ard în tăcere,

să nu m-audă nimeni că urlu de durere,

să nu mă vadă nicio privire...

Dimineață, mă simțeam ca înainte și nu mai aveam piele,

căutam să scap și de surzenie și de noua durere,

     apoi am văzut că în ochi mai aveam o scânteie...

 

Lacrima pot s-o șterg și azi, și mâine,

dar focul tot rămâne,

nu dispare...


Категория: Философские стихи

Все стихи автора: Rei poezii.online Ard

#ard #mărturisire #viață #durere

Дата публикации: 2 сентября 2023

Добавлено в избранное: 2

Timp de citire: ~4 min.

Просмотры: 1523

Авторизуйтесь и комментируйте!

Другие стихотворения автора

🎤 Fără miere

Fără miere, unde să merg, încotro s-o iau?

Dragă bunică, dragă, ții minte câtă mai mâncam?!

Fără miere dulce, așa cum o făceai demult,

Cum să trăiesc acum, niciun zumzet nu mai aud...

 

În borcanul de pe masă, văd doar o urmă ștearsă,

Cândva era bine pitit; acum e gol și risipit,

«Și bolile trec totuși cândva, nu-i semn de piază rea»,

Cum obișnuiai să crezi; zile întregi să-istorisești...

 

Dragă albinuța mea, am rămas singure noi două,

Două povețe ce se scald' cu greu pe-un pat de rouă,

Ce pentru mine era cândva dimineață,

Pentru tine acum e doar un ciob dintr-o faianță...

 

Și-n zilele mele bune când vreau să te-ntreb ceva,

Sper că-mi vei răspunde bătând încet cu aripa...

Și bățul de chibrit pe care obișnuiai să stai s-a rupt,

Să nu-ți pară rău de mine; și eu voi pleca curând din stup...

 

Fără miere, unde să plec, ce să fac?

Dragă bunică, dragă, cum să fac să mă împac?!

Fără nimeni în jur, fără roiul de-altădată,

Acum e prea pustiu; aici nu mai sunt «acasă»...

 

 

 

 

 

 

Еще ...

🎤 Putred

Bate un vânt aspru peste mortăciune,

se simte jenat, se miră în larg...

căci durerea ființei o știe și-o simte,

cască măcinat; urlă-nfuriat...

 

Mi-e milă de zilele de mâine,

mă îngrozesc fețe muribunde...

căci sub suspinul oricărei furtuni–

se cumulează terori și minuni...

 

Moartea-ntr-un final este un odor,

emanând vapori de toxine care mor...

căci și ele ca și celelalte–

răspândesc dureri și provoacă moarte...

 

Viața ce-i până la urmă?–

un convoi de ființe ce murmură...

căci de n-ar exista alternative–

omul ar fi singur, ci nu o mulțime...

 

Mă așteaptă o călătorie mută,

vor trece anotimpuri și eu mă voi frânge...

căci timpul s-a convins cine nu mai plânge–

țărâna mi-e-ngropată; vântul nu mai urlă...

 

 

Еще ...

Spre zero

Păși mărunt prin trecătoarea rece,

Tremura de frig și lăcrima,

Însuși gerul se chinuia a o trece,

Prizonieri, pe calea tot mai grea.

 

Viscolul trecu prin inima sa fiartă,

De dureri și pierderi neîncetate,

Prăbușindu-se și el cu dorința spulberată,

Captiv în ale sale gânduri măcinate.

 

Ghemuindu-se pe drumul din sticlă,

Văzu multe umbre în necaz,

Spaima-i crescu mai tare și-l irită,

Lumina atentă-l privea de la pervaz.

 

Căută puterea, dorința să mai meargă,

În zadar, se chinuia acum să plece,

Nici trupul firav, nici inima de gheață,

Nu se mai mișcau de pe podeaua rece...

 

Lumina se uită cuprinsă de-agonie,

Deasupra coșmarului se ridică să-l vadă,

Aproape că-l înghiți negura din mie, 

Care aștepta ca sufletul să-și piardă.

