Două surori

Unde ești tu Căpitane?

Pentru ce ne-ai părăsit?

S-a dus România Mare,

Ca soarele-n asfințit.

Neamul nostru brav și tare,

Zace veșnic adormit,

Unde ești tu Căpitane,

Făt-Frumos și crai iubit?

Vântul îți poartă suspinul,

Noaptea ne alină dorul,

Cât de sumbru e destinul,

Căt de jalnic e viitorul!

Camarazii se adună,

Pe la tristul tău mormânt,

Să-ți aducă o cunună,

Căpitane căci ești Sfânt!

Ne-adunăm toți împreună,

Împărțind același gând,

Că și-n moarte și-n furtună,

Vom rămâne dârzi luptând.

mi ai fost poezie

la clar de luna in noapte tarzie

acum totu-i  fantezie

vantul poarta o amintire

toate zilele cu tine

ai fost totul pentru mine

poate asa este mai bine

sa plecam pe cai straine

sa avem ce ne cuvine

Și am să te privesc în ochi,

Și am să gust al tău suspin,

Iară tu nici n-ai să poți,

Să mă vezi atunci când vin. 

Și-am să mă aplec peste tine, 

Peste pielea ta ce arde,

Geme corpul tău sub mine,

După vorbe, după fapte. 

Sar scântei din ochii tăi,

Si îți tremură privirea, 

Când prea lent eu te mângâi,

Iară tu te pierzi cu firea. 

Te topești sub a mea în gură, 

Si te pierzi cu totul în noapte, 

Cand îmi plimb limba cu ura, 

De la gât până la coapse. 

Și urc iar, spre a tale buze, 

Și mă îmbat din mierea lor, 

Intre noi nu-i loc de scuze. 

Noaptea tremură ca martor.  

Ne privește timid luna, 

Prin fereasta aburită.

Și privind la noi întruna, 

Se apune, fiind mâhnită.  

Căci de când a fost proptită

Sus, pe cer în bolta lumii, 

Ea, nicicand n-a fost iubita, 

De întreg neamul omenirii, 

Intr-atat cat tu ai fost, 

Sub plăpânda ei lumină, 

Fiind geloasă, fără rost, 

Pe a ta piele, atât de fina. 

Și pe ochii tai ce sunt, 

Ca și ceru-n pragul nopii, 

De un negru mult adânc, 

Făr' de stele sau reflecții.  

Dar în care joacă viu, 

Arzător, flăcări din iad.  

Pentru tine am sa fiu, 

Păcătos, crud și mârșav.  

Până când sfârșim in foc, 

Și ne prăpădim in jar, 

Iar atunci, in acel loc, 

Te voi face a mea iar.  

Că nu-i loc sub cerul lumii

Să ne țină pe amandoi.  

Cand dam ton alert iubirii. 

Și o ridicam la nori.  

Iată, freamătă și plânge, 

Chiar și soarele din zi, 

Și la noi, privind se frânge, 

Căci ca noi nicicând vor fi.  

Iar pe buza ta de sus, 

Pot să gust numai regrete.  

Și câte lacrimi s-au scurs, 

Pe obrajii bietei fețe.  

Dar pe buza ta de jos...

Dulcea ta dorința zace. 

Ce se scurge pan' la os, 

In fiori ce nu-ți dau pace.  

Iar pe gâtul tău se simt, 

Cu un gust dulceag și frică, 

Sute de fiori de frig, 

Ce nu-ți dau nici pic de tihnă. 

Și... de-aș coborî mai jos...

Poate chiar pâna la sâni,

Și să gust din acel roz...

Pun pariu ca-ai sa suspini!

Sentiment ce n-am știut 

Că va veni iar din trecut 

Va tulbura prezentul 

Într-un drum neîntrerupt.

Iubesc tot ce e al tău 

De la parfum, până la cuvintele de rău

De la buze, la atâtea jurăminte 

Crezând că vei rămâne 

Pana când vom ajunge în morminte.

Nu spun, dar ți-am greșit 

Știind că nu vom fi la nesfârșit 

Ti-am explicat mereu, negreșit 

Tot ceea ce am depășit.

Tu ai ales, nu ti-am cerut 

Să fii acolo neîntrerupt. 

Conștiința -i - glasul dreptății,

Conștiința -i - arma păcii,

Dumnezeu aceasta ne-a lăsat

Să ne izbăvească de păcat.

Prin aceasta Dumnezeu pe om îl cercetează,

Să vadă faptele lui care lucrează,

Pentru-mpărăția Lui sau pentru păcat

Așa cum El omului i-a dat.

Noi trebuie să ne gândim bine

La libertatea ce Domnu ' ne-a lăsat-o;

La mântuirea sufletului cugetând,

Frumos lucrând.

La cele 3 virtuți să cugetăm

Pe Dumnezeu în psalmi să -L lăudăm.

De cel bolnav să îngrijim

Păcatul să îl biruim.Amin.

