Ceas rezistent la apă în portugheză

De-ar fi să cadă cerul peste tine, te voi ocroti,

Şi poate să vină, baby, şi potopul, nu-mi stinge focul inimii,

Chiar dacă-i vreun cutremur, sfârşitul lumii ştii,

Atâta timp cât mă iubeşti, eu te voi iubi.

Lângă tine stau,

Lângă tine stau,

Cu tine sunt mai frumoase nopţile,

În ochii tăi răsare soarele.

Lângă tine stau,

Lângă tine stau,

Cu tine sunt mai frumoase nopţile,

Cu tine-n pat răsare soarele.

De-ar fi să ne lovească vreo cometă, nu mi-e frică, ştii,

Că sigur faci tu rost de vreo rachetă, vom supravieţui,

Chiar dacă e vreun tsunami, sfârşitul lumii ştii,

Atâta timp cât mă iubeşti, eu te voi iubi.

Şi când îți vine greu să vezi,

Eu sunt acolo să te luminez.

Şi când în tine nu mai crezi,

Eu sunt acolo să te motivez.

Tam-taca-tum-pa, hai vino încoa',

Vocea ta e o vioară în inima mea,

Tam-taca-tum-pa, te-aş fredona,

Ești refrenul din viaţa mea.

Lângă tine stau,

Lângă tine stau,

Cu tine sunt mai frumoase nopţile,

În ochii tăi răsare soarele.

Lângă tine stau,

Lângă tine stau,

Cu tine sunt mai frumoase nopţile,

Cu tine-n pat răsare soarele.

Beni sevdiğin sürece

Eğer gökyüzü üstüne düşerse seni koruyacağım.

Ve gelebilir bebeğim ve sel, kalbimdeki ateşi söndürme

Deprem olsa bile dünyanın sonu malum,

Sen beni sevdiğin sürece, ben de seni seveceğim.

Yanında oturan,

Yanında oturan,

Geceler seninle daha güzel

Güneş gözlerine doğuyor.

Yanında oturan,

Yanında oturan,

Geceler seninle daha güzel

Güneş seninle birlikte yatakta doğar.

Eğer bize bir kuyruklu yıldız çarparsa korkmuyorum, biliyorsun

Elbette bir roketi ele geçirirsen hayatta kalırız,

Tsunami olsa bile dünyanın sonu biliyorsunuz,

Sen beni sevdiğin sürece, ben de seni seveceğim.

Ve görmekte zorluk çektiğinde,

Seni aydınlatmak için oradayım.

Ve artık kendine inanmadığında,

Seni motive etmek için oradayım.

Tam-taca-tum-güle güle, buraya gel.

Sesin kalbimde bir keman,

Tam-taca-tum-pa, sana mırıldanırdım

Sen benim hayatımın korosusun.

Yanında oturan,

Yanında oturan,

Geceler seninle daha güzel

Güneş gözlerine doğuyor.

Yanında oturan,

Yanında oturan,

Geceler seninle daha güzel

Güneş seninle birlikte yatakta doğar.

La un magazin de haine second-hand,

Luate, adunate, răsfirate de la orice brand,

O cucoană trecută de a prima tinerețe, căci avea cam în jur de 70 de ani, se uită la bustiere,

Sora mai mare a Ceciliei, proprietara magazinului, se uită la femeia cu gesturi grosiere,

O vede că tot stă și moșmondește,

Parcă nimic nu-i mai tihnește,

Trece pe lângă rafturile cu bluze,

Le alege doar pe cele ce au imprimeu cu meduze,

Pune, pune, îndeasă în plasă tot ce găsește,

Nu prea pare că se grăbește,

Mișcările sunt lente,

Nu cedează sub privirile atente

Ale șefei magazinului,

Ce tușește măgărește, admirând poza buletinului,

Bătrânică noastră hoață,

Nu are absolut nicio greață,

Pentru că pofta inimii o răsfață,

S-a produs o boroboață,

La un moment dat, șefa magazinului o întreabă,

,,Aveți sacoșe grele, ați mai fost și pe la alte magazine bănuiesc?",dar baba glumeață îi răspunde: ,,Ia vezi-ți fă de treabă!"

Imposibil să accepte ea o nesimțire ca aceasta, o ia la puricat, bluză cu bluză, 

Bătrâna chiar pare confuză,

Îi spune frumos că le-a primit cadou pe multe, foarte multe dintre ele, că a fost recent onomastica ei și de aceea este încărcată cu acele sacoșe,

Și toate cele șapte broșe,

Care din magazin erau luate,

De bătrânică erau de mult uitate,

,, Aveți vreo explicație pentru toate produsele pe care le cărați cu dumneavoastră dintr-un loc într-altul?"

,,Nu știu, nici nu știu cum îmi arată patul."

,,De ce ați mai venit la cumpărături, atunci?"

,,Am vrut să văd ceva frumos?

,, Mă mințiți frumos?"

,,Ce mai înseamnă de fapt frumos?"

,,Mai lăsați-mă cu prefăcătoria asta, că mă prind și singură"

,,Mai uit, da, dar am plătit tot ce am avut de luat, nu sunt genul care fură"

,,Dacă nu vă amintiți de șapte broșe, tot așa veți lua tot magazinul și nu veți ști că l-ați luat"

,,Cum se poate? Vă îndoiți de moralitate mea?"

,,Ce mai e moral la lumea care a uitat să fie morală?..."

Rămânând cu această întrebare, bătrânica se apucă să scoată și din poșetă, din fustă, din mâneci, de după cercei, de sub pălărie, tot ce a luat și nu a achitat..

Bine, sperăm că nu veți fura și data viitoare,

Că este o greșeală morală destul de mare.

Să facem o călătorie așa în timp,

Ne alegem perioada, peste 10 ani,

Îi mai adăugăm ani Ceciliei,

Frumoasă întotdeauna, indiferent de vârstă,

Frumusețea izvorăște din interiorul ei,

Și se reflectă prin naturalețea ei, simțul umorului, felul ei de a armoniza culori din game cromatice apropiate, prospețimea ei, mereu miroase a cele mai interesante flori indiene, tot ansamblul trăsăturilor care o descriu,

Frumusețea se păstrează, ba chiar mai mult, odată cu vârsta, Cecilia devine mult mai jovială, mai glumeață, mai tolerantă, mai relaxată, mai jucăușă, are o personalitate mai efervescentă să spunem...

La fel de glumeți am putea fi când am relata o întâmplare destul de unică din viața Ceciliei,

La 50 de ani, Cecilia pronunță cuvinte la fel de rapid, de muzical și de corect, cum o făcea pe vremuri,

Totuși, mai sunt și cuvinte sau jocuri de cuvinte care o pun în dificultate, reprezintă o provocare destul de jenantă atunci când se vede nevoită să vorbească în public,

Tot așa putem spune că a pățit și când era la picnic, admiră iarba de un verde smarald,

Toată familia adunată, pe pajiște, alături de vacile care zburdau liniște și molfăiau buruieni, cum mă îndopam în exces, în copilărie, cu gumă din aceea de făcut baloane, cu diametru mare cât luna,

Îmi este practic imposibil să măsor, dar oricum, ieșeau niște baloane destul de măricele,

Cecilia se simte bine, râde, zâmbește, mai mult decât ar fi făcut-o în 50 de ani, îi plac persoanele care au simțul umorului bine dezvoltat, doar că are loc un fenomen straniu, de când a renunțat la dinții ei naturali, în favoarea protezei,

Dentistul i-a recomandat fațetele dentare, dar ea nu, că le pierde ca pe piesele de la jocuri și vrea oricum să se asigure că noua dantură va fi completă și corect făcută, exact ca pentru gura ei, 

Punându-i o substanță cu gust de ciment în gură, dentistul a luat mulajul pentru proteză,

Pește două săptămâni, a fost anunțată să vină să și-o ia și să o folosească cu încredere, că este finisată din toate punctele de vedere,

Cecilia, bucuroasă din cale afară, o ia, face exerciții să se obișnuiască cu ea,

Au trecut cam două săptămâni de când o are, dar Cecilia este o fată adaptabilă, nimic nu o poate face să renunțe la veselia ei, nici chiar faptul că sunt alți dinți,

Era cu prietenii pe pajiște, ce se gândi ea, nimic altceva decât să își exerseze dicția cu noua proteză, rostind calm, cu oarecare precauție, jocuri de cuvinte,

Și zise fata: "She sells seashells by the seashore",

Proteza căzu, se desprinse instantaneu, se putea vedea că ceva nu se întâmplă tocmai firesc, din felul cum i se mișca mandibula,

Proteza ateriză direct în paharul cu vișinată,

Cecilia rămase uimită de ce prostie a avut loc,

Oare ce a făcut dentistul când i-a fixat-o? Se gândea că vrea să fie la pescuit, nu să o ajute pe ea să aibă o dantură mai puțin știrbă, nici cu strungăreața nu a prea ajutat-o, scuzându-se politicos, foarte profesional, spunându-i că de asemenea lucrare dentară se ocupă medicul ortodont, nu dentistul.

