ÎNVĂȚ SĂ RĂMÂN

Șoaptele nu cer glas,

ele se nasc din apropiere,

din priviri care știu

mai mult decât spun.

În ele încape o liniște caldă,

un adevăr mic

care nu vrea să rănească,

doar să rămână.

Șoaptele sunt pași

pe un drum de seară,

când lumea încetinește

și inima are timp să asculte.

Unele vindecă,

altele dor,

dar toate trec prin noi

ca o lumină blândă prin frunze.

Și poate că viața

nu e făcută din strigăte,

ci din șoapte adunate cu grijă,

care ne spun, încet, cine suntem. 

Mama are mâinile calde

ca pâinea scoasă din cuptor

și ochii blânzi

ca două izvoare de lumină.

Vocea ei curge domol

ca un râu luniștit prin suflet,

iar zâmbetul -

o floare albă

deschisă în grădina inimii.

Ea e dimineața casei

soarele care aprinde ferestrele,

și umbra răcoroasă

când viața arde prea tare.

Mama e ca un pom bătrân,

cu ramuri pline de răbdare,

sub care copilăria mea

încă mai stă la adăpost.

În ochii ei

timpul se odihnește,

iar cuvintele devin

pâine, apă și lumină.

Și dacă lumea întreagă

ar fi un drum fără sfârșit,

mama ar fi mereu

casa la care

se întoarce inima. 

Seara se așează peste sat

ca o pasăre obosită de zbor,

iar lumina se destramă încet

în fire subțiri de aur.

Pe străzi curge timpul

ca un râu tăcut,

spălând urmele pașilor

și amintirile nerostite.

Vântul răsfoiește copacii

ca pe niște cărți vechi,

iar frunzele, mici scrișori verzi,

cad una câte una

în palmele pământului.

În mine se aprinde 

un dor de lumină

o flacără blândă

care nu arde,

ci mângâie întunericul.

Amintirile cresc

ca niște grădini ascunse

sub ploapele serii,

unde glasuri vechi

învață tăcerea să cânte.

Cerul își deschide ochii de stea

și privește lumea

cu o răbdare infinită,

iar eu rămân în mijlocul nopții

ca o întrebare vie.

Poate că viața

nu e decât această căutare:

o inimă

care umblă prin întuneric

cu o lampă mică

de lumină.

Orașul nu doarme

doar respiră încet între clădiri,

luminile lui așezându-se ca pașii

pe asfaltul care ne știe tăcerile.

Am mers împreună

fără direcție, fără hărți

doar ecoul respirațiilor noastre

în străzi care șoptesc nume necunoscute.

Tu râdeai cu ochii închiși

iar vântul lua cu el

frânturi de gânduri și promisiuni

așezându-le pe balcoane, pe acoperișuri

unde doar cine știe să privească

le poate descifra.

Orașul ne privea fără judecată

și ne învăța că există momente

care nu cer explicații

ci doar să le trăiești

în liniștea pașilor comuni.

Chiar dacă fiecare drum

ne poartă spre locuri diferite

rămâne în aer o urmă discretă

o vibrație care ne amintește

că a fi împreună

într-un oraș care ascultă

este deja o formă de iubire.

Aș vrea să ating lacrima Ta,

nu cu degetul trupului,

ci cu inima

care a învățat să doară.

Să simt cum curge mila Ta

prin fisurile sufletului meu,

ca un râu care nu se oprește

nici atunci când piatra

nu mai vea apă.

Aș vrea să ating lacrima Ta

în noaptea în care nu Te mai găsesc,

să știu că și Tu ai plâns când eu tăceam,

că și cerul se frânge

când omul nu mai poate.

Să ating lacrima Ta

ar însemna să înțeleg iubirea,

nu cea care cere răspuns,

ci aceea care tace și vindecă.

Poate lacrima Ta e lumea,

poate e sufletul fiecărui om

care Te caută în întuneric

și se naște din nou în lumină.

Și poate că atingerea ei

nu e un gest,

ci o rugăciune

care nu mai are cuvinte.

