sint rea

maturizarea - ce este asta, poate ca nu as putea spune, 
de si nu prea pare un cuvint deosebit, 
dar, cind intelegi, ca fiinta mai scumpa ca mama pe lume 
nu e, ce parca intr-o secunda a inalbit. 

te superi pe ea, cind de la facebook, instagram te abate, 
unde flori, plimbari cu masina ei iti promit 
si-apoi ea iti spune, sa fii acasa numaidecit la zece jumate. 
spune-ti sincer, ei doar nu te-au iubit. 

te grabesti l-antilnire, unde-n camasa albastra te-asteapta, 
te saruta fierbinte si apoi in brate te stringe, 
iar tu esti deja gata sa crezi in orice cuvint, orice soapta 
si spui ca-l iubesti, iar mama va plinge. 

ii strigi ca vesela ieri de trei ori ai spalat si azi nu mai vrei, 
pornesti iar notebookul si nu ai regrete, 
dar nu te gindesti, ca pe cea mai scumpa dintre femei 
viata grea o farima cu viteza unei comete, 

(femeea ce te-a crescut asa mare, te-a ingrijit fara frica, 
femeea ce poate ierta a suta si mia oara) 
si poate cindva, peste ani, in pierduta de mult mica fiica 
la volumul intreg sentimente o sa apara. 

maturizarea, ce e? eu inca nu stiu sensul acestui cuvint, 
dar promit, c-o sa spal vesela si azi si miine 
si tot ce-i posibil, doar ca sa scad din viteza acestui vint, 
ca sa n-o ia pe mama de linga mine. 

nu, nu mai vreau sa fiu copil, mi-a ajuns copilaria pe veci, 
ca la scoala stiintele, si-a lumii enciclopedie, 
dar nu vreau, ca cindva peste ani zeci, douazeci, treizeci 
sa ma-ntorc iar la mama, iar casa sa fie pustie. 
 

salut! iti scriu iarasi pe internet, nu pe papir.

totu-i ok, doar c-am racit de la-atita rau, de la ura, 

dar mama mi-a spus: «respira - si eu respir -

deaspura unui cartof fierbinte, larg deschizind gura.»

stiu, prostii. acum nu mai trece asa angina,

nu se trateaza raceala, bronsita, nimic din ce doare,

dar mama mi-a spus: «arunca acum aspirina,

ea nu este buna. si sufletul clateste-l cu soda si sare.

paraseste-i pe cei, de care ades esti uitata,

pe cei, ce-nafara de suferinta nu-ti mai pot da nimic.

sa nu-ti fie teama, ca o sa il pierzi vreodata.»

P.S. gitul deja a trecut, pe mama nu o mai contrazic.

o data in saptamina, mai des nu pot sa scriu poezii,
o data in saptamina imi vine sa pling de durere.
neinventatii mei eroi, dupa a mea parere,
uneori deveniti prea straini si pustii.

o data in saptamina sa darim, sa distrug totu-mi vine,
iar apoi sa repar ce-am distrus n-am putere.
neinventatii mei eroi, dupa a mea parere,
uneori sinteti prea stricti cu mine.

o data in saptamina zimbetele lumii imi par umile,
(o zi obisnuita, dar parca e-o intreaga viata),
eu sint atit de iritata in orice dimineata,
incit nu pot vorbi despre aceste zile.

tata, atitia oameni imposibili am vazut -

aveau in miini arme, de parca pentru asta au fost crescuti.

tata, animalele cele mai de temut,

se pare ca tot de oameni ca noi sint nascuti.

tata, mereu incerci sa ma protejezi pe mine

de cenzura, barbati rai, companii fara minte.

ma bucura faptul, ca nu ma cunosti prea bine -

tata, eu stiu atitea cuvinte.

tata, prin plaminii mei atita fum a trecut,

urechile mele au auzit atitea secrete.

tata, de cite ori am trecut

pe linga dulapurile tale cu asurzitoare schelete. 

tata, eu stiu sa ies din asa neplaceri,

in care ceilalti sint pina-n git, mai sus nu se ridica.

tata, eu sint singura atitea nopti, atitea veri.

tu stai in camera de-alaturi, dar, n-auzi nimica.

tata, eu atent imi ascund desenele pe piele,

asa cum ascund toate poeziile de tine.

tata, in realitate gindurile mele

spun, ca tu deloc nu ma cunosti pe mine.

tata, eu nu m-am vindut niciodata,

nu caut profit, n-o sa ma vezi in revista.

tata, eu sunt ceea ce sunt, nu voi deveni alta,

singur ai spus: "miracole nu exista!".

El e rece, e atit de rece,

Buzele ii sint asa-nghetate.