Cecilia nu mai știe ce să mai creadă, cum să mai vadă lucrurile pentru a ajunge la un numitor comun cu concluziile ei,

Își imaginează că dentistul doar a păcălit-o, profitând de naivitatea ei, i-a făcut proteza la repezeală, neținând cont de particularitățile gurii ei, de toate detaliile la care ar fi trebuit să se fi uitat, i-a luat banii și a lăsat-o cu o proteză ce lasă de dorit,

Nervoasă, Cecilia nu mai ezită, își deschide repede telefonul (mai are doar 20% baterie, deci trebuie să își reverse frustrările repede și eficient), din lista de contacte îl selectează pe doctorul care i-a făcut acest cadou,

Începe cu polologhiile ei: ,, Bună ziua, (nu știu cât ar mai putea fi de bună) domnule doctor, mă numesc Cecilia, am 50 de ani și am fost la dumneavoastră în urmă cu două săptămâni pentru o proteză, mi-ați luat măsurători, totul a decurs bine la parte de organizare, materialele sunt rezistente, cred că voi putea folosi proteza mulți ani de acum înainte. Singura mea problemă știți care este? Îmi cade din gură de fiecare dată când vreau să vorbesc, nu mă lasă să bolborosesc nici măcar două cuvinte, e groaznic să nu poți vorbi, să nu poți exprima ce ai pe suflet..."

Doctorul:,, Păi, cu mine acum cum vorbiți?"

Cecilia, pe un ton răstit:,, Domnule doctor, vă bateți joc de mine????!!! Am o problemă cu proteza pe care mi-ați creat-o!! Vă rog să vă ocupați în cel mai scurt timp!"

Vine Cecilia la consultații, doctorul se uită, o întreabă pe pacientă mai mult ca și când ar sfătui-o:,,Dar de Corega ați auzit? Știți măcar ce este?

Cecilia: ,, Bineînțeles că știu, este lipiciul pentru proteze."

Doctorul:,, Dacă știți, de ce nu folosiți?"

Cecilia stă și se gândește, face ea și acest compromis și cumpără Corega. După câteva nopți, gingia s-a obișnuit cu produsul, mai mult decât atât, Cecilia recomandă cu căldură Corega, pentru o dantură bine fixată.

Cecilia:,,Este produsul care nu m-a dezamăgit niciodată chiar de la prima aplicare! Corega mi-a schimbat viața!"

Tehdään matka ajassa näin,

Valitsemme ajanjaksomme, yli 10 vuotta,

Lisäämme vuosia Ceciliaan,

Aina kaunis, iästä riippumatta,

Kauneus kumpuaa hänen sisältä,

Ja se heijastuu hänen luonnollisuudessaan, hänen huumorintajussaan, hänen tavassaan harmonisoida värejä läheisiltä kromaattisilta alueilta, hänen raikkauteensa, joka tuoksuu aina mielenkiintoisimmista intialaisista kukista, kaikissa häntä kuvaavissa piirteissä,

Kauneus säilyy, jopa enemmän, iän myötä Ceciliasta tulee paljon iloisempi, hauskempi, suvaitsevaisempi, rennompi, leikkisämpi, hänen persoonallisuutensa on kuohuvampi, sanotaanko...

Voisimme olla yhtä hauskoja, kun kerroimme melko ainutlaatuisen tapauksen Cecilian elämässä,

50-vuotiaana Cecilia lausuu sanat yhtä nopeasti, musiikillisesti ja oikein kuin ennen,

On kuitenkin myös sanoja tai sanaleikkejä, jotka hänet vaikeuksiin, ne ovat melko kiusallinen haaste, kun hän huomaa joutuvansa puhumaan julkisesti,

Voimme myös sanoa, että se tapahtui, kun hän oli piknikillä ihaillen smaragdinvihreää ruohoa,

Koko perhe kokoontui niitylle hiljaa röyhkeilevien ja rikkaruohoja möhkälevien lehmien viereen, kuinka lapsena huutelin itseäni ylimääräisellä purukumilla, jolla valmistettiin ilmapalloja, joiden halkaisija oli yhtä suuri kuin kuu,

Minun on käytännössä mahdotonta mitata, mutta joka tapauksessa sieltä oli tulossa melko suuria ilmapalloja,

Cecilia voi hyvin, hän nauraa, hymyilee, enemmän kuin 50 vuoteen, hän pitää ihmisistä, joilla on hyvin kehittynyt huumorintaju, tapahtuu vain outo ilmiö, koska hän luopui luonnollisista hampaistaan proteesi,

Hammaslääkäri suositteli viiluja, mutta hän ei tee, koska hän menettää ne kuin pelinappulat ja haluaa varmistaa, että uudet hampaat ovat täydelliset ja oikein tehty, aivan kuten hänen suunsa.

Hammaslääkäri laittoi sementin makuista ainetta hänen suuhunsa ja otti muotin hammasproteesille,

Kaksi viikkoa myöhemmin häntä kehotettiin hakemaan se ja käyttämään sitä luottavaisin mielin, että se oli kaikin tavoin valmis,

Cecilia, iloinen saadessaan olla poissa tieltä, kestää sen, harjoittelee tottuakseen siihen,

Siitä on noin kaksi viikkoa, mutta Cecilia on sopeutuvainen tyttö, mikään ei saa häntä luopumaan iloisuudestaan, ei edes se, että on muita hampaita.

Hän ajatteli, että hän oli ystäviensä kanssa niityllä, hän ajatteli harjoittaen sanktiota uudella proteesilla, rauhallisesti, varovaisesti sanoen sanaleikkejä,

Ja tyttö sanoi: "Hän myy simpukankuoria meren rannalla",

Proteesi putosi, se irtosi heti, voit nähdä, että jokin ei ollut aivan luonnollista, leuan liikkumisesta,

Proteesi laskeutuu suoraan kirsikkalasiin,

Cecilia oli hämmästynyt siitä, mitä hulluutta oli tapahtunut,

Mitä hammaslääkäri teki korjattuaan sen? Hän luuli haluavansa kalastaa, ei auttaa häntä saamaan vähemmän vinoja hampaita, hän ei myöskään auttanut häntä paljon sorvin kanssa, pyysi anteeksi kohteliaasti, erittäin ammattimaisesti ja kertoi hänelle, että tällainen hammashoito on oikomislääkäri, ei hammaslääkäri. .

Cecilia ei enää tiedä mitä uskoa, miten nähdä asiat päästäkseen yhteiseen nimittäjään johtopäätöksillään,

Hän kuvittelee, että hammaslääkäri vain huijasi häntä, käyttämällä hyväkseen hänen naiiviustaan, teki hänelle proteesin kiireessä, ottamatta huomioon hänen suunsa erityispiirteitä, kaikkia yksityiskohtia, joita hänen olisi pitänyt katsoa, otti häneltä rahat ja jätti hänelle proteesin, joka jättää paljon tehtävää. olla haluttu,

Hermostunut Cecilia ei enää epäröi, hän avaa nopeasti puhelimensa (hänellä on vain 20 % akkua jäljellä, joten hänen on purettava turhautumisensa nopeasti ja tehokkaasti), hän valitsee yhteystietoluettelosta lahjan antaneen lääkärin,

Hän aloittaa anteeksipyynnöllään: ,, Hei, (en tiedä kuinka hyvä se voisi olla) lääkäri, nimeni on Cecilia, olen 50-vuotias ja kävin kaksi viikkoa sitten proteesissa, otit minulle mitat, kaikki sujui organisoinnin suhteen, materiaalit ovat kestäviä, uskon, että voin käyttää proteesia vielä monta vuotta. Ainoa ongelmani, tiedätkö mikä se on? Se putoaa suustani joka kerta, kun haluan puhua, se ei anna minun mumiseta edes kahta sanaa, on kauheaa olla puhumatta, kun ei voi ilmaista mitä mielessäsi on..."

Lääkäri: No, miten sinä nyt puhut minulle?"

Cecilia, ankaralla äänellä:,, Tohtori, vitsailetko????!!! Minulla on ongelma minulle luomasi proteesin kanssa!! Käsittele se mahdollisimman pian!"

Cecilia tulee neuvolaan, lääkäri katsoo, hän kysyy potilaalta enemmän kuin neuvoisi häntä:,,Oletko kuullut Coregasta? Tiedätkö edes mikä se on?

Cecilia: "Tietenkin tiedän, se on hammasproteesin liima."

Lääkäri:,, Jos tiedät, miksi et käytä sitä?"

Cecilia istuu ja ajattelee, hän tekee myös kompromissin ja ostaa Corega. Muutaman yön jälkeen ikenet tottuivat tuotteeseen, lisäksi Cecilia suosittelee lämpimästi Corega, hyvin kiinnittyneisiin hampaisiin.

Cecilia:,,Se on tuote, joka ei ole koskaan pettänytminua edes ensimmäisestä käyttökerrasta lähtien! Corega muutti elämäni!"

O echipă de cercetători și exploratori australieni ai spațiului s-a încumetat să participe la o misiune de care nu au mai auzit până acum, mai exact să facă o excursie cu noua rachetă Kepler 170. Racheta este de fapt un prototip, încă se află în faza de testare, dar li s-a promis că vor fi răsplătiți pentru curajul lor, dacă se vor întoarce cu bine pe Pământ. 

Asumându-și riscurile la care se expun, conștientizând că este posibil să nu mai vadă lumina zilei, au acceptat provocarea, și-au luat tot ce le trebuie, li s-a dat echipamente de două feluri (unul pentru când stau în rachetă și altul pentru când va aseleniza și vor fi nevoiți să meargă la suprafață lunii lui Jupiter, Europa). Misiunea lor are ca obiectiv explorarea și analizarea corpului ceresc Europa, despre care mai mult s-au auzit teorii, dar mai nimic concret în esență. Misterul este cu atât mai mare că i s-a dat acest nume ,,Europa", nume foarte generic, pentru că există continentul Europa și formația Europa FM, dar văd ceva familiar în acest nume, oare nu cumva sugerează ideea că ar putea promite existența unor forme de viață, fie ele chiar și microorganisme? Și dacă este adevărat, atunci: Cam cum ar arăta o zi pe Europa?, Câte ore are o zi acolo?, Care ar fi temperatura medie?, Are cerul vreo culoare anume acolo, așa cum vedem pe Pământ?, Au anotimpuri sau e iarnă veșnic?, Dat fiind faptul că este o planetă apoasă, există flux și reflux?

