La bunicii mei

Crivăţu‘ îşi făcu avânt

într-un cuib de păsări mute

cât să-ncapă în trupul lor

iarna - flutur alb de vânt.

Strânse-n sânul ei de gheaţă

valvârtejuri şi ninsori.

Şi când şade să asculte

triste suflete de flori,

le aşterne pe pământ.

Trece palid soarele,

stelele de ger

îmbracă faţa lui diamantină.

Iată-l înghiţit de cer,

scuturându-şi pletele

într-o pată de lumină.

În răsuflu’ ei deodată

ridică cetate albă:

în risipă să te scuturi

de visarea care scaldă

o fereastră cu gutuie.

Molcomă fantasma şade

ca o pasăre trudită.

Se adună. Apoi suie

turnuri nalte de zăpadă.

Un schelet de pom sclipeşte

în troieni dezordonate,

vântul nu mai hoinăreşte

pe la case îndesate.

Urcă drumul de ninsoare

urători, copii de-o șchioapă,

cu un plug din două fiare,

tras pe uliță de-o iapă.

Un copil numai paiete

ce în șale îi ajung,

larg învârte biciul care

sună într-un tunet lung -

geru-i fuge de la ghete.

Tremură în raza lunii

sălcii de argint cochete.

Mai la margine de sat

unde basmele se spun,

mulţi copii la vatra sobei

timpul pare c-a lăsat.

Au venit de prin cătun

cu trăistuţe la spinare

să le-ndese cu poveşti.

Zmei naivi îşi cântă versul

ca o nobilă întristare.

Două fete ştrengăriţe

împletesc înduioşate

înger palid în cosiţe.

La fereastra cu muşcate,

o măicuţă îndurerată

câteodată lung priveşte

prin zăpezi imaculate,

gânditoare îşi vorbeşte:

« poate-n drumuri se arată,

peste gardu’ acoperit,

fiul drag venind din lume » …

Plânge încet şi chinuit,

îi rosteşte al său nume.

Se mai uită spre icoană,

la Isus văzând într-însul

o lumină cum deşiră

flăcările de aramă;

îşi mai domoleşte plânsul.

Peste satu’ înzăpezit

a rămas un colţ de lună.

Stelele s-au întregit,

vântul scade la jumătate,

de-nnoptare adormit.

A ieşit după furtună

o nălucă la fântână.

Cum în murmur se înclină,

o porni către zăvoi.

Simţitoare şi senină

în răsunet năvăleşte

cu vârtej de vise albe

şi îmbracă perne moi.

În cădere geru’ înşiră

caru’ stelelor în pom.

Rareori, dar o scânteie

vine galeş printre nouri,

furişându-se în somn.

din cartea ilustrată pentru copii: Copilul și norul - 

ștefan radu mușat

Dormitând în lună plină

nori răzleţi la unison,

tremură din rădăcină

în oglinzi de lacuri negre.

Şi cum orizontul nopţii nu mai este uniform,

tresar glasuri ascuţite

în frunzişul unui pom.

Lunecă o rază moale

din pământuri adormite.

Răsar două, patru, nouă,

şi ţâşni un râu de soare;

cerul creşte mai cu seamă

urcând Luna printre stele

pe drumeaguri de aramă.

Apoi piere.

Sfârşesc umbrele bizare

în explozii

de culoare.

Soarele greoi şi rece largul cerului deschise,

dimineaţa se revarsă

ca un vis în alte vise.

Şi porni la drum să vadă câteva privighetori

care nalţă-n depărtare glasuri line de viori.

Intră-n ierburi de argint, urcă-n flori de mărgărint;

se opri la alte două,

limpezindu-şi faţa albă

cu un bob de rouă - două

într-un cuib adânc de flori.

Cum îi prinse mijlocelul un cojoc firav de nori,

e mai falnică pe luncă.

Apoi creşte şi tot urcă

în mătasea cerului,

dispărând ca o nălucă.

Roiesc fluturi şi furnici în căruţe îndesate:

cară sacii cu merinde şi ulcioare cu nectar,

cară roade aromate şi grăunţe pe jumate.

Ba tocmiră lăutar

să deschidă sărbătoarea

în palatul de verdeaţă.

Având guler de cleştar,

(ce e drept, un pic semeaţă)

se înalţă mândră floarea

fiind din neamul de cicoare.

Păpădia-Plutitoarea coborî din spic pitic.

Iată, a început serbarea !

Vin albine din pădure cu cerceii grei de mure

şi brăţări de sălcii sure:

au polen la cingătoare şi conduri de aur moale.

