O NOAPTE ROMANTICĂ

ȘOAPT,A  NOPȚII  MĂ  ÎNCONJOARĂ

CU ADIERI  DE PRIMĂVARĂ ,

ȘOAPTA  NOPȚII  MĂ  MÂNGÂIE

CU  CHEMĂRI  TRIMISE  ȚIE  .

NORII  FUG , APARE  LUNA ;

ȘI  PE RAZA  EI  SFIOASĂ 

ÎȚI TRIMIT  O  SĂRUTARE

C-O  ZVÂGNIRE  DE  DURERE ,

CARE-N  NOAPTEA  CALMĂ  PIERE

         Cel mai dulce cuvânt din lume e cel de -MAMĂ-

O mamă, când aude că micul prunc o cheamă are 

amețeli, i se pare că visează, transpiră, se emoționează

    Până crește mare...te  chemă când îi este sete,când 

îi este foame, îl doare, când are nevoie de mamă

     Tu mamă, ești lângă el, din leagăn , până la 

ultimul pas. Anii trec, copii își iau zboruț în lumea 

largă. Adesea, rămîi singură, poate uitată...

Îți rămân doar amintirile...

Îmi depăn în minte ,fără selectare ,fragmente și fragmente din viața trectă.

de parcă ar fi fost ieri.Persoane și prieteni dragi pentru care în sufletul meu 

au un loc aparte.Ași vrea să ne mai întânlim ,să ne mai povestim cum făceam adată .

Ce faci? ,cum îți este? , unde te duci ?,fără să fii indiscretă  sau bârfitoare .Unde sunt 

acele vremi ,cu oamenii ei? Acum avem porți încuiate , garduri înalte ,nu mai vezi cine 

trece pe straă,trăim izolați !!!                                                              

Romantică-i toamna târzie

Ornată în tonuri ciudate

Miracol de frunze pictate-n

Aromă de brumă și ceață.

Natură bogată cu ochi ruginii

Tresare când vântul se zbate,

Icoană pictată a frunzelor moarte,

Caleașcă de aur cu sori încărcată

Aromă de toamnă cu lacrimi udată.

         Peste câteva zile d-na Maria trece pe la mine, era tare abătută.

Am bănuit care-i cauza. Î-am spus ce-am văzut.N-a schițat nici-un gest,

nu a spus nimic. S-a gândit puțin și zice :

     -Știu Adela, știu de ceva vrem, dar am sperat că este o aventură 

trecătoare. Nu i-am spus nimic mă prefac că nu știu, sunt la fel de atentă 

cu el.Detest certurile, reproșurile cu ele nu-l aduc înapoi.Suntem la răscruce,

sper că așa Gicu al meu se va întoarce.Îmi este foarte greu, dar altă soluție 

nu am.

     Mi-a rămas în minte replica Mariei, i-am  admirat logica. A avut dreptate,

ea a câștigat.Prea multe familii se destramă. după un număr mare de ani ,

pentru o toană, pentru un moft  sau distrugătoarea  căsniciilor ; gelozia.

      În  final  mărturisește Gicu:

     -Mărturisesc, zice el, că m-am rătăcit, am fost curtat, flatat și m-am păcălit,

dar nu este nicăeri mai bine ca acasă, și nici o femeie care să mă înțeleagă 

ca tine. Te rog iartă- mă, și să uităm prin ce-am trecut.Apreciez  faptul că te-ai

purtat civilizat, deși erai lezată și nu ai acuzat-o nici pe Ana de cele întâmplate,

doar ai spus: S-a întâmplat, faptul e consumat, să ne vedem de viața noastră în 

continuare... și s-a pus cruce. Mi se pare logic.

     Sunt fapte și întâmplări peste care se așterne uitatea, însă altele rămân întipărite 

pentru veșnicie în minte.Am să le iau în ordine.

     Am fost invitată de vărul meu la nunta fiului său.Petrecerea a avut loc  într-o 

locație frumoasă :cantină,club, nu știu unde era ,în afara orașului la Tirighina.

Locația era situată în mijlocul unei vii ce trebuia să fie culeasă. Parfumul 

strugurilor te amețeau.Nunta era frumoasă, nuntașii eleganți,muzică bună,veselie 

petrecăreții se cunoșteau între ei. Spre dimineață o binevoitoere se apropie de mine 

discret și-mi spune:- Adela nu-l văd pe soțul tău, s-a rătăcit prin vie, dar știi cu cine?

N-ai observat că și soacra mare lipsește? I-am mulțumit și am ieșit afară în răcoarea 

dimineții. Vestea, m-a afectat, dar gândesc: omul a mâncat, a băut și avea nevoie de 

aer curat...punct...Un lucru a rămas ,am fost la multe nunți ,de care am uitat, dar 

 de cea de la Tirighina nu am uitat.