Cercetătorii noști curajoși ne vor oferi un răspuns la toate întrebările. Turnul de control se asigură că se fac toate verificările necesare pentru a decola și motoarele se pornesc, elicele se învârt din ce în ce mai rapid, au plecat. Trec prin toate straturile atmosferei planetei Pământ, se zgâlțâie cât pot de bine, nici nu mai pot ține ochii deschiși și au părăsit atmosfera. Acum rachetă înaintează în continuare către Europa, dar într-un ritm mai lent, parcă ar pluti, asta și fac de fapt. 

Pentru a comprima în timp voiajul lor, voi spune că după o lună au ajuns pe Europa, o lună în care au supraviețuit doar cu conserve de ton, capsule care înlocuiesc mesele zilei, sunt deshidratați și densitatea oaselor a scăzut. Nu au mai făcut baie de o lună, dar reușita cere sacrificii. 

Au ajuns, au ieșit din rachetă, se plimbau pe suprafața oceanului înghețat al Europei. Pericolul de a aluneca și de a-și luxa glezna nu este ca la patinoar, pentru că gravitația nu este ca pe Pământ, ating suprafața cu tălpile din când în când, nu tot timpul, e un mers mai mult din salturi. Cu un laser care topește, fierbe, lichefiază orice fel de material, au făcut o gaură în suprafața Europei pentru a extrage mostre, probe de viață, de oricare ar fi. Apoi, o undiță electrică este introdusă în gaura respectivă. Când va depista vietăți, va lansa o plasă în care le va prinde. Nici nu a trecut un sfert de oră în timp pământean că deja au prins ceva. Ce folos că a fost prins, dacă nu poate să iasă prin gaura aceea, pentru că este prea mică? Exploratorii măresc gaura cu laserul. Au scos un animal mare cam de dimensiunea balenelor eșuate despre care se vorbește la știri. Îl pun într-un incubator potrivit dimensiunilor sale și îl iau în rachetă.

Pare destul de amorțit, deja moare pentru că a fost luat din habitatul lui natural. 

Unul dintre cercetători ia un atlas despre anatomia animalelor marine de pe Europa. Se uită la acel pește, seamănă cu o plătică de pe Pământ, combinată cu pisică de mare. Gura este destul de interesantă, nasul este pătrățos și mai are și mustăți. 

Prima dată au crezut că este o specie rară din regnul Felinae Purcicae natāre, însă după ce l-au înțepat să îi ia sânge, rezultatul testului ADN a fost unul puțin spus șocant.

Cercetătorii țineau captivă o felină a oceanului înghețat, mai precis Nebelung de apă dulce. Era unul dintre puținii Nebelungi subacvatici (destul de bătrân după cum pare), care trăiesc de fapt în apele liniștite ale lunii Europa. Era gri la fel ca pisicile Nebelung de pe Pământ. Are formă de peste, dar, conform atlasului cică ar fi felină. Deci nu poate fi altceva decât focă, dacă are atât caracteristici de pisică, cât și de pește.

Prehistorische vissen

Een team van Australische onderzoekers en ruimteverkenners heeft het gewaagd deel te nemen aan een missie waar ze nog nooit van hebben gehoord, namelijk een reis maken met de nieuwe raket Kepler 170. De raket is eigenlijk een prototype, nog in de ontwikkelingsfase en aan het testen, maar beloofden dat ze beloond zouden worden voor hun moed als ze veilig naar de aarde zouden terugkeren.

Door de risico's te nemen waaraan ze zijn blootgesteld, in het besef dat ze misschien het daglicht niet meer zullen zien, accepteerden ze de uitdaging, namen alles wat ze nodig hadden, kregen twee soorten uitrusting (een voor als ze in de raket zaten en een andere voor als het nodig was). zullen maan worden en ze zullen naar het oppervlak van Jupiters maan Europa moeten gaan). Hun missie is gericht op het verkennen en analyseren van het hemellichaam Europa, waarover meer theorieën zijn gehoord, maar in wezen niets concreets. Het mysterie is des te groter dat het deze naam "Europa" heeft gekregen, een zeer algemene naam, omdat er het continent Europa is en de vorming van Europa FM, maar ik zie iets bekends in deze naam, suggereert het niet op de een of andere manier het idee dat het het bestaan van levensvormen zou kunnen beloven, of het nu micro-organismen zijn? En als dat waar is, dan: hoe zou een dag in Europa eruit zien?, hoeveel uur heeft een dag daar?, wat zou de gemiddelde temperatuur zijn? , Heeft de lucht daar een bepaalde kleur, zoals hoe we op aarde zien? Zijn er seizoenen of is het een eeuwige winter? Is er sprake van eb en vloed, aangezien het een waterige planeet is?

Onze dappere onderzoekers zullen ons een antwoord geven op alle vragen. De controletoren zorgt ervoor dat alle noodzakelijke controles worden uitgevoerd om op te stijgen en de motoren starten, de propellers draaien steeds sneller, ze zijn vertrokken. Ze gaan door alle lagen van de atmosfeer van planeet Aarde, ze schudden zo goed als ze kunnen, ze kunnen hun ogen niet eens meer openhouden en ze hebben de atmosfeer verlaten. Nu beweegt de raket zich nog steeds richting Europa, maar in een langzamer tempo, alsof hij zweeft, wat hij feitelijk ook doet.

Om hun reis samen te vatten, zal ik zeggen dat ze na een maand in Europa aankwamen, een maand waarin ze alleen overleefden op tonijnconserven, capsules die de dagelijkse maaltijden vervangen, ze zijn uitgedroogd en hun botdichtheid is afgenomen. Ze hebben al een maand geen bad gehad, maar succes vereist offers.

Ze kwamen aan, stapten uit de raket en liepen over het oppervlak van de bevroren oceaan van Europa. Het gevaar van uitglijden en het verstuiken van je enkel is niet zoals op de ijsbaan, want de zwaartekracht is niet zoals op aarde, ik raak zo nu en dan het oppervlak aan met mijn voeten, niet de hele tijd, het is meer een sprongwandeling. Met een laser die elk soort materiaal smelt, kookt en vloeibaar maakt, hebben ze een gat in het oppervlak van Europa geslagen om er monsters uit te halen, bewijs van leven, wat dan ook. In dat gat wordt vervolgens een elektrische staaf gestoken. Wanneer het wezens detecteert, lanceert het een net waarin het ze vangt. In aardse tijd is er nog geen kwartier verstreken dat ze al iets hebben gevangen. Wat heeft het voor zin om vast te zitten als hij niet uit dat gat kan komen omdat het te klein is? Ontdekkingsreizigers vergroten het gat met de laser. Ze haalden een groot dier tevoorschijn, ongeveer zo groot als de gestrande walvissen die op het nieuws zijn. Ik stop hem in een couveuse van zijn formaat en neem hem mee in de raket.

Hij lijkt behoorlijk verdoofd en sterft al doordat hij uit zijn natuurlijke habitat wordt gehaald.

Een van de onderzoekers neemt een atlas mee over de anatomie van zeedieren op Europa. Kijk naar die vis, hij lijkt op een aardbrasem gecombineerd met een meerval. De mond is best interessant, de neus is vierkant en heeft een snor.

Aanvankelijk dachten ze dat het een zeldzame soort was uit het koninkrijk Felinae Purcicae natāre, maar nadat ze hem naar bloed hadden gestoken, was het resultaat van de DNA-test op zijn zachtst gezegd schokkend.

De onderzoekers hielden een bevroren oceaankat gevangen, met name de zoetwater Nebelung. Hij was een van de weinige Nebelungen onder water (heel oud lijkt het) die daadwerkelijk in de stille wateren van de maan Europa leven. Het was grijs, net als de Nebelung-katten op aarde. Hij heeft de vorm van een vis, maar volgens de atlas zou het katachtig zijn. Het kan dus niets anders zijn dan een zeehond als deze zowel katten- als viskenmerken heeft.

A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva,

cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.

Mă tem că n-am să te mai văd, uneori,

că or să-mi crească aripi ascuțite până la nori,

că ai să te ascunzi într-un ochi străin,

și el o să se-nchidă cu-o frunză de pelin.

Și-atunci mă apropii de pietre și tac,

iau cuvintele și le-nec în mare.

Șuier luna și o răsar și o prefac

într-o dragoste mare.

Émotion d'automne

L'automne est arrivé, couvre mon cœur de quelque chose

avec l'ombre d'un arbre ou mieux avec votre ombre.

J'ai peur de ne plus te revoir, parfois

que je ferai pousser des ailes pointues jusqu'aux nuages,

que tu te cacheras aux yeux d'un étranger,

et il se fermera avec une feuille d'absinthe.

Et puis je m'approche des pierres et je me tais,

Je prends les mots et je les noie dans la mer.

Je siffle la lune, je la lève et je fais semblant

dans un grand amour.

Unforgettable, that's what you are

Unforgettable though near or far

Like a song of love that clings to me

How the thought of you does things to me

Never before has someone been more

Unforgettable in every way

And forever more, that's how you'll stay

That's why, darling, it's incredible

That someone so unforgettable

Thinks that I am unforgettable too

Unforgettable in every way

And forever more, that's how you'll stay

That's why, darling, it's incredible

That someone so unforgettable

Thinks that I am unforgettable too.