Soarele pe deal petrece pe un jilţ de sunătoare;

trecu lunca jos în vale pe la sălcii plângătoare,

pârjolind copaci şi ierburi,

macii roşii din răzoare.

În arşiţa singulară

nuanţele s-au ofilit.

Totul este încremenit

de atâta zăpuşeală:

nu mai cântă pitpalacul,

nu mai este vânzoleală. De departe dintre dealuri

vine-n valuri de argint -

e pârâul:curge agale şi şopteşte printre maluri.

Şi albeşte piatra-n apă când în zare se arată

păsări mitice venind

din adâncuri de-altădată.

Se porni ca din senin vânt subţire către vale,

răscoleşte ierburi crude, printre vârfuri şuierând.

Năvăleşte spre câmpie,

se pogoară în rafale,

flori mărunte încurcând

într-un ghem de păpădie.

Naltul cerului răsună;

zdruncinând pământu-adună

peste floarea câmpului

straie negre de furtună.

Alte umbre întunecate

au ieşit dintr-o cetate, care – iată – se destramă

în schelete de aramă.

Şi zburând în solzi de ape

păsări valmeş adunate se reped către lumină.

Aripile sfârtecate

pe mirişti sunt aruncate.

Într-un colţ de luminiş,

răsărită din verdeaţă,

se zăreşte alergând către dulcea libertate

o vioaie mogâldeaţă:

copilaş cu flori în braţe şi cu plete încurcate.

Se opri. Scrutează cerul care curge-n râu de pene.

Două păsări grandioase stau în coama dealului.

Una albă se aşterne

pe deasupra grâului:

are trupul lung de scamă de culoarea vântului.

Lăsă florile să curgă din mânuţe răsfirate

şi fugi prin spice aspre, biciuit pe obrăjori,

către pasărea măiastră.

O văpaie–n fir de ape

o nălţă aşa deodată într-un labirint de nori.

Pretutindeni cerul curge, soarele-i demult apus.

Gust amar lăsat de clipă în privirea-i necăjită

dupa norul ce s-a dus.

Cu suflarea chinuită,

inocent, rosti în sine:

Unde- i pasărea măiastră ?

Nu se vede... Nu mai vine ?!

Dar în ochi cârpiţi cu vise

se arată argintie,

înălţându-se din fân,

o fantasmă însufleţită de o aripă de fum;

trecu dealul înspre vie,

răsunând în glasuri stinse:

’’Unde eşti copilărie ?...’’

din cartea ilustrată pentru copii: Copilul și norul -

Ștefan Radu Mușat

 Îngerul meu păzitor

Tare mult îmi este dor

Sa mă rog, frumos la el

Fiind dar a lui Dumnezeu

Dar acum am crescut mare 

Am și eu o disperare

Fiindcă lumea asta judeca 

Îngerul acum, ajută! 

Cu el nu îmi este greu 

Darul meu de la Dumnezeu

Și îl iubesc mult prea mult 

Când ne da o sărutare

El ne iubește mult 

Chiar daca am greșit

Plângând, el ne-a ajutat 

Și lacrimile ni le-a luat

Cu el nu îmi este teamă

Am nevoie de o strigare

Dumnezeu frumos vorbește 

Și îngerului poruncește 

Pe mine să mă facă bine 

Sa aibe grija de mine 

Nimic sa nu mă doară

Și să stau frumos la școală

Îngerul mereu mă ajută 

Și plângând el tot o face 

Că știe că mult îmi place 

Și mai știe că-l iubesc 

Sufletul eu îl deschid 

Și nimic nu va mai zic 

Că deja e mult prea mult 

S-a încheiat și nu mai spun

Eu v-am zis

Cât am putut

Data viitoare

O sa scriu mult mai mult 

Inima să vă strălucească

Sufletul sa vă zâmbească

Eu aici vă las in pace 

Că nu mai am inspirație 

Ingerul meu🙏🏻
de Stoica Alessia Karina

Sahul arma mea secreta

multi bani imi aduce,

pusculita plina am,

de goromele mari.

Cand castig imi aud numele

fericit sunt atunci,

sarind de veselie

si sarbatorind.

berzele și-au regăsit cu bucurie

vechile cuiburi.

 pe verandă,  calci pe cojoace,

priviți!

sub pălăria  Irinucăi,

s-au pitit

doua șopârle obraznice.

Fluturi albi şi roşii,

Şi pestriţi, frumoşi,

Eu îi prind în plasă,

Când mama mă lasă.

Eu îi prind din zbor,

Însă nu-i omor;

Ci mă uit la ei,

Că sunt mititei,

Şi frumoşi, şi-mi plac,

Dar eu nu le fac

Nici un rău, deloc.