     Locuiam pe atunci  pe  atunci în valea orașului, mă întorceam de la piață ,când mă 

ajunge din urmă un vecin.

     -Vecină ,știi că  cartierul din spatele  nostru a fost demolat ieri? Au tăbărât 

oamenii să ia ce-i trebuie fiecăruia :lemne, fier, cărămidă, e.t.c. Dar știi cine era 

cel mai activ acolo ?

     -Poate îmi spui mata.

     -M-a  surprins că fiecare  ce aduna ducea în curtea lui, dar soțul tău ducea toată 

agoniseala la Petrica îc curte. Auzind numele ei am făcut imediat legătura în mintea 

mea, Petrica îl caută cam des pe soțul meu. El ce căuta acolo?

                            va continua

Am plecat în larga lume

Să învăț, să văd dacă-i mai bine

Să fiu un om pregătit

Acasă nu-i un loc bun de trăit.

E  nevoie, ca noi cei tineri,

Neviciați....și  necorupți 

Să ajutăm și să luptăm

Țara s-o eliberăm...

Spune-mi mama mea blajină

Cum să-mi uit rădăcina și neamul,

Cum să uit ce-am avut mai drag?

Tu, ai fost lumină ,tu ai fost toiag!

Sigur, mă întorc acasă,

Și ca mine, sunt cei mulți,

Au plecat de zile grele,

Dar avem o flacără în noi

Uniți toți, cu gânduri bune

Să clădim o țară nouă

Mama, pentru toți de-o seamă,

Vatra noastră Românească,

Peste vremuri să înflorească !!!!

Matilda, poveste pentru copii, de a lui Roald Dahl, are și ea un sâmbure de adevăr. Portretul Matildei (cu mici abateri de la Matilda oglindită în scrierile lui) există în viața de zi cu zi. Acea persoana făcea permutări, logaritmi, ecuații de nu știu care grad, calcule la puterea 1000 fără a folosi funcția calculator a telefonului, citea de la vârsta de 4 ani, își vedea de propriile interese și pasiuni în timp ce sora mai mare își dădea unghiile cu ojă, iar fratele ei se uita la meci de fotbal cu nu știu ce echipe argentiniene, dacă tatăl ei a subestimat-o, i-a mânjit bine de tot căptușeala sacoului pe care îl purta cel mai des cu antiperspirant roll-on, știa peste cât timp i se vor termina toate cerealele din castron, știa și cine o va aproviziona iar înainte ca acestea să se termine, își alegea mereu lapte de la aceeași firmă (că doar acela i-a plăcut), din priviri își dădea seama și cât să toarne pentru a nu face inundație pe fața de masă, știa cum să nu se facă de râs la dansuri, călcând partenerul pe picior, știa când va ploua cu o acuratețe mult mai bună decât cea a aplicației AccuWeather, simțea când este respinsă sau acceptată de cei din jur, se simțea adesea neînțeleasă, deși ea îi înțelegea pe toți tot timpul, știa care sunt motivele și temerile fiecăruia, știa să nu se lase mai prejos, știa să lupte pentru drepturile ei, pentru dreptate și adevăr. Pentru ea mereu a contat ce era echitabil. A fost dintotdeauna o persoană calmă, cu picioarele pe pământ, dar și amuzantă în egală măsură. Cântarea eforturile tuturor, nimeni nu rămânea nedreptățit sau ignorat.

Vedea intențiile tuturor, ce îl animă pe fiecare om, ce îl revigorează, ce îl deprimă sau obosește. Știa în cine să aibă încredere și cine ar fi lăsat-o de izbeliște într-o situație mai complexă. Cam își putea închipui la ce să se aștepte din partea fiecăruia, cum ar fi reacționat, ce i-ar fi făcut să coopereze sau să respingă ideea de cooperare, în ce manieră ar fi discutat cu fiecare în parte. Nu o mai putea surprinde nimeni cu nimic, îi erau familiare majoritatea situațiilor care puteau apărea pe parcurs.