Unvergesslich

Unvergesslich, das bist du

Unvergesslich, ob nah oder fern

Wie ein Lied der Liebe, das an mir haftet

Wie der Gedanke an dich Dinge mit mir macht

Noch nie war jemand mehr

In jeder Hinsicht unvergesslich

Und für immer wirst du so bleiben

Deshalb, Liebling, ist es unglaublich

Dieser jemand ist so unvergesslich

Denkt, dass ich auch unvergesslich bin

In jeder Hinsicht unvergesslich

Und für immer wirst du so bleiben

Deshalb, Liebling, ist es unglaublich

Dieser jemand ist so unvergesslich

Denkt, dass ich auch unvergesslich bin.

Începutul, pe cât este de greu, pe atât este de palpitant. Porți în inima ta o gamă largă de trăiri, emoții, stări, senzații. Multe dintre ele poate prea stângaci redate, exprimate, așa este și firesc acum. Este o perioadă a formării deprinderilor, a căutării, a descoperirilor, a revelațiilor, a învățării din greșeală și eșec, clipe în care mai mult testezi, nu ești convins că vrei să continui ce ai început. Alteori știm că începe o nouă etapă a vieții, pe care o căutăm fie noi înșine, fie cei din jur.

Oricum ar fi, începutul contează, închipuiți-vă un atlet bun, care ar fi participat la diverse concursuri și nu știu ce, mai ajungea acolo dacă nu avea susținere, dacă nu ar fi avut bafta de a găsi antrenorul potrivit stilului lui de a învăța și nevoilor lui? Nu, categoric nu.

La fel, poate ne imaginăm un nume de brand, ar mai fi avut succes, ar mai fi cumpărat atâta lume de acolo dacă nu avea susținere, publicitate, promovări pe nu știu câte canale de social media? Nu, bineînțeles că nu, lumea nici nu ar fi știut de existența acelui brand.

Începutul semnifică desprinderea de ce era înainte. Poate fi planificat sau neplanificat din timp, depinde ce vrem să începem. Dacă de exemplu vrem să ne înscriem la cursuri de balet, da, ne putem planifica începutul, nici atunci nu este chiar planificabil, dacă instructoarea nu se întoarce din concediu de maternitate până la data stabilită. Dacă ne aflăm noi în concediu de maternitate, nașterea nu poate fi programată, nu putem să ne alegem luna în care vom naște, cu atât mai mult ziua, ora. Se întâmplă pe moment. Atunci atât noi, cât și copilul avem parte de un început, un nou drum pe care vom merge împreună. Contează cum dorim să își înceapă viața copilul. În calitate de părinți, putem alege de ce vrem să aibă parte copilul. Ne exprimăm iubirea doar trimițându-i bani și colete cu nu știu ce jucărie din țara în care lucrăm, dar în timpul ăsta un străin are grijă de copilul nostru? Să nu ne surprindă mai târziu faptul că între noi și copil vor exista bariere, rețineri. Lipsa de apropiere de copil și de comunicare cu acesta are impact asupra dezvoltării lui, pentru că niciodată nu s-ar fi simțit dorit de către aceștia. Doar își va aminti de părinții lui biologici, însă nu îi va recunoaște ca părinți în adevăratul sens al cuvântului.

La polul opus, sunt părinții care aleg să rămână în țară. Ziua de mâine naște incertitudini, acest stres generat de incertitudinile, pe care singuri ni le închipuim, se revarsă asupra copilului, dacă nu știm să ne stăpânim și le lăsăm să facă ce vor. Atunci părinții devin irascibili, îi vorbesc aiurea, efectiv aiurea, copilului, din senin. Mare atenție ce îi oferim copilului în prima parte a prunciei, pentru că mintea lor este ca un burete. Absoarbe tot, fiecare cuvințel, gest, ton al vocii. Fără să își dorească, își va însuși acel început. Va prelua, stări, gânduri, impresii, atitudini. Ar fi păcat să se întâmple acest lucru. Trebuie să crească frumos din toate punctele de vedere, că degeaba l-ar fi purtat părinții prin cele mai bune școli, prin cele mai bune licee, facultatea mult visată și nu mai știu pe unde, degeaba ar ajunge înalt de 1,90, bine dezvoltat, atletic și mai nu știu cum, dacă la interior găsim un amestec de traume, ținute în sine, neconștientizate la timp, neexprimate, nevindecate. La exterior ar arăta bine, la interior însă s-ar vedea că nu s-a pus suflet în creșterea lui, pentru că i-ar lipsi fix ce ar fi mai de preț, compasiunea și omenia. Ce familie va mai întemeia și el la rândul lui? Ce generații vor rezulta din acea familie și tot așa. 

Are nevoie de căldură sufletească, la fel cum și copacul, când îl plantăm, pe lângă faptul că îl udăm, avem grijă să crească drept și gros, are nevoie și de căldura soarelui pentru a se dezvolta bine din toate punctele de vedere.

Uneori începutul mai poate să însemne că ne apucăm de un sport, mersul pe bicicletă, învățăm să gătim rețete noi și așa mai departe. Mare atenție însă, dacă vă alegeți să învățați ceva ce nu se poate învăța doar privind videoclipuri pe YouTube și atât, vă trebuie instructori sau profesori pentru treaba respectivă, încercați să căutați o persoană care măcar să aibă minimumul de voință să vrea să vă înțeleagă dorința de a deprinde acea abilitate, motivația voastră intrinsecă de a deveni mai independenți din acel punct de vedere, temerile voastre, să vă sprijine acolo unde nu prea vă descurcați, să depășiți împreună piedică respectivă. În caz contrar, tot voi veți avea de suferit, tot voi vă veți umple de frustrări, de nervi că ați plătit pentru acel curs și instructorul nu are timp pentru voi, mereu îi are pe alții, mereu îi prioritizează în defavoarea voastră, cu toate că și voi ați plătit aceeași sumă de bani ca cei favorizați.

La fel și la orele care se țin la școală, există teoria inteligențelor multiple conform căreia ar exista 9 tipuri de inteligență. Nu știu de ce unii profesori încă mai cred că elevii lor trebuie obligatoriu să fie buni la obiectul lor. Dacă alege să îl umilească public în fața clasei pentru cât de puțină matematică știe, atunci corect ar fi ca tot el, după ora respectivă, să îl finanțeze, să îi dea bani să poată merge la ședințe de terapie, să se vindece de teama de eșec, anxietate dătătoare de sângerări nazale, greață, amețeli, tulburări de somn și de ritm cardiac. Dacă nu este bun la matematică, nu este absolut nicio problemă, poate este o fire mai expresivă, mai bună la pictură, la instrumente de percuție, la limbi, la sport, la alte materii. Nicidecum nu ar fi corect să îi punem eticheta că nu poate să facă nimic, că oricum nu ar ști și nu ar înțelege, că nu se mai poate face nimic pentru el și cu el, că nu va ajunge nimic în viață și tot felul de scenarii de genul acesta. Orice om este unic, are propriile lui calități ce trebuie exersate, lucrate, cizelate. Asta ar trebui să facă părinții și profesorii care au această gândire învechită cum că dacă nu poate să învețe matematică, atunci nu poate să facă nimic. De curiozitate, absolvenții facultății de matematică se simt mulțumiți după ce o termină, câți chiar ajung să profeseze cu matematică când calea spre a deveni ce și-au dorit este presărată cu piedici la tot pasul și nici meritele și cunoașterea nu mai contează? Când dintr-o listă de 10 criterii, nu a corespuns doar unuia, în rest le avea pe toate și nu a mai fost primit? Ce sens are să le impunem să meargă pe o cale pe care nu ar mai merge nici cei ce iubesc matematica? Lăsați copiii, cursanții, învățăceii de toate felurile să își aleagă singuri calea, oricât de mult sau oricât de puțin li s-ar potrivi! Nu vă puneți în pielea altor persoane crezând că le cunoașteți mai bine, că intuiți ce își doresc, spre ce aspiră. Greșelile făcute pe cont propriu sunt mult mai simplu de corectat, decât cele făcute că te-au sfătuit alții să greșești. 

Depinde de la caz la caz, dacă e un copil mai docil va acceptat situația și va încerca să îi facă față, cu toate că va fi depresiv, neîmpăcat cu el însuși, plin de furie și va acumula frustrări ascunse. Dacă vorbim însă de o fire mai care nu se supune, care vrea să fie independentă în propriile decizii și preferințe, atunci riscăm să ajungem la o rată tot mai mare a abandonului școlar. Ar considera că de ce să mai meargă la acea clasă de mate-info, când oricum nu se regăsește în nimic din ce se discută acolo, mai nimic nu i se aplică și nu i se potrivește. De aceea, se recomandă ca părinții să își înțeleagă copiii și să i susțină în fiecare etapă mai importantă a vieții.

Chiar dacă m-am axat pe aspecte mai puțin plăcute, ele fac parte din realitatea fiecărui început, la urma urmei, începutul este cel mai complicat. Pe parcurs, lucrurile se mai simplifică, se mai fluidizează, și totul devine o experiență mult mai demnă de a fi trăită, experimentată și simțită. Bineînțeles că persoanele întâlnite în fiecare etapă a vieții oricărei persoane tinere au și ele meritele lor.

