EPOCA DEGETULUI

Pe salteaua groasă a amintirilor

-praf de ani și tăceri adunate-

stau culcate lacrimi reci

și zâmbete macheate de timp.

Par vii,

dar sunt doar ecouri 

îmbrăcate în pielea trecutului.

Aștepți să treacă.

Dar clipa nu trece.

Clipa prinde rădăcină în tine

ca o iederă pe zidul unei case părăsite.

Calendarul își întoarce filele

ca un actor grăbit

care schimbă măști,

iar fiecare an promite

o primăvară nouă.

Dar în adânc iarna rămâne.

Eu m-am născut

exact în clipa

în care învățam să mor.

O lacrimă cade,

mică, fără zgomot,

pe obrazul obosit

al sufletului rătăcit.

Ea nu cere răsplată,

nu vrea aplauze,

nu caută priviri.

Doar străbate tăcerea

și spală cenușa păcatului.

În ea se ascunde frica

și durerea de sine,

dar și dorunța de a fi mai bun,

de a începe din nou.

Lacrima pocăinței

nu se pierde;

se scurge în adâncul inimii

și acolo naște iertarea.

curățirea, renașterea.

Când ochiul se usucă,

nu rămâne gol,

ci plin de speranță,

căci în fiecare cădere

Dumnezeu ridică.

Și astfel sufletul învață

că pocăința nu e sfârșit,

ci începutul drumului

spre lumina eternă.

Luminile din stradă tremură

pe pereții camerei tale

ca niște gânduri care nu știu

unde să stea.

Afară, orașul merge înainte

în pași grăbiți

și mesaje netrimise.

Tu stai lângă fereastră,

respiri aerul care nu se repetă

și te întrebi dacă cineva,

undeva, privește la fel.

O mașină trece

îți reflectă pentru o secundă

propriul ritm

și te surprinde că ești viu.

Fereastra rămâne deschisă

nu ca o invitație

ci ca o promisiune tăcută

că lumea poate să aștepte.

Dimineața pătrunde în cameră

ca o lumină disciplinată,

subțire și atentă,

așezând lucrurile

într-o tăcere coerentă.

Pereții, palizi și răbdători,

își poartă umbrele

ca pe niște gânduri vechi.

Aerul are densitatea unei așteptări,

iar timpul curge

cu o lentoare lucidă.

Pe masă, o cană albă,

ușor ciobită,

devine semnul fragil al continuității,

ca o amintire care refuză

să se destrame.

Orașul, vast și impersonal,

respiră dincolo de fereastră

cu ritmul unui organism străin.

sunetele lui ajung până aici 

filtrate,

ca ecoul unei vieți

trăite la distanță.

lumina alunecă pe podea

asemenea unui gând limpede

care nu cere confirmare.

Totul se leagă pentru o clipă

într-un echilibru precar,

aproape solemn.

În acest interval restrâns,

existența capătă formă:

nu ca certitudine,

ci ca prezență atentă,

clară,

suficientă sieși.

Te-ai așezat în inima mea

ca luna într-un loc adormit,

tulburând cu lumină

toate nopțile

pe care le credeam pierdute.

Părul tău mirosea

a salcâm înflorit,

iar glasul tău răsuna

în urechile mele

ca un râu ce curge

peste pietrele singurătății.

Te priveam

cum privește dimineața

prima floare cde mai-

cu teamă să nu ating frumusețea

și ea să se prefacă în vis.

Sub pașii tăi,

iarba făcea plecăciune,

iar vântul își schimba mersul

ca să nu-ți rupă rochia de lumină.

Când mă țineai de mână,

timpul se făcea mic,

precum o pasăre 

ce se ascunde în palme,

iar lumea întreagă

devine una cu parfumul tău

rătăcitor prin aer.

Tu erai primăvara mea târzie,

floarea crescută pe marginea dorului,

singura minune

care mi-a înflorit în suflet

după atâtea ierni.

Și chiar dacă iubirea noastă

a trecut ca o ploaie de mai,

te văd permanent înflorind

prin toate grădinile inimii mele.

Floare de mai-

frumoasă și trecătoare-

tu ai făcut din dragoste

cea mai frumoasă rază a luminii.

Nu începutul a fost primul

ci rânduiala din care începutul

a primit voie să apară.

Mai înainte de început

a fost hotarul nevăzut

dintre „a fi” și „a nu fi”,

străjuit de Duhul

care Se purta peste ape

fără să le tulbure.

Apele nu erau haos,

ci adânc nerostit,

purtând în sine

posibilitatea ascultării.

Atunci, lumina nu a izbucnit,

ci a fost chemată pe nume,

separată de întuneric

nu prin luptă,

ci prin discernământ.