Putea să vadă frumusețea naturală a oamenilor, nu cea artificială, că s-ar fi machiat, că s-ar fi rujat, că și-ar fi creat un volum bufant al părului sau că ar fi fost la sală să își lucreze toate grupele de mușchi. Nu, nici pomeneală de așa ceva, ea aprecia oamenii pentru ceea ce erau, nu pentru ce doreau să pară a fi. Ei nu îi trebuiau cosmetizări inutile, naturalețea era cea mai reală, de aceea și era frumoasă. Ce era cel mai special la ea, era faptul că aprecia oamenii pentru felul lor de a fi, nu neapărat pentru ce ar oferi sau dovedi. Toate acestea se întâmplau pentru că ea îi vedea pe oameni din toate perspectivele, îi sorbea din priviri, îi citea ca și când ar fi citit romane. Era dornică să observe detaliile personalității fiecărei persoane, să preia ce era mai bun de la fiecare, la fel cum și albina culege polenul florilor pentru a-l prelucra și pentru a-l transforma în miere. 

Totodată, era o fire modestă, își dădea seama cât poate să facă și cât nu. Nu a crezut nicio clipă că ar putea face totul singură. Își cunoștea limitele. Înțelegea că sunt situații când trebuie să se mai consulte și cu cunoscuții ei pentru a-și da cu părerea și pentru a acționa în cunoștință de cauză.

Avea o apreciere foarte fină și atentă a urmărilor propriilor acțiuni și a felului în care acestea s-ar putea răsfrânge asupra celor din jur.

Personajul din cartea lui Roald Dahl nu și-ar putea găsi echivalentul în zilele noastre în nimeni alta decât Cecilia.

La ficción de Roald Dahl en la vida real

El cuento infantil Matilda de Roald Dahl también tiene una pizca de verdad. El retrato de Matilda (con ligeras desviaciones del Matilda reflejado en sus escritos) existe en la vida cotidiana. Esa persona estaba haciendo permutaciones, logaritmos, ecuaciones de no sé qué grado, cálculos a la potencia de 1000 sin usar la función calculadora del teléfono, leyendo desde los 4 años, viendo sus propios intereses y pasiones mientras su hermana mayor se estaba pintando las uñas, y su hermano estaba viendo un partido de fútbol de no sé qué equipo argentino, si su padre la subestimaba, untaba el forro de la campera que más usaba con antitranspirante roll-on, sabía en cuanto tiempo se acabarían todos los cereales de su plato, también sabía quién le abastecería y antes de que se acabaran, siempre elegía leche de la misma empresa (porque solo le gustaba esa), también podía saberlo por las miradas cuánto servir para no inundar el mantel, sabía cómo no hacerse reír en los bailes al pisar el pie de su pareja, sabía cuándo iba a llover con mucha mayor precisión que la aplicación AccuWeather, sentía cuando fue rechazada o aceptada por los de lo juro, muchas veces se sintió incomprendida, aunque entendía a todos todo el tiempo, sabía cuáles eran los motivos y miedos de todos, sabía no dejarse inferior, sabía luchar por sus derechos. , por la justicia y la verdad. Para ella, siempre importó lo que era justo. Siempre ha sido una persona tranquila y con los pies en la tierra, pero igualmente divertida. Cantando el esfuerzo de todos, nadie quedó agraviado ni ignorado.

Vio las intenciones de cada uno, lo que anima a cada hombre, lo que le vigoriza, lo que le deprime o le cansa. Sabía en quién confiar y quién la habría decepcionado en una situación más compleja. Cam casi podía imaginar qué esperar de cada uno, cómo reaccionarían, qué los haría cooperar o rechazar la idea de cooperación, cómo hablarían con cada uno individualmente. Nadie podía sorprenderla con nada, ella conocía la mayoría de las situaciones que podían surgir en el camino.

Podía ver la belleza natural de las personas, no la belleza artificial, que se maquillaban, que se pintaban los labios, que se creaban un volumen abundante en el pelo o que estaban en el gimnasio trabajando en todos sus grupos de músculos. No, nada de eso, ella apreciaba a las personas por lo que eran, no por lo que querían parecer. No necesitaba cosméticos innecesarios, la naturalidad era lo más real, por eso era hermosa. Lo más especial de ella era el hecho de que valoraba a las personas por lo que eran, no necesariamente por lo que ofrecerían o demostrarían. Todo esto sucedió porque veía a las personas desde todas las perspectivas, absorbía sus miradas, las leía como si leyera novelas. Estaba ansiosa por observar los detalles de la personalidad de cada persona, por sacar lo mejor de cada uno, así como una abeja recoge el polen de las flores para procesarlo y convertirlo en miel.

Al mismo tiempo, fue modesta, se dio cuenta de lo que podía hacer y lo que no. Nunca pensó ni por un momento que podría hacerlo todo ella sola. Él conocía sus límites. Entendió que hay situaciones en las que también necesita consultar con sus conocidos para dar su opinión y actuar con conocimiento del caso.

Tenía una apreciación muy fina y cuidadosa de las consecuencias de sus propias acciones y de cómo podrían afectar a quienes lo rodeaban.