Să le mulțumim așadar, părinților noștri care ne-au oferit sprijin atât cât s-a putut, până la o anumită vârstă ne-au oferit posibilități, haine, accesorii, gadget-uri și toate acelea, ne-au hrănit, atât cu mâncare, cât și cu sentimente pozitive, că ne-au dat o pastilă, că ne-au bandajat rănile după fiecare căzătură, că ne alinau depresia când credeam că nu mai are rost, că au avut răbdarea să ne studieze, să ne analizeze și să ne spună ce ni s-ar potrivi mai mult în majoritatea situațiilor, că ne-au plimbat prin parcuri, pe la galerii de artă, gelaterii și cofetării, că ne-au cultivat niște gusturi în materie de muzică și arte plastice, că ne-au dat primele instrucțiuni, primul manual de utilizare al vieții.

Le mulțumim și educatorilor, învățătorilor și profesorilor, că și ei au petrecut o bună parte a timpului alături de noi, și ei poate au trăit ce trăiam și noi, emoțiile examenelor nu erau doar ale noastre, erau și ale lor. Apreciem fiecare gând bun, fiecare dată când ne lăsau să plecăm de la ore dacă nu ne simțeam bine, când ne-au corectat, când ne-au trimis cu forța la nu știu ce concurs, când ne-au explicat, când silabiseam, citeam alături de ei, când ne-au învățat lucruri noi, când au schimbat destine, când au adus sens în viețile noastre, când ne-au ajutat să ne gestionăm timpul mai bine, să nu mai fim atât de împrăștiați cum eram.

Mulțumiri din adâncul inimii pentru oricine ne-a ajutat să evoluăm, să trecem prin schimbări benefice, ne-a luat sub aripa protectoare.

Alku on tärkeä

Alku, niin vaikea kuin jännittäväkin. Kannat sydämessäsi monenlaisia kokemuksia, tunteita, tunnelmia, aistimuksia. Monet niistä on ehkä liian kömpelösti käännetty, ilmaistu, niin se nyt on. Se on taitojen muodostumisen, etsimisen, löytöjen, paljastusten, virheistä ja epäonnistumisista oppimisen aikaa, hetkiä, jolloin testaat enemmän, et ole vakuuttunut, että haluat jatkaa aloittamaasi. Toisinaan tiedämme, että uusi elämänvaihe on alkamassa, jota etsimme joko itsellemme tai läheisillemme.

Oli miten oli, alku ratkaisee, kuvittele hyvä urheilija, joka olisi osallistunut erilaisiin kilpailuihin ja en tiedä mihin, pääsisikö hän silti sinne, jos hänellä ei olisi tukea, jos hänellä ei olisi onnea löytää valmentaja oppimistyylinsä ja tarpeidensa mukaan? Ei, ehdottomasti ei.

Samalla tavalla, ehkä kuvittelemme brändinimen, olisiko se menestynyt, olisiko niin moni ostanut sieltä, jos sillä ei olisi ollut tukea, mainontaa, promootioita en tiedä kuinka monessa sosiaalisen median kanavassa? Ei, ei tietenkään, maailma ei edes tietäisi kyseisen brändin olemassaolosta.

Alku merkitsee irtautumista entisestä. Se voi olla suunniteltu tai suunnittelematon etukäteen, se riippuu siitä, mitä haluamme aloittaa. Jos esimerkiksi haluamme ilmoittautua balettitunneille, niin kyllä, aloitus voidaan suunnitella, silloinkaan se ei ole oikein suunniteltavaa, jos ohjaaja ei palaa äitiyslomalta sovittuun ajankohtaan mennessä. Jos olemme äitiyslomalla, synnytystä ei voi ajoittaa, emme voi valita synnytyskuukautta, saati päivää, aikaa. Se tapahtuu hetkellisesti. Silloin sekä meillä että lapsella on alku, uusi polku, jota kuljemme yhdessä. Sillä on merkitystä, miten haluamme lapsen aloittavan elämänsä. Vanhempana voimme valita, mitä haluamme lapselle. Ilmaisemme rakkauttamme vain lähettämällä hänelle rahaa ja paketteja en tiedä mitä lelua maasta, jossa työskentelemme, mutta sillä välin muukalainen hoitaa lastamme? Älkäämme ihmetelkö myöhemmin, että meidän ja lapsen välille tulee esteitä, rajoituksia. Läheisyyden puute lapsen kanssa ja kommunikointi hänen kanssaan vaikuttaa hänen kehitykseensä, koska hän ei olisi koskaan tuntenut olevansa heidän haluttunsa. Hän muistaa vain biologiset vanhempansa, mutta hän ei tunnista heitä vanhemmiksi varsinaisessa merkityksessä.

Vastakkaisella puolella ovat vanhemmat, jotka päättävät jäädä maahan. Huominen synnyttää epävarmuutta, tämä epävarmuustekijöiden synnyttämä stressi, jonka kuvittelemme, leviää lapselle, jos emme osaa hallita itseämme ja antaa heidän tehdä mitä haluavat. Sitten vanhemmat kiihtyvät, puhuvat hölynpölyä, käytännössä hölynpölyä, lapselle, aivan tyhjästä. Kiinnitämme paljon huomiota lapseen lapsen alkuvaiheessa, koska hänen mielensä on kuin sieni. Imeydy kaikkiin, jokainen sana, ele, äänensävy. Haluttomasti hän ottaa sen alun. Se ottaa vallan, tunnelmia, ajatuksia, vaikutelmia, asenteita. Olisi sääli, jos näin tapahtuisi. Hänen täytyy kasvaa kauniiksi kaikista näkökulmista, koska hänen vanhempansa olisivat vienyt hänet läpi parhaiden koulujen, parhaiden lukioiden, paljon unelmoidun korkeakoulun ja en tiedä missä, se olisi turhaa. hän saavuttaisi korkeuden 1,90, hyvin kehittynyt, urheilullinen ja en tiedä kuinka, jos sisältä löydämme sekoituksen traumoja, joita on säilytetty itsessämme, ei ajoissa tajuttu, ei ilmaistu, ei parantunut. Ulkoapäin se näyttäisi hyvältä, mutta sisältä näkisi, ettei sielua pantu sen kasvuun, koska siitä puuttuisi ehdottomasti se, mikä olisi arvokkainta, myötätuntoa ja inhimillisyyttä. Minkä perheen hän puolestaan löytää? Mitä sukupolvia siitä perheestä syntyy ja niin edelleen.

Se tarvitsee sielun lämpöä, kuten puu, kun istutamme sen, kastelun lisäksi huolehdimme siitä, että se kasvaa suoraksi ja paksuksi, se tarvitsee myös auringon lämpöä kehittyäkseen kaikin tavoin.

Joskus alku voi tarkoittaa urheilun aloittamista, pyöräilyä, uusien reseptien valmistamisen oppimista ja niin edelleen. Ole kuitenkin varovainen, jos päätät oppia jotain, jota ei voi oppia vain katsomalla YouTube-videoita ja siinä se, tarvitset ohjaajia tai opettajia kyseiseen työhön, yritä etsiä henkilö, jolla on vähintään vähimmäishalu Ymmärrä halusi oppia tuo taito, sisäinen motivaatiosi tulla itsenäisemmäksi tuosta näkökulmasta, pelkosi, tukea sinua siellä, missä et oikein onnistu, voittaa tämä este yhdessä. Muuten sinäkin kärsit, olet myös täynnä turhautumista, hermoja siitä, että maksoit kurssin ja ohjaajalla ei ole aikaa sinulle, hänellä on aina muita, hän priorisoi heidät aina sinua vastaan, kaikella mitä sinä myös maksoit rahaa kuin suositut.

Kuten koululuokissa, on olemassa useiden älykkyyden teoria, jonka mukaan älykkyyttä on 9 tyyppiä. En tiedä, miksi jotkut opettajat edelleen ajattelevat, että heidän oppilaidensa täytyy olla hyviä aineessaan. Jos hän päättää nöyryyttää häntä julkisesti luokan edessä, koska hän tietää vähän matematiikkaa, hänen olisi reilua, että hän sen tunnin jälkeen rahoittaisi hänet, antaisi hänelle rahaa terapiaistuntoihin menemistä varten, parantuakseen pelosta. epäonnistuminen, ahdistuneisuus, joka johtaa nenäverenvuotoon, pahoinvointi, huimaus, uni ja sydämen rytmihäiriöt. Jos hän ei ole hyvä matematiikassa, se ei ole ongelma, ehkä hän on ilmeisempi, parempi maalaamisessa, lyömäsoittimissa, kielissä, urheilussa ja muissa aineissa. Ei olisi missään nimessä reilua leimata häntä, että hän ei voi tehdä mitään, että hän ei tietäisi eikä ymmärtäisi joka tapauksessa, ettei hänen ja hänen kanssaan voida tehdä mitään, ettei mikään tule olemaan mitään elämässä. ja kaikenlaisia tämän kaltaisia skenaarioita. Jokainen mies on ainutlaatuinen, hänellä on omat ominaisuutensa, joita on harjoitettava, työstettävä, hiottava. Sitä vanhempien ja opettajien, joilla on tämä vanhentunut ajatus, että jos hän ei voi oppia matematiikkaa, hän ei voi tehdä mitään, pitäisi tehdä. Uteliaisuudesta matematiikan tiedekunnan valmistuneet tuntevat tyytyväisyyttä sen valmistuttuaan, kuinka moni todella päätyy opettamaan matematiikkaa, kun tie halutuiksi on täynnä esteitä joka askeleella, eikä edes ansioilla ja tiedolla ole enää väliä? Kun 10 kriteerin luettelosta hän ei vastannut vain yhtä, muuten hänellä oli ne kaikki, eikä häntä koskaan hyväksytty? Mitä järkeä on pakottaa heidät seuraamaan polkua, jota edes matematiikkaa rakastavat eivät seuraisi? Anna lasten, oppijoiden, kaikenlaisten oppijoiden valita oma polkunsa, kuinka paljon tai kuinka vähän heille sopii! Älä aseta itseäsi muiden ihmisten asemaan ajatellen, että tunnet heidät paremmin, että ymmärrät, mitä he haluavat, mitä he tavoittelevat. Itse tekemäsi virheet on paljon helpompi korjata kuin ne, jotka on tehty, koska muut neuvoivat sinua tekemään virheen.