Ziua și noaptea au primit măsura,

timpul - rânduiala,

iar făptura a fost așezată

în ritmul care nu obosește.

Pământul a fost chemat să rodească,

nu să se impună,

iar rodirea

nu a fost poruncă,

ci binecucântare.

Lutul a fost adunat

din marginile apelor

și a primit forma

fără a fi constrâns,

ca un vas pregătit pentru suflare.

Suflarea a intrat

nu ca vântul care desparte,

ci ca Duhul care unește.

Și omul a devenit ființă vie,

nu prin putere,

ci prin primire.

Azi m-au privit lingurile din perete,

Se uitau urât, dar nu aveau ochi deloc,

Și-a râs un dulap cu dinți de machete:

“Denisa, dă liniștea mai încet, că mă joc”

M-am lipit de podea să ascult cum gândește,

Sub ea, cineva mănâncă păianjeni și râde,

Un ceas mi-a șoptit: “Timpul nu se oprește

Dar vine pe coate, cu sânge pe frunte.”

Nu-i frigiderul, e un sicriu cu prize,

Omul din el avea ochii răsuciți inapoi,

L-am intrebat de ce plange , zicea:

“Nu este nici o criză

Doar  în capul tău  suntem doi.”

Amară cafea,

dulce e doar amintirea

iubirii de ieri.

Cafea tainică,

ochii tăi adânci mă sorb,

dorul se aprinde.

Un strop de cafea,

dorul miroase a tine,

tăcere arzândă.

Din ceașcă spre cer,

se ridică dorul meu,

abur de amintiri.

Cind respiri,inspiri si apoi expiri

Noaptea, in iulie, in canicula

Aerul pe care-l respiri e un aluat

Cald si lipicios

Il sufli afara ca sa te golesti

Ca sa te umpli

Cu alta rasuflare, cu alta sorbitura

Dar el se-ntoarce

Acelasi aer lipicios si elastic

Asa lipsit de racoare

Asa sarac in consolare

Il mesteci ca pe-o bucata de turta

Calda si groasa

Si n-o sa stii daca inspiri sau expiri

Doar astepti dimineata

Si un  tintar care ,poate,cu aripa lui

O sa stirneasca-o adiere

O sa-ti lungeasca viata

Universal este plânsul!

La fel zâmbetul,râsul,Paradisul!

Pașii despărțirii au glasul tăcerii,

Suspinul este oftatul plăcerii ce-i moartă acum!

Adio îți spun,adio îmi spui!

Capitolul nostru se vrea terminat...

Poate că-i vremea să vină sfârșitul poveștii!

Tot începutul își are-un final,

Destinul își spune cuvântul fatal!

Clepsidra e spartă de tine,

Timpul din ea este scurs,risipit

Visele noastre au glas de păsări celeste pe un cer infinit,

Ne întâlnim aevea, închipuit,

La tine sau mine în gândul timid!

Lumea pare ceva trist îndrăcit,

Orice reproș este timp irosit....

Căci viața ni se scurge ca un de toamnă sărut!

Plecările toate-s schimbările vieții,

Mortea ne sperie trist dar moartă-i și ea,

Sperietoarea se destramă la rându-i,

Cortina se trage vesel, firesc căci drama dispare,

Înțelept este omul acum,

Suferința-i parte din ea!

Copiii au chipul ce-l mai iubit,

Optimismul acolo se află,

Tinerețea arată că viața pășește fără sfârșit,

Iar lacrimile toate prevestesc

O mare iubire și-un nou început!

(5 noiembrie 2022 Horia Stănicel-Irepetabila iubire)

Eu întuneric mi-s, dar și lumină,
Îs rău strecurat în taină divină,
Împletitură sacră de iad și cu rai
Născut într-un suflet cu blând chip bălai.

În ochi îmi străluce putere dospită
Precum plămădeala de lut făurită,
Dar trupul mi-i firav și pământesc,
Otravă pierdută în corp omenesc.

Mi-s cer poleit cu stele și lună
Pe care, în noapte, sori se adună,
Mi-s apă ce picură în stropi cristalină
Si venele-mi umplu cu picuri de vină.

Mi-s înger și demon, aer și foc,
Lege, păcat, adunat la un loc.
Mi-s spirit și om crescut din pământ,
Eu mi-s blestem și ceresc jurământ.

Doamne vrem a ne scăpa...

Întuneric, nu ne da.,

Vino cu lumina ta,.

Cer de la sfinția ta,

Cu puterea ta cea mare,

Dă Doamne la fiecare 

Pacea fie între noi,

Scapă Doamne din nevoi..

Cer eu Doamne de la tine,

Totu-i pentru mine bine.

Și le doresc tuturor,

Să îți cerem ajutor.