El personaje del libro de Roald Dahl podría encontrar su equivalente moderno en nada menos que Cecilia.

Cecilia și soțul ei plănuiesc să se mute într-o casă nouă. Au tot căutat anunțuri pe internet de la agențiile imobiliare. În principiu, nu e complicat ce vor, un apartament cu trei camere, două băi, o sufragerie, două balcoane, din acelea descoperite, care să nu aibă pereți sau geamuri (pentru că Ceciliei îi place să stea la soare, să se bronzeze), o bucătărie, dar și un spațiu de depozitare a cutiilor cu pantofi. De la acest spațiu de depozitare pleacă majoritatea certurilor, soțul Ceciliei nu este de acord. Consideră că locul acelor cutii ar putea fi chiar pe balcon. În plus, spațiul de depozitare nu l-ar mai lăsa să-și facă o extensie a băii, cu un hamac. Practic omul își dorește o baie open space. 

Se uită ei ce se mai uită, căutând oferte, observă una destul de avantajoasă, apartament cu trei camere cum și-au dorit, însă nu în zona centrală a orașului, ci undeva mai pe la periferii, mai prin nord-vestul orașului. Locația nu prea va satisface nevoia de soare și de căldură a Ceciliei, dar ce să facem, nu le putem avea chiar pe toate, mai trebuie să mai și renunțăm la câteva dintre criteriile de selecție pe care și le-ar fi dorit pentru viitoarea lor locuință.

Merg pe la 9 dimineața, miercuri, să vorbească cu constructorii. Însă, încă de la intrare, Cecilia are o senzație stranie. Bărbatul o întreabă de ce nu ar fi bine să stea acolo. Ea începe cu o înșiruire de motive: că este departe de grădinița băiatului, de orele lui de pian, de primărie, de salonul de înfrumusețare pe care îl frecventează, de orice magazin de astă de unde și-ar putea face cumpărăturile.

Pentru toate acestea, soțul dă un răspuns foarte "inteligent":,, există mijloace de transport în comun". Cecilia nervoasă:,, Deci nu ai de gând să mă ajuți să mă deplasez dintr-un loc într-altul?".

Soțul Ceciliei din nou are o replică de ne întrebăm cât e de fidel și de dedicat ca soț: ,,Ai permis pentru toate categoriile, chiar nu vrei nici pe trotinetă să mergi, există taxiuri pe care le poți suna la orice oră din zi și din noapte." Cecilia și mai aprigă:,, Știi ceva, eu permisele mi le-am luat pentru mine, să îmi arăt mie că pot, ce vină am că în trafic am avut parte de tot felul de ciudați, așa ca tine, care vor cu tot dinadinsul să se izbească în mine? Mie mi-e frică de atâția participanți la trafic." Soțul îi zice, cu voce timidă:,, Bine, am să te ajut eu cu deplasările."

Lucrurile mai calmându-se pentru moment, cei doi merg să discute cu constructorii. Aceștia le oferă un plan al apartamentului, să poate vedea toate detaliile arhitecturale mai amănunțit. Soțul vede baia mai mică, pe care vrea el să și-o facă open space. Cecilia începe, cu o voce critică și moralizatoare: ,,Nu înțeleg de ce ai tu nevoie de baie open space? Unde ai mai văzut modelul ăsta de baie? La crâșmă?!!"

Bărbatul spune că o vrea pentru că el are idei inovatoare, nu conservatoare, să vadă lucrurile unilateral ca Cecilia, să vină toți pereții aranjați frumos, unul să nu vină înclinat mai la 95 de grade și că nevoia de perfecțiune a Ceciliei îl congestionează, îl blochează, simte că totul stagnează din cauza preferințelor ei tipicare. 

Cecilia se înroșește la față, tace, dar observă lucruri. Cecilia spune:,, Și mi se pare că lipsesc atât de multe lucruri, eu nu aș sta aici, e un spațiu gol."

Constructorii îi spun: ,,Este gol acum, pentru că nu sunt obiecte, abia dacă am reușit să zidim pereții, când vă veți muta aici, veți vedea că locuința va începe să prindă contur, o veți decora cum vă va plăcea, personaliza, și toate cele."

Cecilia discută cu soțul, vrea să îl convingă să mai amâne mutarea până când fiul ei va termina grădinița pentru că este un băiat foarte emotiv și orice schimbare majoră ar putea avea un impact neplăcut asupra performanțelor lui academice. 

Soțul nu este de acord, respinge propunerea Ceciliei și le promite constructorilor că se va muta de îndată ce apartamentul este construit, mobilat, tencuit. Acceptă însă ca spațiul de depozitare al cutiilor de pantofi să fie în baia open space.