 

Speranța-l părăsi și ea de multă vreme,

Doar lumina îl plângea de sus,

Cu cât și el privea la umbrele rele,

Cu atât și ea devenea un apus...

 

Pierdut în mintea sa lipsită de căldură,

Se legăna lin să se dezghețe,

Umbrele însă gemeau când îl văzură,

Îl simțeau chiar și fără fețe.

 

Mica pornire își pierdu avansul,

Se prăbuși din nou, nu mai plângea,

Își închise ochii, auzind doar râsul,

Dorința umbrelor din preajma sa.

 

Cât să mai sufere? Ce să mai pățească?

Sfârșitul se repetă orice-ar fi,

Pe fețe îndoliate, durerea îngheață,

Nimeni și nimic n-o poate opri...

 

 

 

 

 

 

Еще ...

🎤 Reverie

Demult visam la a trăi,

Acum trăiesc ca să visez,

Valuri multe; un nufăr–

Se pribegește sub curenți...

Capul iese, capul intră,

Alge, pietre și gunoaie...

Totul vine dinspre mal,

Nisipul curge, apa-i rece,

Eu tot în apă mă scald.

Еще ...

Un maniac și-un salvator: Pocalul

 

Se lăfăi un timp monarhul, stăpânul ce guverna regatul,

Sub coroana-i enormă de flăcări, mistuia un gând pe-alocuri;

Și-a deschis ochii ca dintr-o boală, coșmarul din înserat despre soartă,

Trezi o întreagă generație și porni galop în agitație.

 

Fără zăbavă, fără să se culce; slujitorul pe-ntuneric fuge,

Cât mai departe și nu înapoi, căci monstrul șiret ucide pe eroi,

Cursa după șoarecii de casă nu i-a uimit pe paznicii de bază,

Chiar fără să discute pretenții, monarhul organiză și alte intervenții...

 

Mută i-a mai fost uimirea slujitorului fugar,

Când prin desișuri îl zări ogarul celestial,

Strigăte de jale surdă imită al nostru erou,

Să crească mica speranță a monarhului cel rău.

 

Noaptea era stăpâna lumii, acum că nu îl mai zăreau,

Doar cu torțe aprinse-n grabă, călăreții zăreau pe fugar,

Care-și ținea strâns comoara, definită printr-un pocal,

Ce-a aprins mânia regelui, nici străjerii nu-l mai vedeau.

 

Prin spuma râului, avea să treacă micul nostru salvator,

Regele mâhnit de tândă, scăpă pe drum de-un muritor,

Că-ntr-o grămadă de dulăi flămânzi, cel slab va pierde mereu,

Legea nescrisă-l guverna, deși înainta greu, așa de greu...

 

O dilemă crește-n bezna răcoroasă – graba de-a ajunge acasă,

Îl cuprinse și pe fugar, aflat în fața râului-Tartar,

Precum săgeata trecea și apa; era mânioasă și rea,

Prin mintea eroului-hoț se năzări un truc de negoț.

 

Hainele rupte și mâncate în pădure, le-aruncă deștept în ture,

La văzul ochiului regal, o dilemă creștea-n zadar,

Fără o-ntrebare, fără răspuns: alte ajutoare pe râu s-au dus,

Și tot în ciuda regelui nebun, nimeni n-a prins zdrențele din râu.

 

Ar fi scăpat eroul, acum mai gol; și pe frig îl luă un fior,

Monarhul însă nu era prost, urme de picioare citea atunci pe dos,

Și s-a întors mai repede și cu ură, că sărmanul s-a ascuns într-o șură,

Un foc cuprinse ca un altar mica ascunzătoare a micului fugar.

 

Scăpă din flăcările-aprinse morțește, iar monarhul ucise câțiva prostește;

Fugarul ajunse la mulțime, în satul său uitat de lume,

Monarhul mai avea două speranțe: un cavaler și-un arcaș de mațe.