A mea dulce soțioară 

Culege strașnic flori alese, parfumate ,

Ochii îi sunt ațintiți 

Spre cele ce-i sunt folositoare.

Mintea ei se eliberează 

De tot stresul și agitarea 

Când se plimbă prin natură.

Precum culege cele ale trupului atent,

Așa și cele ale sufletului le caută.

Se încântă viața ei cu ardoare.

Care din voi firește,

Ar putea satura,

Cu pâine și cu pește,

Pe atâția și atâția.

Atunci la nunta mare,

Când vin nu mai era,

Din apa aceea multă,

Miracol el făcea.

Bolnav de ești

Și crezi cu adevărat 

Cu tine este Domnul...

De boală ești scăpat.

Bolnav ologul care

Dorea a se scalda,

Să scape de durere.,

Pe el îl aștepta.

Credința-i importantă,

Ea te-ajuta mereu,

Să ai mereu aproape,

Pe bunul Dumnezeu .

Gândul se desprinde încet

din arhitectura minții,

ca o respirație adâncă

a lucrurilor nerostite.

Cuvintele nu se grăbesc,

au pasul domol al umbrei

care traversează amiaza,

lăsând în urmă

o ordine fragilă.

Timpul, tăcut și vast,

se adună între silabe

precum lumina în vitralii,

schimbând forma sensului

fără a-i risipi esența.

Mă apropii de spațiul alb

cu o luciditate blândă,

știind că acolo

gândul nu cere nume

ci doar prezență.

Scrisul rămâne o veghe,

un gest de a păstra deschis

acest loc interior

unde gândurile, libere,

se limpezesc în tăcere.

Dumnezeu a hotărât 

Să trimită fiul sfânt.

Vestea de venirea lui,

Trimisă la maica lui,

Îngerul a înștiințat,

Numele-i prea minunat,

Acesta este ISUS,

Al tatălui cel de sus.

Să credeți în Dumnezeu,

A zis: Ăsta-i fiul meu.

Vi-lam trimis pe pământ,

Să știți cine-i Domnul sfânt.

Pentru a vă mântuii,

De rele a vă feri.

Toate păcatele rele,

Le-a luat asupra sa,

Și răspunde cu iubire,

Pentru a ne apăra.

Pentru dragostea cea mare,

Ce o are pentru noi,

A fost răstignit pe cruce,

Pentru a fi iertați azi noi .

A-nviat este cu noi,

Dar .. ne depărtăm mereu 

Ne întrebăm adesea oare..

Unde este Dumnezeu?

Nu mă întreb, avem păcate,

El ne iartă tot mereu,

S-au ne răsplătește oare ?

Cu puteri Dumnezeiești.

Sunt incendii ,sunt dezastre,

Inundații multe rele ..

Or fi de la Dumnezeu ?

Mă întreb și eu întruna ..

Nu știu Doamne, nu știu eu  .

De ce-i atât de frig în noi,

De e atât de frig afară?

Și Soarele ne vede goi,

Îi e și greu să mai apară!

Ploaia în puhoi apasă,

Necontenit, ca o pedeapsă

O face tropotind, devine prea aftoasă,

Cu chip posomorât, în râuri se revarsă

Nu-i cere ploii socoteală,

Nu-și poate - alege altă soartă

Mânia lui Zeus ne golește norii,

Ce-nghite lui Leto și ruga răbdării

Însuși Apollo, cu lira fermecată,

Cu arcul de lumină ce vrea să spargă norii,

Îi cântă lin, sublim lui Zeus o sonată,

Îi cere să renunțe la sumbrele potopuri

Marius Ene, Polonia, Iunie 2025

Vioara și sunetul își vorbesc

Prin mângâierea de arcuș

Iar coardele uneori șoșotesc

Printre clipe de timp

Despre sunetul viorii

Ce zboară-n largul zării

Pe aripi de pescăruș,

În timp ce trupul ei

Trupul viorii

Rămâne o sirenă la malul mării

Pe nisipul ca o scenă

S-audă vuietul valurilor

Când de maluri se lovesc…

Dumnezeu ne-a dat cuvântul,

Dar noi de mult nu mai vorbim.

El ne-a dat şi gândul,

Dar noi de mult nu mai gândim.

Dumnezeu ne-a arătat lumina.

Dar noi am abuzat de ea.

Şi ea sărmana de frica noastră

S-a ascuns în umbra sa.

Dumnezeu ne-a făcut şi cerul,

Cu bolta lui alb-albastră

Dar noi nu i-am înţeles misterul

Şi l-am închis ca pe o fereastră.

Dumnezeu ne-a dat pământul.

Să ne naştem şi să rodim,

Dar noi am uitat un lucru simplu.

Pământul să-l iubim.

Dumnezeu ne-a dat de toate

Şi putere ne-a mai dat.

Dar noi ne temem de moarte,

Dar nu ne temem de păcat.