Cecilia cedează, vede că oricum nu are cu cine să discute, mai are o ultimă rugăminte înainte de a se muta din apartamentul bunicilor, și anume: să fie atent cu toate cele 20 de tablouri de la bunicii ei, să nu le scape, să nu le ciobească rama când le scoate din mașină și le duce până în apartament. El promite că va avea grijă, că nu le va scăpa, zgâria, atinge de balustradă și așa mai departe.

Vine și ziua mutării, într-o vineri, nici nu l-a luat pe băiat de la grădiniță, busolă nu are în ghiozdan, nici hărți, nici aplicația ,,Hărți" instalată pe telefon, trebuie să ghicească unde se află noua locuință. Dacă nimerește acasă bine, dacă nu, doarme pe străzi.

Tablourile Ceciliei, săracele de ele, stau în portbagaj lângă două baxuri de apă Aqua Carpatica, o pungă plină de cutii de Cremșnit, , o altă pungă cu opt pachete de făină, un acvariu, nu știu câte cutii de șervețele, cârpe și toate cele.

Când le transportă, are grijă la fiecare treaptă pe care pășește, dar fiindcă are cinci într-o mână și cinci în cealaltă mână, zgârie rama unui tablou pe care l-a ținut în mâna dreaptă. Cecilia nu bănuiește ce s-a întâmplat până când soțul nu îl agață de un perete. Cecilia cu vederea ei agilă, ochi de vultur ce observă și cel mai mic defect la dioptria de +1,75, vede zgârietura. Îi spune bărbatului:,, Mâine vreau să mergi la magazinul chinezesc din piața mică și să cumperi o ramă nouă, dar tot aurie ca aceasta. Nu pot să mă uit la acest tablou, l-ai stricat cu neatenția ta!" Și, în fond, ce așa mare avere era? Era doar un tablou cu pisici blănoase. 

Soțul o întreabă:,, Dar nu se poate repara și cu lipici?" Cecilia enervată de asemenea inepție,, Nu, nu se poate repara și cu lipici. Este zgâriat, nu lipsește o bucată din ramă..."

Soțul reflectând afară la spusele Ceciliei:,, Femeie care nici ea nu știe ce vrea, nu vrea lipici, îi dau eu motive să vrea lipici." Și trece la fapte și mai vitejești, sparge acvariul din portbagaj. Cecilia vede tot de pe balcon, îi trimite un mesaj pe telefon să cumpere și un acvariu nou de la magazinul chinezesc și eventual pești noi de la pet shop, cât timp ea se chinuie să îi resusciteze pe toți cei care erau în acel acvariu, să îi pună la robinet, sub jetul de apă și într-o vază cu flori.

Ce să facem? Soțul Ceciliei trebuia să știe că ,,graba strică treaba".

Byggprojekt plus en del dumheter

Cecilia och hennes man planerar att flytta till ett nytt hus. De fortsatte att söka på Internet efter annonser från fastighetsbyråer. I princip är det inte krångligt vad de vill ha, en lägenhet med tre rum, två badrum, ett vardagsrum, två balkonger, från de upptäckta, som inte har några väggar eller fönster (eftersom Cecilia gillar att sitta i solen, att sola) , ett kök, men även ett förvaringsutrymme för skokartonger. De flesta argumenten utgår från detta förvaringsutrymme, Cecilias man håller inte med. Han tror att platsen för de där lådorna kan vara precis på balkongen. Dessutom skulle lagringsutrymme inte låta honom utöka sitt badrum med en hängmatta. Människan vill praktiskt taget ha ett öppet badrum.

De ser sig omkring, letar efter erbjudanden, de märker en ganska fördelaktig sådan, en trerumslägenhet som de ville, men inte i det centrala området av staden, utan någonstans i utkanten, nordväst om staden. Läget kommer inte riktigt att tillfredsställa Cecilias behov av sol och värme, men vad kan vi göra, vi kan inte ha alla, vi måste ändå avstå från en del av de urvalskriterier de skulle ha velat ha till sitt framtida Hus.

De kommer runt kl 9 på onsdagen för att prata med byggarna. Men precis från entrén har Cecilia en konstig känsla. Mannen frågar henne varför det inte skulle vara bra att stanna där. Hon börjar med en rad anledningar: att det är långt från pojkens dagis, från hans pianolektioner, från stadshuset, från skönhetssalongen han besöker, från någon butik där han kunde handla.

Till allt detta ger maken ett väldigt "intelligent" svar:,, det finns kollektivtrafik". Cecilia nervös:,, Så du tänker inte hjälpa mig att flytta från en plats till en annan?".