Chiar si vremea rea repede trece,

Ins-a lui mereu cu viscol bate.

Poate sint de-acum doar o straina,

Poate c-au inchis deja caldura -

Dar cu el mereu capat angina

Si nu-mi pot scadea temperatura.

Oamenii au nevoie de iubire,

Ca sa se-ncalzeasca, cind e gerul,

Dar inima lui, fara-ndoire,

E mai rece decit frigiderul.

De la el iau bronsite acute -

Focul nostru n-are cum s-apara,

Iar atunci, cind o sa ma sarute,

Voi muri de tusa pulmonara.

Diana a rugat pe Domnul: "da, Doamne, sa fiu sotie.

m-am pocait aseara, constiinta-i ca cloramin,

masina far’ de-acoperis inca-mi mai trebuie mie,

dar sot mai tare-mi trebuie, te rog, da-mi, Doamne! Amin!

eu cred in tine, Doamne, stiu, ca ai multa putere,

stiu, ca din tron din ceruri tu ma auzi si ma vezi,

eu veau barbat frumos, tinar, destept si cu-avere,

betivi, zgirciti si saraci, te rog, sa nu-mi recomenzi."

din cer s-a dat jos un inger si a cerut amanunte:

"la ai tai ani, Diana, gindurile prea tare-ti zbor,

dorinta ta cere vreme, pentru ca tu vrei prea multe,

iar Calea Domnului, Diana, nu este Apple Store.

barbatii nu sint telefoane, ca in asa situatii

tu sa le-alegi design-ul, sa s-aiba WI-FI, 4G,

in lumea asta, Diana, n-o sa gasesti complectatii,

oamenii nu se repeta, oamenii-s unici, sa stii."

«Ingerule, - a spus Diana, - eu sint femeie frumoasa,

cind l-am rugat pe Domnul, ce vreau, eu clar i-am spus.

aproape ca nu ies din sala si nu maninc fainoase.

oare nu este clar? eu nu sint ieftin produs.

cite femei triste-n lume, pling pin la urlet si gemet,

«maritata»-i putin pentru mine, principalul "cu cine" si «cum».

am studiat bine piata, stiu foarte sigur ce merit,

in exterior sint perfecta, iar sufletu-mi este bun."

"sa-ti dau ce vrei tu, Diana, sa stii, ca inca se poate,

sot vei avea, desigur, frumos, nu sarac si nici rau,

doar o minuta asteapta, te scriu in baza de date,

acum memoreaza, Diana, numarul de coada al tau.

poti sa-l sculptezi pe piatra sau ca tatuaj pe miina,

numai sa nu-l uiti, Diana, n-o sa-l repet de-o sa vrei,

ce de la tine se cere? - s-astepti, ca rindul sa-ti vina,

scrie: un miliard saizeci si unu, sorry, deja saizeci si trei."

Am stat prea mult în umbră, Doamne,

și ochii mi s-au deprins cu bezna.

Am învățat să pipăi zidurile sufletului

ca un orb,

și mi-am făcut din întuneric un adăpost.

Dar într-o zi — sau poate noapte —

Tu ai intrat cu o rază,

nu cu vuiet, ci cu o liniște orbitoare.

Și am văzut ce înseamnă

frumusețea Luminii.

Nu e doar strălucire,

e mângâiere.

Nu e doar adevăr,

e căldură care nu arde,

ci te adună din risipire.

Frumusețea Luminii,

e că nu țipă ca să fie văzută,

ci rămâne, răbdătoare,

până o lași să intre.

E o prezență care nu se impune,

dar fără ea, totul se frânge.

O, Doamne,

fă-mă o fereastră spre Lumina Ta.

Nu mă lăsa să mă închid iar în mine.

Scoate-mi întunericul din oase

și așază acolo tăcerea Luminii.

Lasă-mă să văd chipul Tău în lucrurile mici:

într-un fir de iarbă,

într-o lacrimă care cade și curăță,

într-un om care iartă.

Tu ești Frumusețea Luminii,

nu pentru că ești văzut,

ci pentru că, văzându-Te,

începem și noi să fim,

scântei de Lumină.

Roz culoarea fericirii,
Este clar si a iubirii,

Cu totii o privim mereu,
este ca si un fel de zeu,

Rozu' este expresiv,

Ca si cum ai fii in vis.

Inspirația lipsește cu desăvârșire,

Motivația e și ea pustie.

Ce și cum să mai poți scrie?

Poezia era poezie...

Acuma e coadă la berărie. 

Lucrezi cu tine să-ți fie bine, 

Ceva te ține,  te depășește,

Nu mai știi ce te rătăcește 

Acceptă tot ce te încetinește. 