Se riippuu tapauksesta, jos hän on tottelevaisempi lapsi, hän hyväksyy tilanteen ja yrittää käsitellä sitä, vaikka hän on masentunut, ei rauhassa itsensä kanssa, täynnä vihaa ja kerääntyy piilotettuja turhautumisia. Mutta jos puhumme luonteesta, joka ei tottele, joka haluaa olla itsenäinen omissa päätöksissään ja mieltymyksissään, vaarana on, että koulun keskeyttäneiden määrä kasvaa. Hän ajattelisi, että miksi mennä tuolle mate-info-tunnille, kun häntä ei muutenkaan löydy mistään, josta siellä keskustellaan, mikään ei koske häntä eikä sovi hänelle. Siksi on suositeltavaa, että vanhemmat ymmärtävät lapsiaan ja tukevat heitä kaikissa tärkeissä elämänvaiheissa.

Vaikka keskityin vähemmän miellyttäviin puoliin, ne ovat osa jokaisen alun todellisuutta, alkuhan on monimutkaisin. Matkan varrella asiat yksinkertaistuvat, sujuu ja kaikesta tulee kokemus, joka on paljon elämisen, kokemisen ja tuntemisen arvoinen. Tietysti jokaisen nuoren elämän kaikissa vaiheissa kohdatuilla ihmisillä on puolensa.

Kiitämme siis vanhempiamme, jotka tukivat meitä niin paljon kuin pystyivät, tiettyyn ikään saakka he antoivat meille mahdollisuuksia, vaatteita, asusteita, vempaimia ja kaikkea muuta, he ruokkivat meitä, sekä ruoalla että positiivisilla tunteilla, joita he antoivat meille. pilleri, että he sidoivat haavamme jokaisen kaatumisen jälkeen, että he helpottivat masennustamme, kun ajattelimme, että se oli turhaa, että heillä oli kärsivällisyyttä tutkia meitä, analysoida meitä ja kertoa mikä sopisi meille paremmin useimmissa tilanteissa, että he kävelivät meidät puistojen läpi, taidegallerioihin, gelaterioihin ja makeisiin, että he viljelivät joitain makuja musiikista ja kuvataiteesta, että he antoivat meille ensimmäiset ohjeet, elämän ensimmäisen ohjekirjan.

Kiitämme myös kasvattajia, opettajia ja professoreita, koska hekin viettivät suuren osan ajasta kanssamme, ja he ovat saattaneet kokea sen, mitä me koimme, kokeiden tunteet eivät olleet vain meidän, ne olivat myös heidän. Arvostamme jokaista hyvää ajatusta, joka kerta, kun he antoivat meidän lähteä luokasta, jos emme voineet hyvin, kun he korjasivat meitä, kun he pakottivat meidät en tiedä mihin kilpailuun, kun he selittivät meille, kun kirjoitimme, luimme heidän kanssaan, kun he opettivat meille uusia asioita, kun he muuttivat kohtaloita, kun he toivat merkityksen elämäämme, kun he auttoivat meitä hallitsemaan aikaamme paremmin, lakkauttamasta olemasta niin hajallaan kuin olimme.

Kiitos sydämemme pohjasta kaikille, jotka auttoivat meitä kehittymään, käymään läpi hyödyllisiä muutoksia, veivät meidät suojaavan siipiensä alle.

PROLOG

Cartea care nu trebuia deschisă

Într-o seară târzie de toamnă, când frunzele se desprindeau încet din ramurile copacilor și coborau spre pământ asemenea unor mici foi de manuscris purtate de vânt, patru tineri urcau un drum vechi de munte.

Drumul era îngust și aproape uitat.

Pietrele, acoperite de mușchi, păreau că nu mai văzuseră de multă vreme pași omenești. Pe alocuri, iarba crescuse printre crăpături, iar crengile copacilor se aplecau deasupra cărării, formând un fel de boltă naturală.

Cerul se întuneca.

Ultimele raze ale soarelui se strecurau printre nori și aprindeau pentru câteva clipe vârfurile munților.

Cristian mergea în frunte.

Nu vorbea.

Avea privirea îndreptată înainte și părea că ascultă ceva ce ceilalți nu puteau auzi.

În urma lui mergea Andrei, ținând strâns la piept o mică cruce de lemn.

Crucea era simplă, fără podoabe.

Dar Andrei o purta cu o grijă deosebită, ca și cum în ea ar fi fost ascunsă o taină.

Darius venea după el.

Purta o geantă veche, aproape prea grea pentru vârsta lui.

În ea se afla un manuscris.

Un manuscris pe care îl găsiseră cu câteva zile înainte într-un loc despre care nimeni dintre ei nu voia să vorbească prea mult.

Ultimul era Luca.

El vorbea cel mai puțin.

Privea cerul.

Din când în când se oprea pentru o clipă și privea stelele care începeau să apară una câte una.

— Mai este mult? întrebă Darius, rupând tăcerea.

Cristian continuă să meargă.

— Nu știu.

— Cum adică nu știi? Noi am plecat de ore întregi.

— Știu.

— Atunci unde mergem?

Cristian se opri.

Ceilalți trei se opriră și ei.

În fața lor se întindea o vale adâncă, acoperită de ceața serii.

— Nu știu, repetă Cristian.

Darius îl privi nedumerit.

— Atunci de ce continuăm?

Cristian ridică ochii spre cer.

— Pentru că poate nu noi am ales drumul.

Andrei strânse crucea.

— Atunci cine l-a ales?

Cristian rămase tăcut câteva clipe.

— Poate că uneori Dumnezeu pune omul pe un drum înainte ca omul să înțeleagă de ce.

Luca zâmbi ușor.

— Unele drumuri se înțeleg abia după ce le-ai parcurs.

Deodată, în depărtare, printre copaci, se zări o lumină.

Cei patru priviră într-acolo.

Pe coama dealului se ridica o biserică veche.

Turla ei se înălța deasupra pădurii, iar pe acoperiș se vedea o cruce de fier, întunecată de vreme.

Nu știau cine o construise.

Nu știau de când exista.

Știau doar că, în acea seară, biserica părea să-i aștepte.

Au urcat.

Ușa era întredeschisă.

Andrei împinse încet.

Un scârțâit lung răsună în interior.

În biserică era întuneric.

Mirosea a lemn vechi, tămâie și ceară.

Pe pereți se vedeau icoane întunecate de vreme.

Doar o candelă ardea înaintea unei icoane a Mântuitorului.

Flacăra ei tremura.

Pe o masă veche, în mijlocul bisericii, se afla o carte.

Darius se apropie.

Coperta era neagră.

Nu avea titlu.

Nu avea numele unui autor.

Nu avea nicio podoabă.

Doar o cruce.

Darius întinse mâna.

— Nu o deschide, spuse Luca.

Darius se opri.

— De ce?

Luca privea icoana.

— Pentru că unele cărți nu se lasă citite fără să-l schimbe pe cel care le citește.

Darius zâmbi.

— Este doar o carte.

Cristian se apropie.

Privi coperta.

Apoi privi crucea.

— Poate că tocmai de aceea trebuie deschisă.

Andrei îl opri.

— Cristian...

— Dacă am fost conduși până aici, poate că există un motiv.

Ridică încet coperta.

În aceeași clipă, candela începu să ardă mai puternic.

Flacăra se înălță.

Pereții bisericii tremurară.

Icoanele păreau să se miște în lumina aurie.

Apoi se auzi un sunet asemănător unui clopot venit de foarte departe.

Și, într-o clipă, totul dispăru.

Biserica.

Masa.

Icoanele.

Pereții.

Pământul.

Cei patru călători căzură într-un timp fără început și fără sfârșit.

Iar cartea rămase deschisă.

---

I

Povestea magului călător în stele

Primul lucru pe care îl văzură fu cerul.

Dar nu era cerul pe care îl știau.

Stelele păreau atât de aproape, încât aveai impresia că puteai întinde mâna spre ele.

Atârnau deasupra pământului asemenea unor candele aprinse într-o biserică nevăzută.

Aerul era rece.

Pământul strălucea sub lumina lunii.

Departe, pe un deal, mergea un bătrân.

Avea barba albă și lungă, iar pașii lui erau înceți.

În mâna dreaptă ținea un toiag.

Când ajunse lângă ei, se opri.

— Cine sunteți?

Cristian răspunse:

— Călători.

Bătrânul îi privi cu atenție.

— Toți oamenii sunt călători.

— Și dumneata?

— Eu sunt un om care a căutat.

— Ce ai căutat?

Bătrânul ridică privirea către stele.

— Răspunsul.

— Și l-ai găsit?

Bătrânul zâmbi.

— Am găsit multe răspunsuri.

— Atunci de ce pari trist?

Bătrânul se sprijini în toiag.

— Pentru că uneori omul poate găsi răspunsuri înainte de a înțelege întrebarea.