Primul a-ncercat o strategie, al doilea s-a ascuns în mulțime.

 

Monarhul pândea de la poarta cea mare, să vadă mort pe hoțul de pocale.

Tristă deznădejea i-a fost: cavalerul a căzut lat, deci mort.

Sătenii erau mâhniți pe Coroană și i-au ucis singura garnizoană.

Arcașul ce pântece viza, s-a ales cu o soartă mult mai grea.

 

Nu durere, nu strigăte adânci, ci jefuit de suflete pitici,

Apoi, biciuit afară din cetate și decapitat de-a Sa întâietate,

Monarhul, sătul de eșecuri, s-a strecurat printre tarabe și trăsuri,

Îl ochise pe hoțul nemernic, își dorea să-și cheme un sfetnic.

 

Dar, cum singur era și făr' de-ajutor, el s-a dus după hoțul-erou,

Eroul l-a văzut dinainte și a aruncat pocalul în mulțime,

Monarhul a urlat și-a fugit după pocalul său mult-cărat,

Și s-a-mpiedicat de o căldare, zdrobit de grilaj și grele pietroaie.

 

În căderea sa ce s-a-ntâmplat, pocalul nu l-a mai apucat,

Doar mâna sa grea și neiertătoare rămase nezdrobită, plină de inele.

Sărmanii au jefuit până și mâna, iar fugarul a ajuns monarhul cu cununa.

Iată deci o schimbare de roluri: monarhul – zdrobit și fugarul – pe tronuri.

 

 

 

Еще ...

🎤 Risipă

 În mijlocul somnului, parcă după moarte;

vreau să deschid ochii și nu se mai poate...

Aud cum pășesc și simt toată povara,

nu pot să-nțeleg cum mi-au cusut comoara...

Și pășesc timid, merg spre destinație,

până când golul pierde din intonație...

Atunci mă opresc și urlu în neant,

gândul mă lasă, nici urmă de liant...

Mai merg puțin, dup-o perioadă grea,

dar nu mai înțeleg care-i cărarea mea...

Nici dacă-i nisip, nici dacă-i un lac,

sunt îngrozit, nu știu pe unde calc...

Înnebunesc ușor, mă-nvârt în derută?

ca într-un coșmar, când viața-mi e pierdută...

Peste o vreme mă opresc din mers,

mă tem c-o să am amintiri de șters...

Și mă așez ca la-nceput când m-am trezit,

un ceas dac-a trecut, eu nu mai rezist...

Dac-am murit atunci sau mai târziu,

am încercat să aflu, dar n-am putut să știu...

 

 

 

 

Еще ...

Стихи из этой категории

Țelul dorințelor

Clima se schimbă mereu

La fel ca și țelul dorințelor.

Arșița verii o suportăm greu

Precum unealta influențelor.

 

Dorim un climat propice

Unde dorințele să reînvie.

Dar să nu devină utopice

Și să ne trezim într-o colivie.

 

Tărâmul gândirii să rodească

Influențe benefice țelului nostru,

Dorințe care să se îndeplinească

Fără a fi "cai" ținuți sub căpăstru.

 

Fapte măiestre, recunoscute

Nu dezbătute de un criticastru.

Talente și abilități înnăscute

Dar nu cântate de un poetastru.

 

Împlinirea dorințelor noastre

Să devină țelului un "pilastru".

Iar când privim prin ferestre

Să vedem numai cerul albastru.

Еще ...

Propriul ucigaș

Se-ascunde libertatea-n mine,
Izvor barbar de nebunie,
Expus în viață ca să mor
Sunt prea lucid sau visător?


Când stelele se scutură de noapte,
Și luna plânge pe un colț de munte,
Îmi car cu-o resemnare mută
Sicriul putrezit printre morminte.


Un suflet prins într-o eternă formă
Ce naște ucigându-se aceeași formă,
Sunt solidar cu propria fantomă
Din ziua-n care am renunțat la om.

Еще ...