Aș vrea doar să fiu acolo,

în clipa în care o lacrimă divină

atinge pământul

și-l sfințește.

Doamne al luminii fără seamăn,

cel ce ești și vei rămâne,

plec genunchiul, frâng îndemnul

firii mele spre țărână.

N-am nimic să-Ți pun pe masă

decât vina mea cea grea,

inima, o candelă arsă

și puterea de-a ruga.

Am  greșit știind că doare,

am tăcut când trebuia

să mă fac o lumânare

pentru crucea Ta cea grea.

dar Tu, blând în judecată,

nu m-ai lepădat nicicând,

mi-ai lăsat deschisă poarta

spre iertare și Cuvânt.

Spală-mi, Doamne, gândul frânt,

vindecă-mi privirea seacă,

fă din mine lut cuminte

în palmele ce-l leagă.

Și de va veni sfârșitul

fără fapte, fără rod,

ia-mi căderea drept strigăt

și ridică-mă din ea.

Că nu cer răsplată, slavă,

nici cununi de biruință,

ci să fiu, în ceasul morții,

scris în mila Ta și-n sfinți.

Tu nu ești Lauren Bacall, ești doar o fată,

Rătăcită într-o rochie neagră,

Care așteaptă pe un trotuar.

Iar eu nu sunt Bogart, sunt doar o umbră,

care umblă,

Prin regatul ruinat al nopții.

Călcăm pavajul unui drum șerpuit,

Printre case,

Încercând să aprindem candelabrul

Care atârnă, ca un păianjen străveziu,

Tin tavanul unei terase.

Vorbim tare, ca doi străini,

Încolțiți de o teamă,

Ca nu cumva, cineva de prin preajmă,

Să ne vadă cum tragem,

Din aceeași țigară,

Cineva care știe că totu-I o farsă,

Că nimic nu există, că nimic nu-i real,

Că eu nu sunt Bogart, tu nu ești Bacall.

Intrăm și tu cauți să stingi în oglindă,

Minciuna privirii, ce din farduri iți cade,

Pereții sunt muți, muțenia-i însă,

A unei tăceri revanșarde.

Timpul e al tău, niciodată al nostru,

Oglinda se scurge într-o altă oglindă,

Din care  privește un monstru.

Nici corbul lui Poe, nici cripta lui Borges,

Nu ne pot salva de dezastru,

Ceru-i pictat pe un blat ruginit,

În verde prelins din albastru.

Noaptea-i închisă ca o cătușă,

Și totuși, un zgomot se aude în ușă,

Un murmur, un foșnet, un râset in șoaptă.  

E cel care vede, și ascultă, și așteaptă,

Cu ochiu-n dispretz, cu urechea- ncordată,

Ca brațele noastre,

Să se atingă vreodată.

Ca să iasă în stradă, și să urle, să zbiere,

Ca nimic nu există, că totu-I o farsă,

Că nimic nu există, că nimic nu-i real,

Că eu nu sunt Bogart, tu nu ești Bacall.

Păsărică nătăfleață,

Nu te teme,nu te-omor!

Am vrut doar să te țin în brațe,

Nici de cum să te înconjor!

Eu îți mulțumesc copile ,

C-ai seamă de viața mea!

Dar îți zic să știi de acuma’

Nu mă pricep a zbura!

Știu că ceru-i gol și mare,

Dar direcția îmi lipsește

Am voință și-aripioare,

Dar teama mă încolțește

Am tot auzit de zbor,

De la cei ce au mai zburat

Din cuib le e ușor să-mi zică,

Cât timp ascult de pe asfalt

Iar apoi,ce să fac oare,

să mă iau după ceilalți?

Drumul o fi el același,

Dar n-au toți același final

Se ivește întrebarea,

Unde urmează tu să mergi?

Pe cărarea vieții tale,

Multe urmează să întâlnești!

Apreciez că mi-ai dat drumul,

Mă așteptam să mă rănești

Și-apoi,scuză-mi nesimțirea,

De a te ține la povești!