Şi dacă mă joc

Cu vreunul, ştiu

Binişor să-l ţiu

Şi pe toţi, din plasă,

Îi ajut să iasă,

Şi să plece-n zbor

După voia lor.

Kelebekler

Beyaz ve kırmızı kelebekler,

Ve alacalı, güzel,

Onları ağda yakalarım,

Annem beni terk ettiğinde.

Onları uçarken yakalarım

Ama onları öldürmüyorum;

Ama onlara bakıyorum,

Küçük olmaları,

Ve çok güzeller ve onları seviyorum

Ama ben onları yapmıyorum

Zararı yok, hiç de değil.

Ve eğer oynarsam

Bazılarıyla biliyorum

Ona sahip olmak güzel

Ve internetten herkes,

Onlara yardım ediyorum

Ve uçmaya başla

Onların iradesine göre.

Este-un turn neobișnuit, 

Turnul speranței,

Un turn foarte înalt, 

Turnul vrăjitoarei. 

Din afară ușa este, 

Dinăuntru ea dispare, 

Ia și uită mare veste,

Iar ieșirea nu apare. 

Se numește uite așa, 

Căci în turn e doar Speranță,

Mulți săteni rămas blocați, 

Și blocați și o alianță.

De ce oare-i trebuia,

Vrăjitoarea-i să-i închidă?

Dar ce planuri avea, 

Într un rând ca o omidă? 

Au plecat, vreo doi sau trei războinici, 

În rând cu ei vreo patru, cinci pitici, 

Dar ce făceau? 

În excursie plecau. 

Au intrat, 

Nu este ușa, 

Au strigat, 

Nimeni nu i auzi. 

Și un bărbat în căutare, 

Și găsi turnul cel Mare,

Și rămase el blocat, 

Și de-acasă n-a mâncat.

Înfometat el îi găsise, 

Își pierdu și appetitul, 

Hai cu toții la ieșire, 

Că mi-i foame de poftire.

Nu putem să mai ieșim, 

Căci ieșirea nu mai este, 

Ia ce groaznică-i o veste,

Aș mai vrea să gust un pește. 

Hai, măcar să încercăm, 

Și să nu ne mai certăm, 

Că mi-i foame foc și rău,

Vreau să-scult răspunsul tău.

Și-au pornit la drum,

Măi, eu timpul, mi-l consum,

Și, ce cu toba s-o dărâm,

Ce idei acum ai? 

Că mă sperii vai, vai, vai!

Și au dărâmat-o,

Ura, ura am reușit, 

Sunt acum mai fericit! 

Vrăjitoarea-i supărată, 

Nu i deloc chiar încântată, 

Și bărbații au învins o, 

Și de mătură au prins o.

Și eroi au devenit, 

Și e turn obișnuit. 

          Autor: Nicoleta Postovan 

Ploița cade pe pământ,

De sus sărind cu mult avânt,

Parcă-i cerneala de pe pix ,

Și nimerește pe țintă-n fix.

Pe un nor sau pe o floare,

Picătura,  unde-i oare,?

Parcă dă continuare,

Plantelor ce stau la soare.

Autor: Nicoleta Postovan 

Am început să spun,

Și mai oprit,

Spuneai vorbești încet ,

Dar mai mințit.

 Sunt bună la șah și la jocuri de cuvinte,

Nu te supăra eu joc foarte, cuminte.

Pot să spun sunt o expertă,

Pot să-ți dau și o ofertă,

Dacă dorești joacă cu mine,

Și eu joc doar până mâine.

Frunze fără culoare și sens,

N-au scăriță dar au loc de treaptă,

Pentru toată viața pe perete este o pată,

Au culoarea alb ce-i cam intens,

Ele cad și nu le-ajut,

Căci toamna așa a vrut.

    Autor: Nicoleta Postovan 

Mi-se pare că-s închise,

Amintirile-n  imagini,

Stau acolo ele prinse,

Nemișcate, amorțite.

Mi-se pare că-s lipite,

Din lumea ceia pe-un perete,

Oare e o lume, fără viață?

Înghețați, ca într-un cub de gheață...

Autor: Nicoleta Postovan 

Îmi pare că mi se dă ușor,

Prin cuvinte și răspuns,

Nu am doar un anumit dor, 

Mi se pare făcut și spus. 

Sunt mai mare în familie,

Și nu regret chiar nici un pic, 

Și e cam grozav puțin,

Nu pot să spun că fac nimic.

Mă uit în oglindă, 

Și sunt cea mai frumoasă, 

Nu pot să spun că sunt omidă, 

Sunt prințesa cea aleasă.

Prima la inteligență,

Prima la stăruință,

Prima la tot,

Eu tot o să pot.