Destinul caută speranțe

În lung se-ntind oceane fermecate

Corăbii  au pornit către destin

Pe hartă au speranțe desenate

Urmează calea viselor plutind

 

Furtunile gonesc întunecate

În valuri piere urma de senin

Lovesc rostogolind cu realitate

Se năruie puțin câte puțin

 

Vâslind către hotarele uscate

Incert se rătăcesc în clandestin

Pe insule sfârșind dezintegrate

În haosul prezentului străin

 

Dorințele sfârșesc îngenuncheate

Cerând să intervină mâini divin

Rațiunile cedează afectate

Absența strălucește cabotin

 

Ființe se târăsc deteriorate

Misiunea de a fi pare un chin

Stingându-se pierduți de realitate

Un strop de ajutor ar fi vaccin

 

Prin valuri mai rămâne cine poate

Doar cei cu demnitate și senin

Împinși de echipaje implicate

Se luptă cu furtunile ce vin

 

Norocul e puțin când se împarte

E greu să nimerești paharul plin

Iar timpul nu suportă amânate

Speranța definește un destin

Еще ...

STRIGAT-A ÎNGERUL DIN MINE

    Strigat-a îngerul din mine 
    Şi-nvăluit în glasul său -
    Oprit-am călător în drum,
    Doar eu şi umbra mea.
    
    Strigat-a îngerul din mine 
    Şi-aripa i-am simţit uşor -
    Oprit-am călător în drum,
    Doar eu şi umbra mea. 
    
    Strigat-a îngerul din mine,
    Dar nici o clipă n-am murit,
    Căci umbra mea murit-a mai departe-n mine 
    Şi-n urmă doar ecoul mi-a rămas.

Еще ...

Prea multă sensibilitate în franceză

Sensibilitatea, săraca de ea, e bună în felul ei. Este bine să fim sensibili, să ne exprimăm regretul când cineva a avut parte de întâmplări mai puțin plăcute, să fim alături de ei, să îi ascultăm, să îi liniștim, să îi înțelegem, să le alinăm suferințele, să oftăm alături de ei, să plângem alături de ei, să îi învelim când le este frig, să îi bandajăm când i-a zgâriat pisica (că tot din vina lor i-a zgâriat, că nu știu cum să se joace cu ea), să le punem pungă cu gheață de la frigider peste glezna luxată, să le ștergem lacrimile, să le dăm medicamente să le scadă febra, balsam de buze să nu mai fie atât de crăpate, să le dezinfectăm cuticulele sângerânde atunci când nu au știut cum să-și facă manichiura, au vrut să aibă unghii mai lungi față de cum le aveau în mod firesc, că cică așa e la modă, și acum au numai sânge pe la ele, să punem plase de țânțari, ca să nu îi mai înțepe atâta, să le sugă sângele, să nu le transmită malarie sau febra galbenă, să luăm insecticide, dacă tot insistă să intre în casă, să luăm și ventilator care să mai împrăștie mirosul de insecticide, să le ținem geamul întredeschis cât să nu mai intre țânțari și să mai și iasă mirosul de insecticid. Să reglăm centrala termică să mai dea și apă caldă, nu doar rece, că pe urmă va fi nevoie de și mai multe îngrijiri. Economiile nu prea țin cont de nevoile individuale ale oamenilor, sunt mai mult o nevoie egoistă de-a unui singur om. 

Să nu ne zgârcim nici la suplimente care îmbunătățesc imunitatea, cum ar fi vitamina C, care are un gust delicios de lămâie și nici nu costă prea mult, este cam pentru toate buzunarele, o putem lua și dintr-o simplă limonadă, așa că nu avem de ce să ne abținem din a o achiziționa. 

Să le luăm bluze groase, pufoase, numai bune de stat în casă. Să le luăm mască pentru îngrijirea feței, mască care previne apariția timpurie a ridurilor laba găștii și a ridurilor de expresie. Suntem prea tinere să avem riduri!