De mă mai revezi vreodată,

Fă-mi cu mâna înspre nori

Iar de știu și eu pe atunci,

O să te învăț să zbori

Am atârnat de clanța uşii tale
un suflet greu, împodobit cu zale.
Nu am curaj să bat şi tremur,
căci ochii tăi ma zbuciumă ca un
cutremur.

O enigmă, ceva străin îmi pari
şi totuşi, în ai mei ochi răsari.
De-o viață pare că te ştiu,
sufletu-mi pare-acum mai viu.

Cerneală las să cadă
să-mi spele sulfetul, ca o spovadă.

pe aceeași pală de vânt, o mirare a firescului în sine,
despre-o nu știu ce fandosită de fantezie
a culorilor a descris o traiectorie
ciudată de spirit, prin oceanele unei materii cenușii...

trecea, împopoțonat, un maistru de ceremonii...
în liniștea aceea de granit, dăltea zelul
trepte spre cer, câte trei, câte cinci, șapte, nouă,
oglinda purta soarele în ea și doamnă, chiar luna!

Prometeu, apoi, i-a dat un foc
bătrânului cu pipa și nu mare i-a fost
uimirea unui altfel de răsărit,
cu trandafirii pe rouă și cu bătaia vântului în jilț...

și-o șoaptă de-un tinitus infernal
înmărmurită într-un semn de întrebare,
într-un final de portativ dement,
din care, rând, pe rând chei sol, diezuri și chei sol...

focul, firesc, îmbie negrul de fum să acceadă
într-o quantică iubire a unui android
dezumanizat, în dans cu însăși natura
demonică a unei frumuseți de lut...

pe rândul al doilea, cu ochelari,
totul pare atât de pur și de sofisticat
printre valurile de minute contradictorii,
că până și încheierea poate dura eoni!

că vers, după vers, linii paralele se apropie,
într-un infinit tern și plictisitor,
iar depărtarea poate fi martoră
a cât de mult ne-am fi dorit acum, punct!

o demult uitată parte dintr-un pahar pelin,
parodiază o senzație în tâmple și sub pleoape
și-un sorb strident în oglindă îmbie
înspre o licoare ce pretinde-se a fi un vis.

cu toate că par așezate mai viclean
din călimară, cuvinte și tot felul de fluturi mov
inundă spațiul dintre lumi, într-o notă
de spectacol absurd și cam atât!

Nopțile sunt făcute din timp stricat.
Se varsă peste noi
ca vinul de țară
pe fețele de masă.
Le strângem în pumni,
dar se scurg.
Nimeni nu mai reface ceasurile
care plâng.
Doar rugăciunile
mai știu
cât e ora,
dar și ele
tac.

Ce repede mai trece vremea,

Și cum se scurg anii în timp,

Simt cum îmi fură ei puterea,

Fără a-mi da nimic la schimb

Ieri eram elev pe banca școlii,

Cu ghiozdanul plin de cărți,

Învățam pe fân în podul șurii,

Geografia țării de pe hărți

N-aveam bogății în casă,

Și nici conturi sau averi,

Doar o pâine caldă pe masă,

Și în curte câțiva meri

Mai aveam ograda plină,

Rațe, gâște, curci, găini,

În coteț porc cu slănină,

 Iar în grajd joiana ,,Mimi"

Tata se fălea cu calul,

Eu cu ai mei porumbei,

În casă stăpân motanul,

Iar pe  lanț bătea grivei

Era atât de multă bucurie,

Când la masă ne puneam,

Mâncam tot ce-i pus în farfurie,

Și-n final prin rugă mulțumeam

Acum rar calc pragul casei,

Doar puțin de sărbători,

Peste tot vad chipul mamei,

Dar..la cimitir noi ducem flori

............................................

Mult m-am străduit în viața,

Să-nvăț carte să fiu om,

Să spun adevăru-n față,

Să-i trezesc pe cei ce dorm

.................................

Azi m-apropii de o vârstă,

Și cu grijă-mi număr anii,

Mândru sunt de noră, fiu, nevastă,

Și pe leacuri...cheltui banii!

Scrisă de Cezar!

Pe curând!