Cei patru tăcură.

— Am căutat în stele, continuă el. Am căutat în munți, în cărți, în oameni și în propria mea minte. Am crezut că, dacă voi cunoaște toate tainele lumii, voi cunoaște și taina vieții.

— Și ai cunoscut-o?

— Nu.

— De ce?

Bătrânul își puse mâna pe inimă.

— Pentru că am uitat să pun întrebarea cea mai simplă.

Cristian se apropie.

— Care?

Bătrânul îl privi drept în ochi.

— Cine este Dumnezeu pentru mine?

O liniște adâncă se așternu peste câmp.

Stelele păreau că ard mai puternic.

Luca șopti:

— Poate că omul poate cunoaște lumea întreagă și totuși să nu se cunoască pe sine.

Bătrânul îl privi cu blândețe.

— Ai înțeles.

Atunci cerul începu să se schimbe.

Stelele se îndepărtară.

Dealurile dispărură.

În fața lor se deschise un drum luminos.

— Mergeți, spuse bătrânul.

— Unde?

— Spre următoarea întrebare.

Și dispăru.

---

II

Gemenii

Drumul îi purtă către o cetate împărțită în două.

Un zid mare o despărțea în două lumi.

În partea de răsărit trăiau oamenii puterii.

Aveau palate, armate și bogății.

În partea cealaltă trăiau oamenii care căutau înțelepciunea.

Aveau puține lucruri, dar își petreceau zilele citind, rugându-se și vorbind despre adevăr.

În cetate trăiau doi frați gemeni.

Semănau atât de mult la chip, încât nimeni nu-i putea deosebi.

Dar sufletele lor erau foarte diferite.

Primul spunea:

— Omul trebuie să fie puternic.

Celălalt răspundea:

— Omul trebuie să fie drept.

Primul spunea:

— Trebuie să-i învingem pe ceilalți.

Al doilea răspundea:

— Mai întâi trebuie să învingem răul din noi.

Cristian îi privi mult timp.

— Care dintre voi are dreptate?

Cei doi se uitară unul la altul.

În cele din urmă, al doilea spuse:

— Niciun om nu are dreptate atunci când se pune pe sine în locul lui Dumnezeu.

Andrei făcu semnul crucii.

În clipa aceea, zidul dintre cele două părți ale cetății începu să se crape.

O lumină trecu peste el.

Oamenii puterii se opriră.

Oamenii înțelepciunii se ridicară.

Și, pentru prima dată, cele două părți ale cetății se priviră fără ură.

Cristian înțelese că adevărata despărțire dintre oameni nu este făcută din piatră.

Este făcută din mândrie.

---

III

Decebal

Mai târziu, munții se ridicară înaintea lor.

Erau munți înalți și întunecați.

Piatra era rece.

Vântul cobora din creste.

În depărtare se vedea o cetate.

Pe zidurile ei stăteau oameni înarmați.

Deasupra cetății se afla un rege.

Decebal.

Privea în depărtare.

Nu părea speriat.

Dar nici triumfător.

Avea pe chip gravitatea omului care știe că istoria nu este niciodată numai despre victorie.

Cristian se apropie.

— Ce cauți aici?

Decebal îl privi.

— Îmi caut poporul în veșnicia istoriei.

— Și ce va rămâne?

Regele se uită către munți.

— Nu zidurile.

— Atunci ce?

— Memoria.

Darius întrebă:

— Și dacă memoria se pierde?

Decebal tăcu.

Vântul trecu peste cetate.

— Atunci fiecare generație trebuie să înceapă din nou.

Cristian privi oamenii de pe ziduri.

Înțelese că istoria nu este doar despre cei care au fost.

Este și despre cei care vin.

---

IV

Mureșanu

Într-o altă vreme ajunseră într-un ținut în care oamenii vorbeau despre libertate.

Dar fiecare înțelegea altceva prin acest cuvânt.

Unii voiau libertate pentru putere.

Alții pentru avere.

Unii voiau libertatea de a face orice.

Un poet stătea singur și scria.

Cristian se apropie.

— Ce cauți în cuvinte?

Poetul ridică privirea.

— Un adevăr care să nu moară odată cu mine.

— Și l-ai găsit?

— Încă nu.

— Atunci de ce continui?

Poetul zâmbi.

— Pentru că omul nu trebuie să înceteze să caute adevărul doar fiindcă drumul este lung.

Luca privi spre o biserică aflată pe deal.

— Poate că adevărul nu este o idee.

Poetul îl privi.

— Atunci ce este?

Luca răspunse:

— O Persoană.

Poetul tăcu.

Clopotul bisericii începu să bată.

Iar ecoul lui coborî peste vale.

---

V

Memento mori

Noaptea veni brusc.

În fața lor apăru o cetate uriașă.

Avea palate, turnuri, piețe, aur și statui.

Oamenii alergau după bogăție.

Alții după faimă.

Alții după putere.

Un împărat își ridica un palat.

Un copil se juca pe stradă.

Un bătrân își făcea rugăciunea.

Apoi timpul trecu.

Palatul se prăbuși.

Statuile se sfărâmară.

Piața se umplu de iarbă.

Numele împăratului se uitară.

Generațiile trecură.

Și tot ceea ce părea veșnic deveni pulbere.

Dar, într-un colț al orașului, rămase o biserică.

Micuță.

Săracă.

Cu o cruce simplă.

Andrei o privi.

— De ce ea a rămas?

Cristian răspunse:

— Poate pentru că nu a fost construită pentru slava omenească.

Darius șopti:

— Memento mori.

Luca adăugă:

— Amintește-ți că ești muritor.

Cristian privi crucea.

— Dar creștinul își amintește și altceva.

— Ce?

— Că moartea nu este ultimul cuvânt.

---

VI

Cei trei viteji

Într-o vale întâlniră trei războinici.

Primul era puternic.

Al doilea era inteligent.

Al treilea era curajos.

Toți trei voiau să fie conducători.

Au venit înaintea unui călugăr bătrân.

— Care dintre noi este cel mai vrednic? întrebă primul.

Călugărul îi privi.

— Cel care știe să slujească.

Cei trei râseră.

— Noi suntem viteji!

— Atunci dovediți-o.

Călugărul le întinse o găleată.

— Duceți apă unui bătrân.

Cei trei se priviră.

Niciunul nu voia.

Atunci călugărul zâmbi.

— Iată cât valorează vitejia voastră.

Cristian înțelese.

Adevărata putere nu se vede întotdeauna în război.

Uneori se vede în smerenie.

Uneori omul cel mai puternic este cel care poate îngenunchea înaintea lui Dumnezeu și poate întinde mâna către cel căzut.

---

VII

Țiganiada

După munți veni o lume cu totul diferită.

Era zgomotoasă.

Plină de oameni, de râsete și de certuri.

Unii vorbeau mult și făceau puțin.

Alții se lăudau cu lucruri pe care nu le făcuseră niciodată.

Darius începu să râdă.

— Parcă ne-am întors în lumea noastră.

Andrei îl privi.

— De ce?

— Pentru că oamenii sunt aceiași în toate veacurile.

Cristian zâmbi.

— Poate acesta este rostul comicului: să ne arate cât de ridicoli putem deveni atunci când ne luăm prea în serios.

Un om se lăuda că este cel mai mare dintre toți.

Altul spunea că știe toate răspunsurile.

Un al treilea voia să conducă lumea.

Luca îi privi și spuse:

— Omul care vrea să conducă lumea ar trebui mai întâi să învețe să-și conducă propria inimă.

Și, pentru prima dată după multe zile, cei patru râseră împreună.

---

VIII

Horiade

Călătoria deveni grea.

Ajunseră într-un ținut în care oamenii suferiseră.

Acolo nu mai era loc pentru glume.

Era nedreptate.

Era sărăcie.

Era revoltă.

Cristian văzu chipurile oamenilor.

— Nu putem trece mai departe ca și cum nu am fi văzut nimic.

Andrei îl aprobă.

— Creștinul nu trebuie să fie indiferent la suferința aproapelui.

Un bătrân se apropie.

— Dar ce poate face un singur om?

Cristian răspunse:

— Poate începe prin a nu mai trece pe lângă cel care suferă.

— Și dacă nu este suficient?

— Atunci mai facem un pas.

— Și dacă nici acela nu este suficient?

— Mai facem unul.

— Până când?

Cristian privi crucea din mâna lui Andrei.

— Până când Dumnezeu ne va spune că am făcut tot ce am putut.

---

IX

Mitologice

În acea noapte, Cristian visă.

Văzu zeități, eroi și împărați.

Toți promiteau oamenilor nemurirea.

Unii prin putere.

Alții prin frumusețe.

Alții prin glorie.

Cristian întrebă:

— De ce vă temeți?

Nimeni nu răspunse.

Apoi toate chipurile dispărură.

Rămase un singur bătrân.

— Tu cine ești?

— Omul care a înțeles prea târziu că omul nu devine nemuritor doar pentru că este ținut minte.

— Atunci cum?

Bătrânul arătă spre o lumină.

Cristian o privi.

Era lumina unei candele.

— Prin Dumnezeu.

Cristian se trezi.

Pentru câteva clipe nu știa unde se află.

Andrei dormea.

Darius dormea.

Luca privea focul.

— Ai visat? întrebă Luca.

Cristian încuviință.

— Da.

— Ce ai văzut?

Cristian privi flacăra.

— Că omul caută nemurirea în toate locurile, cu excepția celui în care trebuie să o caute.

Luca nu răspunse.

Doar făcu semnul crucii.