În general, sensibilitatea este soră cu generozitatea și grija, dar ce ne facem când ea scapă de sub control, atinge noi culmi, nu mai are limite? Mai este aceea o sensibilitate benefică, sănătoasă, bine-înțeleasă? Nu, bineînțeles că nu. Deja ceva din felul nostru de a fi scârțâie, iar această sensibilitate este principalul simptom. Ar cam fi cazul să ne punem întrebări:,,Oare de ce sunt așa?", ,,Nu cumva exagerez?", ,,Ce mă determină să am reacții atât de intense la lucruri banale în esență?"

Răspunsul îl vei găsi rătăcit pe undeva prin trecutul tău. Sensibilitatea despre care vorbim vine ca urmare a unui episod traumatizant din viață? Nu ai luat cât te-ai fi așteptat la vreun examen și de atunci te-ai decis să renunți la tot, gândindu-te că nu mai are rost? Nu ți s-au oferit nu știu ce oportunități la care sperai? Nu ai putut, în virtutea împrejurărilor, să faci ceva ce ți-ai propus? Dacă răspunsul este ,,da" la măcar jumătate dintre acestea, atunci, nu vorbim tocmai de sensibilitate, ci de o reacție adversă la lucruri ce s-au petrecut, ne-au durut pe moment, iar în urma lor a rămas o rană nevindecată complet.

Cum s-ar putea vindeca o asemenea rană? Scărpinând-o tot mai mult. Stând și analizând, oare de unde provine acea supărare însoțită de sensibilitate? Ai avut curajul să mergi la nu știu ce facultate de suedeză. Și la 19 ani, chiar îți trebuie curaj, să îți iei zborul, să pleci din casa părinților, dintr-un oraș de provincie, tocmai într-un mare centru universitar. Și acolo ce să vezi, drumul spre succes și facultăți interesante de trecut în CV, nu este presărat numai cu momente pașnice, că este una căreia îi place să urle, să țipe, să îi umilească pe studenți că nu pronunță perfect în această limbă nord-germanică, că nu știu timpurile la perfecție, că nu stăpânesc gramatica și sintaxa...tot perfect? Nici nu știu ce ar mai fi perfect, cum ar mai fi perfect, și nici nu cred că ar trebui să conteze acea perfecțiune subiectivă. Dacă ar fi niște standarde obiective, atunci da, merită să aderăm la ele, să încercăm să le atingem, pentru că așa progresul chiar se poate măsura și observa. Pe când, dacă sunt obiective pe care doar o persoană le vrea, restul nu le vor, nu are sens să ne mai comparăm, oricum nu putem aprecia sau cântări nimic din auzite. Cert este că cine umilește studenții că nu știu perfect, are inimă de pădurar care taie copacii pe bandă rulantă fără să se mai uite la ce a lăsat în urma lui. Da, foarte obiective criteriile de evaluare, cum poți că femeie de 58 de ani, care o viață întreagă doar de suedeză te-ai înconjurat, să consideri că o studentă de 19 ani trebuie să îți fie egală în măiestrie, în pricepere? Suntem acolo să învățăm, dacă ne nășteam gata învățați, nu ne mai înscriam la nicio specializare și gata, la ce ne mai trebuia, dacă deja am fi știut? Nu era mai ieftin, fără chirie, fără drumuri cu trenul, fără cămine, fără abonament la bibliotecă, fără mâncare plus multe alte utilități? E ciudat tare ce se întâmplă când femeile de 58 de ani te judecă după propriile lor seturi de valori. E ca și cum, studenta i-ar da meditații unui copil de 8 ani. Abia poate să scrie în propria limbă la anii aceia, darămite în engleză, franceză... Nu ar fi traumatizant să se apuce să-l certe că de ce nu a avut timp să stăpânească conținutul la perfecție? Cât timp? că devine vagă în exprimare persoana care oferă lecții în privat? Timp, adică s-ar fi putut târgui cu mama lui să o roage să-l nască la 5 luni, nu la 9 luni, cum e normal, să apară pe lume mai devreme, să învețe mai devreme, doar pentru că așa vrea persoana care dă lecții. Mai este și chestiunea de timp pământean. Câtă vreme locuim pe aceeași planetă, toți avem același timp, 24 de ore, nu mai mult.