Cecilias man har återigen en replik som får oss att undra hur trogen och hängiven han är som make: ”Du har tillstånd för alla kategorier, du vill verkligen inte ens åka skoter, det finns taxibilar som du kan ringa till vilken som helst tid på dygnet och från natten." Cecilia är ännu hårdare:,, Du vet något, jag fick mina körkort för mig själv, för att visa mig själv att jag kan, vad är mitt fel att jag i trafiken har haft alla möjliga konstigheter, som du, vem vill verkligen krascha in i mig? Jag är rädd för så många trafikdeltagare." Maken säger till henne med blyg röst: "Okej, jag ska hjälpa dig med resorna."

Saker och ting lugnar ner sig för stunden, de två går för att prata med byggarna. De ger dem en plan över lägenheten, så att de kan se alla arkitektoniska detaljer mer i detalj. Maken ser det mindre badrummet, som han vill göra till ett öppet utrymme. Cecilia börjar, med en kritisk och moraliserande röst: "Jag förstår inte varför du behöver ett öppet badrum?" Var har du sett den här badrumsmodellen förut? På krogen?!"

Mannen säger att han vill ha henne för att han har innovativa idéer, inte konservativa, att se saker ensidigt som Cecilia, att ha alla väggar snyggt ordnade, en att inte komma lutad i 95 grader och att Cecilias behov av perfektion tränger på honom, blockerar , känns som att allt står stilla på grund av hennes typiska preferenser.

Cecilia rodnar, är tyst, men märker saker. Cecilia säger:,, Och det verkar för mig att det saknas så mycket saker, jag skulle inte stanna här, det är ett tomt utrymme."

Byggarna säger till honom: "Det är tomt nu, för det finns inga föremål, vi lyckades knappt bygga väggarna, när du flyttar hit kommer du att se att huset börjar ta form, du kommer att dekorera det som du vill, anpassa , och allt det där."

Cecilia pratar med sin man, hon vill övertyga honom om att skjuta upp flytten tills hennes son slutar dagis eftersom han är en väldigt känslosam pojke och varje större förändring kan ha en obehaglig inverkan på hans akademiska prestationer.

Maken håller inte med, avslår Cecilias förslag och lovar byggherrarna att han ska flytta in så fort lägenheten är byggd, möblerad, putsad. Han accepterar dock att förvaringsutrymmet för skokartongerna finns i det öppna badrummet.

Cecilia ger sig, hon ser att hon ändå inte har någon att prata med, hon har en sista förfrågan innan hon flyttar från morföräldrarnas lägenhet, nämligen: att vara försiktig med alla 20 tavlor från sina morföräldrar, att inte tappa bort dem, att dona 't chip deras ram när han tar ut dem ur bilen och bär dem till lägenheten. Han lovar att han ska vara försiktig, att han inte ska tappa dem, repa dem, röra vid räcket och så vidare.

Dagen för flytten kommer, på en fredag, han har inte ens hämtat pojken från dagis, han har ingen kompass i väskan, inga kartor och inte heller "Maps"-applikationen installerad på sin telefon, han måste gissa var det nya hemmet är. Om han lyckas hemma bra, om inte, så sover han på gatan.

Cecilias tavlor, de stackars, sitter i bagageutrymmet bredvid två Aqua Carpatica vattenflaskor, en påse full med lådor Cremșnit, en annan påse med åtta paket mjöl, ett akvarium, jag vet inte hur många lådor med servetter, trasor och allt det där.

När han bär dem är han försiktig för varje steg han trampar på, men eftersom han har fem i ena handen och fem i den andra, skrapar han ramen på en tavla han håller i höger hand. Cecilia misstänker inte vad som har hänt förrän hennes man klämmer fast honom i en vägg. Cecilia med sin smidiga syn, örnöga som märker även den minsta defekten vid +1,75 dioptri, ser repan. Han säger till mannen:,, Imorgon vill jag att du går till den kinesiska butiken på den lilla marknaden och köper en ny men fortfarande guldram som den här. Jag kan inte titta på den här tavlan, du har förstört den med din slarv!" Och verkligen, vilken förmögenhet var det? Det var bara en målning av lurviga katter.