Eu îmi doresc să poți zbura. 

Aripi ți-aș da,  dacă aș putea,

Mulțumită să te văd așa, 

Să spui, sunt fericită din nou,

Nu credeam că mai pot fi Eu. 

Am căzut, Doamne,

nu o dată, ci de o mie de ori.

Și fiecare cădere

m-a lăsat mai singur,

mai zdrobit,

mai gol.

Am strigat, și cerul era mut,

pământul rece,

iar inima — de piatră.

Dar în prăpastie

nu ai trimis o scară,

ci o rană mai adâncă

prin care am putut urca.

Deznădejdea nu m-a ucis,

ci m-a spart ca pe un vas de lut

în care nu era nimic sfânt.

Și astfel, golit de mine,

am început să urc.

Nu pe munți de slavă,

ci pe o coastă sângerândă

pe care ai urcat Tu.

Am urcat fără vedere,

dar cu nădejdea oarbă

că Tu ești mai sus.

Și sus nu am găsit un tron,

ci o cruce,

și lângă ea, o lumină

care nu arde,

ci renaște și purifică.

Am inchis fereastra plină de crăpături a diminetii.

Prima rafală de vânt adusese sunete de flaut,

de tobe și de paşi efemeri ; de explozii și de

distorsiuni; toate dispăreau încet în melancolia ploii.

Priveam atent un dans lent și, ca de obicei,

sincron cu imaginea mişcărilor din oglindă;

crâmpeie de amintiri invadau spațiul spiritual;

iubirea pe care o simțim atunci când mintea

este golită de emoțiile fierbinți ale verii.

M-am așezat lângă o vecină în vârstă

ce avusese un fiu care a luptat pe frontul din

Asia până când a fost împușcat și despicat

în două. Luptase printre cei mai buni

soldați, toti perfecționisti. Muzica s-a oprit

brusc, dar mișcarile dansatorilor au continuat

în absența notelor, accelerându-se, din când

în când, pentru a crea o anumită tensiune

cu scopul de a evoca stări de euforie precum și

emoții estetice. Acea muzica era veche, tot atat de

veche precum pianul. Ritmul mișcărilor era similar cu

cel dintr-o animație Disney care se derulează lent.

Toți dansatorii purtau eșarfe albe și executau

foarte multe piruete pentru a sugera ideea de

agitație și suspans. Fereastra s-a deschis lăsând să

pătrundă un aer metropolitan, intesat cu zgomote;

un vânt vijelios și rece care începea să aducă

infecții fatale precum sunt cele găsite în ghețarii

ancestrali; pandemii și civilizații dispărute;

o istorie care se repetă ciclic ; un vânt premergător

ploilor abundente de toamnă. Aceste bacterii sunt

reale și pot distruge totul ; un contrast pentru

desenele animate Disney; inocență; culpabilitate.

Viața este concretă în sine. Atunci când viața devine

halucinantă, un pericol ascuns și extrem de destructiv

devine real. Grindina găurea acoperișul tăcerii.

Dansatorii transmiteau semnele lui Dumnezeu prin

intermediul mimicii precum și prin fluturarea brațelor

deasupra capului; semnele semanau cu niste numere.

Numele lui Dumnezeu era preamărit. Ei au început să

se legene si sa cânte cântece religioase despre Iisus.

Dansul nu părea să fie coregrafiat. Ideea de emoție

ancestrală; ideea de a simți și de a resimți; ordine

și dezordine mentală ; emoții care pătrund sufletele

suferinde pentru a dispărea lent și pașnic in linistea noptii.

Poezie de Marieta Maglas

Nota :Această poezie este publicată.

Când ne apasă zile grele,

Privim spre ceruri, strigăm spre stele:

„De ce, Părinte, atâta chin?

De ce durerea nu are alin?”

Dar El, tăcut, cu ochii grei,

Ne poartă vina în al său piept.

Cui să-i șoptească noaptea amarul,

Când omul Îi sapă în suflet hotarul?

Când Îl rănim cu grele vorbe, 

Sau sufletu-i zdrobim,

El tace și iubește in tacere,

Chiar dacă noi Îl rănim.

Și-n taina senina nopții, 

Glasul Lui usor se frânge,

În fața acestei lumi reci, 

Ce doar de sine plânge.

Și-atunci, din milă poate,

Invață-ne tăcând,

Să fim mai buni cu Cerul, 

Si să-L purtăm in gând.

„Un om fără Dumnezeu este ca un animal, pierdut în colții păcatului. Nu pierdeți ceea ce ne-au lăsat străbunii noștri, nu-L pierdeți pe El, căci doar pe El îl mai avem.”