Perfecțiunea asta subiectivă a altora naște sensibilități de toate felurile. Nici nu are sens să aspirăm să o atingem. Nu știm ce vrea persoana care nu este mulțumită de noi. Nu știm ce gândește, cum gândește, ce preferă, ce nu preferă, cât, ce, cum și în ce măsură.

Perfecțiunea subiectivă a altora e paralizantă, atât emoțional, cât și faptic. Dacă studenta este umilită de fiecare dată când deschide gura, va mai avea ea încredere în ea că are șanse să devină o bună vorbitoare de suedeză? Va mai găsi ea puterea, în adâncul sufletului ei, să meargă mai departe, să vrea să exerseze, să citească, să se îmbunătățească, până va obține fluența, cadența și muzicalitatea limbii? Nu, nu mai are cum. A avut intenții bune, care s-au destrămat pe parcurs.

Perfecțiunea subiectivă a altora încetinește, reprimă. Cum ar fi să îți planifice profesoara fiecare sunet când să îl rostești, cum să îl rostești. Nu te-ar intimida această tehnică de a învăța? Unde mai este pasiunea, farmecul, frumusețea cât se poate de neregulată și de versatilă a limbii? Când vei mai avea timp să te concentrezi pe vocabular, gramatică, sintaxă și ce vrea ea, când accentul cade întotdeauna pe cum vorbești? Nu cumva devine un obstacol de care nu poți trece? Fix ca la testele cu mai multe variante de răspuns. Ai ajuns la o întrebare la care nu știi care ar fi răspunsul corect, deși până atunci ai răspuns bine. Ce faci? Te împotmolești acolo și nu mergi mai departe, doar pentru că acolo nu știi? Ar fi o mare pierdere, atât pentru evaluator, cât și pentru tine (în primul rând).

Ca replică la perfecțiunea subiectivă a altora, trebuie să ne construim propriul set de valori, propria noastră perfecțiune, care atenție, să fie obiectivă, din mai multe motive: să nu ajungem la acea sensibilitate care ne împiedică să facem orice am vrea și să simțim chiar că evoluăm, atât cât este omenește posibil, nefiind constrânși de alții, de alte aspecte și de alte împrejurări.

 

Trop de sensibilité

 

 

Une mauvaise sensibilité est bonne à sa manière. Il est bon d'être sensible, d'exprimer ses regrets quand quelqu'un a vécu des événements moins agréables, d'être avec lui, de l'écouter, de le rassurer, de le comprendre, d'apaiser ses souffrances, de soupirer avec lui, de pleurer avec lui. eux, de les envelopper quand ils ont froid, de les panser quand le chat les griffait (que c'était aussi de leur faute s'il les griffait, car ils ne savent pas jouer avec), de leur mettre un sac de glace du frigo sur une entorse à la cheville, essuyer leurs larmes, leur donner des médicaments pour faire baisser la fièvre, du baume à lèvres pour éviter qu'ils soient aussi gercés, désinfecter leurs cuticules qui saignent alors qu'ils ne savaient pas comment faire leur manucure, ils voulaient avoir des ongles plus longs qu'ils n'en avaient naturellement, parce que c'est la mode, et maintenant ils n'ont que du sang dessus, mettons des moustiquaires, pour qu'ils ne les mordent pas trop, sucent leur sang, ne transmettent pas le paludisme ou la fièvre jaune, prenons des insecticides, s'ils insistent encore pour entrer dans la maison, installons également un ventilateur pour disperser l'odeur des insecticides, gardons la fenêtre entrouverte pour que les moustiques n'entrent pas et que l'odeur de l'insecticide ressorte. Ajustons la chaudière pour qu'elle fournisse également de l'eau chaude, et pas seulement de l'eau froide, car cela nécessitera encore plus de soins. Les économies ne prennent pas vraiment en compte les besoins individuels des gens, elles correspondent davantage aux besoins égoïstes d’un seul homme.