Maken frågar henne:,, Men går det inte att laga med lim?" Cecilia irriterad över oduglighet,, Nej, det går inte att laga med lim. Det är repat, inte en bit av ramen saknas... "

Maken frågar henne:,, Men går det inte att laga med lim?" Cecilia irriterad över sådan oduglighet,, Nej, det går inte att laga med lim. Det är repat, inte en bit av ramen saknas... "

Maken reflekterar utanför Cecilias ord:,, En kvinna som inte heller vet vad hon vill, vill inte ha lim, jag ger henne skäl att vilja ha lim." Och han går vidare till ännu modigare handlingar, slår sönder akvariet i stammen Cecilia ser allt från balkongen, skickar ett meddelande till henne i telefonen för att också köpa ett nytt akvarium från den kinesiska butiken och eventuellt nya fiskar från djuraffären, medan hon kämpar för att återuppliva alla som var i det akvariet, sätta dem på kranen, under vattenstrålen och i en vas med blommor.

Vad ska man göra? Cecilias man borde ha vetat att "bråttom förstör jobbet".

luna visătoare

plimbă dorul

pe undele lacului

scuturându-și aripile

un cormoran

aleargă s-o prindă

      Ieri seară m-am culcat cu gândul la dimineaţa următoare. Visam o dimineaţă însorită în care să-mi încep prima mea zi liberă. Astăzi nu mai sper nimic. O zi ploioasă. Picături de ploaie râd cu satisfacţie de dincolo de geam. Nu mi se pare. Au gură, ochi şi urechi. Chiar şi păr. Sigur pe partea superioară a capului. Dacă putem vorbi de cap acolo unde forma picăturii este rotundă. O privesc cu insistenţă. Cred că are un nume. O clipă de cădere şi zâmbetul ei dispreţuitor se va zdrobi pe geamul lunecos. Şi apoi se va desface. În două fire sau chiar mai multe. O fixez cu privirea. Din miile de picături am ales-o exact pe aceasta. Cu chip de om. Şi cu un zâmbet dispreţuitor.
- Tâmpitule, ţi-ai ales o zi liberă pe cinste. Exact când am hotărât să ies la plimbare. Mi-am luat suratele la braţ şi ne-am năpustit asupra pământului. Vrei să ştii ce credem noi despre pământ? O bilă rotundă. Nu chiar, uşor turtită. Şi plină de tâmpiţi. Aşa ca tine.
      Mă gândeam să-i răspund cu aceeaşi monedă. La urma urmei, orice picătură de ploaie poate fi tâmpită, darămite una care refuză să-şi încheie existenţa în linişte. Dar eu sunt o fiinţă raţională, educată. Am fost învăţat să vorbesc frumos. Să întorc şi celălalt obraz. Şi ce mi-ar mai fi plăcut să-i arunc din toată inima o înjurătură care să o pună la punct. Mă grăbesc să-i răspund. O fracţiune de secundă şi bărbia ei se va strivi pe geam. Un geam nemilos ca o ghilotină.
- Domnişoară sau doamnă, regret că nu pot să vă împărtăşesc părerea. Contrar aprecierii grosolane formulată la adresa pământului şi a fiinţelor care îl locuiesc, vă dezvălui că avem momente când suntem fericiţi dacă apăreţi. Sunteţi un dar ceresc.
- Opreşte-te din vorbă, tu ai ani înaintea ta, eu am doar câteva clipe. Parcă te cunosc. Te-am mai văzut cândva. Te cheamă cumva Ioan?
- Da, numele meu este Ioan.
- Am mai fost pe pământ. Demult, într-o viaţă anterioară. Şi atunci am întâlnit un Ioan. Poate erai tot tu.
- Poate.
      Pentru mine timpul nu există decât aşa cum l-au măsurat suflările mele de când m-am născut până în această zi nefericită. Dar o picătură de ploaie cade pe pământ, este absorbită cu aviditate de plante sau ape, sau chiar de oameni. Şi apoi plantele transpiră, apele se evaporă, oamenii plâng şi ea, picătura de ploaie, se ridică la cer, în raiul picăturilor de ploaie, iar Dumnezeul lor le întoarce la viaţă. Să-mi strice mie o zi liberă. Cred că şi noi ne trecem şi revenim. De ce să nu cred că, odată, cândva, am mai existat. Şi mă chema tot Ioan. Poate eram Ioan Botezătorul, iar picătura era lacrima Lui din ziua botezului.
      Dincolo de geam, în ochii unei picături de ploaie, îmi vedeam capul pe o tavă de argint. Iar picătura se ruga.

La București au aflat adevărul, cumplitul adevăr. Cancer la plămâni, în stadiu avansat

când nu se mai recomandă nici o operație.În casă nu se vorbea despre diagnostic.

Familia a muțit, nu se mai stă la masă. Costina cerea explicații, dar nu veneau de 

nici unde. Tot era ceva bun,Daniel nu acuza încă nici o durere. În concediu medical 

își făcea o oarecare ordine în acte,o asculta pe Costina la lecții,îi dădea sfaturi valabile 

în viitorul ei de copil orfan. Liliana își purta durerea cu demnitate, însă Petrina, murea încet. 