---

X

Întâlnirea

După multe zile, cei patru se reuniră într-o vale.

Fiecare purta ceva.

Cristian avea manuscrisul.

Andrei avea crucea.

Darius avea cartea.

Luca avea lumânarea.

— Ce am învățat? întrebă Darius.

Cristian răspunse:

— Că trecutul este mare.

Andrei adăugă:

— Că omul este slab.

Luca continuă:

— Că timpul trece.

Darius întrebă:

— Și atunci ce rămâne?

Cristian ridică încet crucea.

— Dumnezeu.

Vântul trecu peste vale.

Flacăra lumânării se aplecă, dar nu se stinse.

---

XI

Călătoria spre Bizanț

Înaintea lor apăru un oraș de aur.

Cupolele străluceau.

Mozaicurile scânteiau în lumina soarelui.

Icoanele păreau că privesc lumea.

Clopotele răsunau peste cetate.

Era o lume bizantină.

O lume în care piatra, aurul, lumina și credința se întâlneau într-o singură mărturisire.

În centrul orașului se ridica un templu uriaș.

Cei patru intrară.

Deasupra lor se înălțau cupolele.

Lumina cădea peste chipurile sfinților.

Dar cel mai mult îi impresionă o icoană.

Hristos Pantocrator privea către ei.

Nu era o privire de condamnare.

Era o privire care vedea tot.

Binele.

Răul.

Frica.

Mândria.

Speranța.

Căderea.

Ridicarea.

Cristian îngenunche.

Ceilalți trei făcură la fel.

Și atunci înțeleseră.

Călătoria lor nu fusese despre trecut.

Nu fusese despre războaie.

Nu fusese despre împărați.

Nu fusese despre glorie.

Fusese despre suflet.

Omul poate traversa veacuri întregi și poate rămâne același dacă nu își schimbă inima.

Dar poate păși o singură dată înaintea lui Dumnezeu și poate începe o viață nouă.

---

XII

Cartea

Când reveniră în biserica veche, manuscrisul era din nou pe masă.

Darius îl deschise.

Acum paginile nu mai erau goale.

Erau pline.

Dar nu cu povestea celor pe care îi întâlniseră.

Cu povestea lor.

Cristian citi:

„Patru oameni au plecat să caute sensul istoriei și au descoperit că istoria fără Dumnezeu este doar o succesiune de umbre.”

Andrei continuă:

„Au căutat vitejia și au găsit smerenia.”

Darius:

„Au căutat nemurirea și au găsit credința.”

Luca:

„Au căutat lumina și au găsit Crucea.”

Cartea se închise singură.

În aceeași clipă, candela se aprinse.

Cei patru înțeleseră că drumul lor se terminase.

Sau, mai bine spus, că adevăratul lor drum abia începea.

---

EPILOG

Calea

Dimineața îi găsi în fața bisericii.

Cerul era limpede.

Munții străluceau sub primele raze ale soarelui.

Luca aprinse lumânarea.

Andrei ridică crucea.

Darius luă manuscrisul.

Cristian privi înainte.

— Și acum?

— Acum ne întoarcem, spuse Andrei.

— Unde?

— În lumea noastră.

Cristian zâmbi.

— Dar lumea noastră nu mai este aceeași.

Darius întrebă:

— De ce?

Cristian privi spre răsărit.

— Pentru că noi nu mai suntem aceiași.

Porniră.

În urma lor rămase biserica.

Înaintea lor se întindea lumea.

O lume care încă avea războaie.

O lume care încă avea mândrie.

O lume care încă avea nedreptate.

Dar și o lume în care un om putea aprinde o lumânare.

Un om putea ierta.

Un om putea ajuta.

Un om putea ridica pe cel căzut.

Un om putea spune:

„Doamne, luminează-mi calea.”

Și poate că aceasta era adevărata epopee.

Nu povestea împăraților.

Nu povestea cuceritorilor.

Nu povestea celor care au vrut să fie nemuritori.

Ci povestea omului care, după ce a rătăcit prin toate veacurile, se întoarce la Dumnezeu.

Cristian se opri o clipă.

Privi spre biserica îndepărtată.

Crucea de pe turla ei strălucea în lumina dimineții.

Apoi făcu semnul crucii.

— Să mergem.

Cei patru continuară drumul.

Nu știau ce avea să le aducă ziua.

Nu știau ce oameni vor întâlni.

Nu știau câte încercări îi așteptau.

Dar știau un lucru.

Nu mai mergeau singuri.

Deasupra lor, soarele răsărea.

Lumina lui se așeza peste munți, peste păduri, peste drumuri și peste case asemenea unei binecuvântări.

Iar undeva, în adâncul sufletului lor, rămânea ecoul unei singure chemări:

Să mergi înainte.

Să nu uiți.

Să ierți.

Să iubești.

Să crezi.

Și, atunci când drumul devine greu, să privești spre Cruce.

Pentru că uneori omul călătorește prin istorie pentru a descoperi lumea.

Alteori călătorește prin lume pentru a se descoperi pe sine.

Dar cea mai lungă călătorie este aceea de la inimă la Dumnezeu.

Iar cei patru călători porniseră, fără să știe, tocmai pe acest drum.

Drumul Crucii prin veacuri.

Sfârșit.

Doamnelor și domnilor, suntem astăzi organizatorii unui eveniment spectaculos, ne-am dat întâlnire toată lumea în Ulaanbaatar, cel mai frumos oraș al Mongoliei, ce și-a propus ca în acest an să găzduiască un campionat un pic cam ieșit din tipare, este vorba despre campionatul international de strănutat. S-au adunat concurenți din toate colțurile lumii pentru a arăta că pot, că au talent și știu cum să-l mai și folosească. Fără să mai așteptăm, să începem!

Concurenta cu numărul 1 se pregătește să strănute, face exerciții de inspir-expir, inspir-expir și strănută! Mămulică... da' ce strănut, s-a auzit până la jumătatea stadionului. Bravo!

Concurenta cu numărul 2 a tras pe nas piper din solnița cu capac auriu, îi curg lacrimile, presimt că va fi ceva extrem de melodios. Și strănută...! A strănutat atât de tare, că nici nu s-a auzit... până și pisicile strănută mai tare...mai trebuie exersat...

Concurentul cu numărul 3 mai este și scafandru profesionist, știe și cât timp să își țină respirația pentru a strănuta perfect. Ne pregătim să îl ascultăm. Se desfășoară. Și acesta este un strănut genial. Foarte bine! S-a auzit până și în câmpiile vecine Mongoliei...

Concurentul cu numărul 4 susține că are strănutatul în sânge. De mic copil strănuta de la ambrozie și pomi fructiferi, iar în timp a devenit expert. Acum strănută și el. Ce strănut și de această dată...l-a detectat un satelit ce oferă internet pe planeta Pământ.

Deja facem progrese!

Concurenta cu numărul 5 are studii de specialitate în așa ceva. S-a antrenat și pe cont propriu strănutând la nunți, petreceri în aer liber, zile de naștere, de Anul Nou cu prietenii și așa mai departe... Începe, se pregătește, strănută...10 perfect! De această dată, l-a recepționat un satelit de pe lună. Povestea astrofizică a lui Morgan Freeman cu moleculele de oxigen ce împiedică propagarea sunetelor în Univers nu prea are sens în cazul acestei competiții. 

Concurenții următori au reușit să ne impresioneze chiar mai mult privind intensitatea sunetelor produse. Au fost persoane care au strănutat atât de tare, încât sunetul a fost recepționat și de sateliți de pe Venus și Mercur. Asemenea profesioniști ne-ar putea încânta doar o dată în viață cu rezultatul muncii lor asidue.

Din 1000 de participanți ascultați și evaluați, doar unul a obținut premiul cel mare și anume, atât o locuință lacustră în Maldive, cât și un epilator de ultimă generație. Câștigătorul este norvegian de origine și o sursă de inspirație pentru toți cei ce plănuiesc să participe și să se antreneze pentru un asemenea campionat! Felicitări!

  Cândva am visat să zbor, să văd lumea de sus. Atât de sus încât nimeni să nu-mi poată lua libertatea de a visa. Mi-am dorit să nu mai cobor, pentru că de sus totul pare diferit.

  De sus poți vedea fiecare pas greșit și fiecare pas bun. Înțelegi că fiecare om duce o luptă pe care ceilalți nu o văd. Problemele par mai mici, iar drumul pe care l-ai parcurs capătă un alt înțeles.

  Poate că nu vom putea zbura niciodată cu adevărat, dar putem învăța să privim viața de sus, cu mai multă înțelegere, mai puțină grabă și mai multă speranță.

Virgil intrase să cumpere o pâine. După el își făcuse apariția o femeie deosebit de frumoasă, care cumpărase un covrig și care nu-și mai lua ochii de la dânsul.

- Mă cunoaștețu de undeva? o întrebase el intrigat.

- Am impresia că vă cunosc de când lumea! îi răspunse ea zâmbind. Nu știu de ce, dar îmi amintiți de fostul meu soț… decedat într-un accident de mașină!

- Nu vă ascund că și dvs. îmi păreți cunoscută! supralicitase el. Credeți în reîncarnare?

- O, da!

- Aceasta ar fi o explicație!

Femeia se uită lung la dânsul.

- Stai pe aproape?

- De ce mă întrebi?

- Cum de ce? Locul unei femei este lângă soțul ei!

Virgil amuțise pentru câteva clipe.

- Stau pe aici, prin zonă! Doar n-o…

Ea îi puse un deget pe buze.

- Ba aș o…