Ne lésinons pas non plus sur les suppléments qui renforcent le système immunitaire, comme la vitamine C, qui a un goût délicieusement citronné et ne coûte pas trop cher, elle est abordable, vous pouvez l'obtenir à partir d'une simple limonade, alors n'avons-nous pas de raisons de nous abstenir de l'acheter .

Procureons-leur des chemisiers épais et moelleux, seulement bons pour rester à la maison. Prenons leur masque de soin visage, masque qui prévient l'apparition précoce des pattes d'oie et des rides d'expression. Nous sommes trop jeunes pour avoir des rides!

En général, la sensibilité est sœur de la générosité et de l’attention, mais que faire lorsqu’elle devient incontrôlable, atteint de nouveaux sommets, n’a plus de limites ? Est-ce encore une sensibilité bénéfique, saine et bien comprise ? Non bien sûr que non. Déjà quelque chose dans notre manière d’être grince, et cette sensibilité en est le principal symptôme. Il conviendrait de se poser des questions : « Pourquoi suis-je comme ça ? », « Est-ce que j'exagère ? », « Qu'est-ce qui me fait réagir si intensement à des choses essentiellement triviales ?

Vous trouverez la réponse perdue quelque part dans votre passé. La sensibilité dont nous parlons résulte-t-elle d’un épisode traumatisant de la vie ? Vous n'avez pas mis autant de temps que prévu à un examen et depuis, vous avez décidé de tout abandonner en pensant que cela ne sert plus à rien ? Ne vous a-t-on pas offert les opportunités que vous espériez ? Avez-vous été incapable, en raison des circonstances, de faire quelque chose que vous aviez prévu de faire ? Si la réponse est « oui » à au moins la moitié de ces questions, alors nous ne parlons pas exactement de sensibilité, mais d'une réaction indésirable à des choses qui se sont produites, qui nous ont blessé momentanément et ont laissé derrière elles une blessure non cicatrisée.

Comment une telle blessure pourrait-elle être guérie ? Le gratter de plus en plus. Assis et analysant, d’où vient cette colère accompagnée de sensibilité ? Tu as eu le courage d'aller dans je ne sais quel collège suédois. Et à 19 ans, il faut vraiment du courage, pour prendre son avion, pour quitter la maison de ses parents, d'une ville de province, justement vers un grand centre universitaire. Et là que voir, le chemin de la réussite et des facultés intéressantes à passer dans le CV, n'est pas seulement parsemé de moments paisibles, qu'elle est celle qui aime crier, hurler, humilier les étudiants pour ne pas prononcer parfaitement cette langue du nord - le germanique, que je ne connais pas parfaitement les temps, que je ne maîtrise pas la grammaire et la syntaxe... toujours parfait ? Je ne sais même pas ce qui serait parfait, ni à quel point cela serait parfait, et je ne pense pas que la perfection subjective devrait avoir de l'importance.