     Erau dialoguri lungi între mamă și fiu, atunci Daniel mărturisea toată durerea ce-i 

macină sufletul, știind prin ce trec  cei ai casei.

       -Mamă, crezi că nu văd suferința ta, nopțile nedormite, mâncarea ce se oprește în gât?

Toate le văd mamă dar nu pot face nimic. Spume cum pot trăi așa ? cât va mai ține calvarul?

Am zenzații de sufocare. Petrina își pierde cumpătul și răbufnește

        -Daniel, Dănuțul meu scump,vreau să mor înaintea ta, nu mai am putere să duc,

să văd cum te topești, iartă-mă fiule.

       -Mamă ai pus punctul pe i e momentul să dăm cărțile pe față. Te rog mamă să juri că nu 

vei face un gest necugetat. Îți las în grijă singura mea comoară Costina,în tine îmi pun speranța 

ca fiica mea va trece mai ușor peste această pierdere. Tu rămâi să fii și mamă și tată așa a voit 

soarta Mamă te rog cum n-am făcut-o niciodată trăiește cu amintirea că am fost un fiu bun, 

devotat, respectos, nu tam făcut niciodată de rușine dar norocul m-a părăsit.

        In geamuri bat razele soarelui de primăvară, pe balcum într-un fotoliu Daniel își petrece 

ultimile zile de  viață, plămânii nu își mai fac datoria.

        Cănd am ajuns la ei, era frumos îmbrăcat, cu mânile pe piept. Parcă dormea și printr-un 

zâmbet discret parcă încerca să spună:am primit moartea cu demnitate, nu mi-a fost frică 

…
- Cum ţi-ar plăcea să-mi fie exprimarea?
- Nu ştiu, şi nu cred că are importanţă, am spus, e vorba doar de părerea mea.
- Şi totuşi.
- Ti-aş spune de-aş putea să-ţi umblu în minte. Poate chiar pot, dar ar trebui să mă laşi.
- Mintea e doar o interfaţă între sufletul meu şi sufletul tău. Te accept, intră în sufletul meu.
- S-ar putea să-ţi fur toate iubirile, să le ascund în coclauri de galaxii.
- Nu poţi, am doar o mare iubire şi sufletul e prea mic s-o cuprindă.
- Atunci în gând îţi strecor venin de-ndoială, clocot de smoală, amară ocară şi minciuni ce le vrei adevărate.
- Eşti visul urât ce fiinţa-mi cuprinde seară de seară, sau ce eşti?
- Sunt raza de soare în păr rătăcită.
- Mai spune.
- Sunt sclipirea de astru iubită într-o noapte senină.
- Mai vreau.
- Sunt luceafărul ce smulge din ochi o lumină.
- Nu te opri.
- Sunt constelaţia nopţii ce mijloc cuprinde.
- Ajunge.
- Sunt colţuri de lună zidite în tine.
- Ajunge! Mă pierd în trecutul speranţei ce-i azi amintire. Ameţită de vorbe aruncate spre un suflet aflat în derivă. Spune-mi, mai bine, ce simţi pentru mine?
- Întrebarea mă chinuie de când mă ştiu. Precum un animal de pradă, am sfârtecat cerul căutându-te. Nu simţi cum în umbra ce-o porţi mă strecor aproape să-ţi fiu? Nu simţi că te mângâie şuviţa de păr rătăcită pe frunte? Nu mă vezi ascuns în privirea ce oglinda o întoarce?
- Opreşte. Sunt toate minciuni. Minciuni ce aievea doresc să trăiesc.
- Mă opresc, dar spune-mi de ce vorba-mi minciună numeşti?

- În tot ce spui regăsesc gândul ce seară de seară arunc spre al nopţii abis. În tot ce spui regăsesc ruga spusă cu glas nerostit. În tot ce spui regăsesc iubirea pierdută în zorii de zi. În tot ce spui regăsesc speranţa risipită în ploi de stele. În tot ce spui regăsesc amăgirea ce dimineaţa mă prinde.
- Mă opresc, dar fie-ţi milă şi spune-mi cine sunt eu?
- Eşti universul ce frământă vise, rugi, iubiri, speranţe, amăgiri şi întorce spre mine ecoul iubitului ce niciodată nu l-am găsit. Eşti calea fericirii ce caut noapte de noapte. Eşti gustul amar al singurătăţii din mine.
- Zorii se-arată. Cu bine, iubito! Noapte de noapte vom împleti în iubire sufletul tău şi mirajul meu.
- Te voi invoca mereu. Cu bine.