S’il existait des normes objectives, alors oui, cela vaut la peine d’y adhérer et d’essayer de les atteindre, car ainsi les progrès peuvent réellement être mesurés et observés. Alors que s'il s'agit d'objectifs qu'une seule personne souhaite, les autres non, cela n'a aucun sens de se comparer, de toute façon nous ne pouvons rien apprécier ou peser de ce que nous entendons. Il est certain que celui qui humilie les étudiants parce qu'ils ne savent pas parfaitement a le cœur d'un forestier qui abat des arbres sur un tapis roulant sans regarder ce qu'il laisse derrière lui. Oui, les critères d'évaluation sont très objectifs, comment pouvez-vous, en tant que femme de 58 ans, qui ne s'est entourée que de suédois toute sa vie, considérer qu'un étudiant de 19 ans doit être votre égal en maîtrise, en compétence ? Nous sommes là pour apprendre, si nous étions nés prêts à apprendre, nous ne nous inscririons dans aucune spécialisation et c'est tout, de quoi aurions-nous besoin si nous le savions déjà ? N'était-ce pas moins cher, pas de loyer, pas de trajet en train, pas de dortoirs, pas d'abonnement à une bibliothèque, pas de nourriture et bien d'autres services publics ? C'est drôle ce qui arrive quand des femmes de 58 ans vous jugent selon leurs propres valeurs. C'est comme si un étudiant faisait méditer à un enfant de 8 ans. Il sait à peine écrire dans sa propre langue à ces années-là, encore moins en anglais, en français... Ne serait-il pas traumatisant de commencer à lui reprocher pourquoi il n'a pas eu le temps de maîtriser parfaitement le contenu ? Alors que? que la personne qui donne des cours particuliers devient vague dans son expression ? Le temps, c'est-à-dire qu'il aurait pu négocier avec sa mère pour lui demander de lui donner naissance à 5 mois et non à 9 mois, comme c'est normal, d'apparaître au monde plus tôt, d'apprendre plus tôt, simplement parce que c'est ce que la personne veut qui donne des leçons. Il y a aussi la question du temps terrestre. Tant que nous vivons sur la même planète, nous disposons tous du même temps, 24 heures, pas plus.

Cette perfection subjective d’autrui fait naître des sensibilités de toutes sortes. Cela n’a pas non plus de sens d’aspirer à y toucher. Nous ne savons pas ce que veut la personne qui n’est pas contente de nous. On ne sait pas ce qu'il pense, comment il pense, ce qu'il préfère, ce qu'il ne préfère pas, combien, quoi, comment et dans quelle mesure.

La perfection subjective des autres est paralysante, tant sur le plan émotionnel que factuel. Si l’étudiante est humiliée à chaque fois qu’elle ouvre la bouche, aura-t-elle toujours confiance dans ses chances de devenir une bonne suédophone ? Trouvera-t-elle encore la force, au plus profond de son âme, de continuer, de vouloir pratiquer, lire, se perfectionner, jusqu'à obtenir l'aisance, la cadence et la musicalité de la langue ? Non, il n'y a aucun moyen. Il avait de bonnes intentions qui se sont effondrées en cours de route.

La perfection subjective d'autrui ralentit, refoule. C'est comme si votre professeur planifiait chaque son, quand le dire et comment le dire. Cette technique d'apprentissage ne vous intimiderait-elle pas ? Où est la passion, le charme, la beauté la plus irrégulière et la plus polyvalente du langage ? Quand aurez-vous le temps de vous concentrer sur le vocabulaire, la grammaire, la syntaxe et ce qu'elle veut alors que l'accent est toujours mis sur la façon dont vous parlez ? Cela ne devient-il pas un obstacle que vous ne pouvez pas surmonter ? Corrigé comme avec les tests à choix multiples. Vous êtes arrivé à une question à laquelle vous ne connaissez pas la bonne réponse, même si vous y avez déjà bien répondu. Que fais-tu? Est-ce que vous restez coincé là-bas et n'avancez pas, simplement parce que là-bas vous ne savez pas ? Ce serait une grosse perte, tant pour l’évaluateur que pour vous (en premier lieu).

En réponse à la perfection subjective des autres, nous devons construire notre propre ensemble de valeurs, notre propre perfection, auxquelles notre attention doit être objective, pour plusieurs raisons : pour ne pas atteindre cette sensibilité qui nous empêche de faire ce que nous voulons et de ressentir même cela. nous évoluons, autant qu'il est humainement possible, sans être contraints par les autres, par d'autres aspects et par d'autres circonstances.

Еще ...

Susține Poezii Online

Sprijinul tău ajută Poezii Online să crească frumos. Donația susține dezvoltarea, îmbunătățirile și acest spațiu dedicat creațiilor personale, locul unde poezia și textul literar aduc inspirație, liniște și o gură de aer pentru suflet.

Îți mulțumim că lași poezia să dăinuie. 🤍