Voi, ăștia!

Ăștia

...

Ne sorb ăștia viața însetați

Colindându-ne cu zumzet de ispite,

De-a ne-nchina măștilor vopsite

În culori stridente, dichisite,

Sărmani vânduți și iarăși cumpărați!

...

Și dacă viața încă ne e dragă,

Au ăștia grijă să ne dreseze bine,

Pentru-a privi doar cum se cuvine,

Contactele cu lumile străine

Mai nimic să nu se nțeleagă!

...

Sărmani vânduți și iarăși cumpărați

Vopsiți în culori stridente, dichisite,

Colindându-ne cu zumzet de ispite,

Voi ăștia, posesori ai vieților finite,

V-am colindat. Ne dați ori nu ne dați?


Categoria: Poezii filozofice

Toate poeziile autorului: NICU HALOIU poezii.online Voi, ăștia!

Data postării: 13 iunie 2024

Timp de citire: ~1 min.

Vizualizări: 1142

Loghează-te si comentează!

Alte poezii ale autorului

Nu te teme de-a vieții-nverșunare

Nu te teme de-a vieții-nverșunare
...
Nu te teme de-a vieții-nverșunare
Dacă dă în tine, dă să te-ntărească
Te facă demn de-a ei încoronare,
Și pe tine darul să și-l risipească.
...
Ci tu de rabzi a vieții încercare,
În sufletu-ți va înflori divinul,
Fă din tăcere scut și în răbdare
Adevăru-și va face-n tine plinul.
...
Fii curajos și-a vieții prisosință
Ți se va pune cuminte la picioare,
Doar în răbdare găsi-vei biruință
Te facă demn de-a vieții-ncoronare.
...
Poți să plângi, dacă te doare tare,
Însă durerea, nimeni nu-ți zărească
Și nu te teme de-a vieții-nverșunare
Dacă dă în tine, dă să te-ntărească!

Mai mult...

Menirea

Menirea
...
Ai venit în lumea asta precum tu însuți ai ales,
Ți s-a dat numai povestea și timpu-n care să te naști
Și fără să fi făcut vreo școală cu profesori cineaști,
Tu ți-ai ales personajul să-i joci viața, cu succes!
...
Ai intrat în trupul ăsta ce te poart-acum prin lume,
Ca trăind manifestarea, să te dumirești, să crești,
Ai primit aici o viață, un destin, un scop și-un nume,
Dar prins în țesătura lumii, tu ai uitat cine ești!
...
Și pentru că-n umbra lumii stau fără suflete la pândă
Fiii-ntunecați ai beznei, cea de suflete flămândă,
Ești prins în capcana lor, încrengătura de ispite,
Ce te fac să uiți de tine, să trăiești pentru instincte!
...
Nu lua seamă la ispite, să nu te prindă-n plasa lor
Toate de ți se cuvin, nu toate-ți sunt necesare,
Lasă lumii ce-i al lumii, facă oamenii ce vor,
Tu vezi de destinul tău ce te-ndeamnă la răbdare!
...
Și vei afla Adevărul căci într-o zi te vei trezi
Din acea zi vei fi liber, mai liber ca niciodată
Iar trezindu-te vei ști că trăiești pentru a fi
Și fiind, vei împlini menirea ce ți-a fost dată!

Mai mult...

Balada frunzei de cireș

Nu destinu-i vinovat
Nici soarta nu e vinovată
Nici ploaia rece ce-a udat
Pe caldarâm, o frunză moartă!
...
Dar frunza moartă nu acuză
Vântul ce-a smuls-o din ram,
Și a izbit-o-apoi în geam
Să cadă pe caldarâm
La mijlocul aspru de drum,
S-o calce roțile trecând
Strivind nervurile pe rând,
Și moare singură, tăcută,
Frunza de cireș căzută
Și nimeni nu va întreba,
De frunza moartă ce visa
Dormind și smulsă de pe ram
De vântul ce-a izbit-o-n geam.
...
O frunză moartă și atât
Printre atâtea frunze moarte,
Supusă unui destin mut.
Și viața merge mei departe!

Mai mult...

Lucifobul

Lucifobul
...
Se pierde-n van a omului speranță
Dacă la ușă-i bate bezna ce-l ucide,
Iar el se duce și apăsând pe clanță
Știind cine-i, nerăbdător, deschide,
Biet rătăcit, zâmbind cu nonșalanță.
...
Bezna intră și iute-i pune jugul,
Dar nu-l ucide, căci și-l face rob
Și-apoi își folosește vicleșugul
Să-l preschimbe iute-n lucifob.
Mai mult...

Trenurile cu lemne

În țara caracterelor nedemne,
Țara ciocoilor îmbogățiți pe șest,
Țara escrocilor aleși prin vot,
Aleșii ce vând trenuri lungi cu lemne
Și au pentru români un rol funest,
Și-au pus în cap să vândă tot!
...
Șiruri nesfârșite de vagoane
Îndopate cu cadavre de copaci,
Ies din țara înglodată-n ghinioane
Încăpută sub cizme de rapaci!
...
Într-o veselie pădurile se taie
Nimeni nu oprește-n țară jaful,
Nu oprește barbarele convoaie
Iar de România se alege praful!

Mai mult...

Unui X-zecist:

Îți faci aripi din versu-ți gratuit

Și-ncerci să zbori, profitând de vânt

Iar de te-nalți nițel de la pământ

Te dai parc-ai atins spațiul nesfârșit!

...

Te crezi a fi în centrul tuturor

Și le explici ce minunat e zborul,

Dar versul tău e-un zgomot de tractor

Ce-a ieșit la desfundat ogorul!

...

Ești membru-n uniune că-i la modă

Te-ai băgat în seamă printre alți

C-ai reușit nițel să te înalți

Peste loboda prin care trece vodă!

...

Ții prelegeri de cum se scrie proză

Și iei cu tine câte-o-nsoțitoare

Să-nvețe de la tine cum să zboare,

Precum musca ce trage la veioză!

...

Mă distrează înalta-ți chipuire

De-a te enumera printre scriitori,

Ca și cum chiar ai putea să zbori,

Dar zborul tău este-o prăbușire!

Mai mult...

Poezii din aceiaşi categorie

CUVINTE FRUNZE

Învăluit în tăcerile mele, am colorat cuvinte,
Ca să-mi aduc, - în scurtul timp rămas -, aminte,
C-am strâns cu trudă grea aceste frunze vii,
Și-n ochi strivesc albastrul cu stele aurii...

Căci, uite, am crescut și am ajuns om mare,
Filtrând lumina-n creștet, am dezrobit hotare,
Cu sufletul prea-plin, în roditoare holdă,
Am strălucit petale scăldate-n marea caldă...

C-am fost, și sunt, și fi-voi, din lutul ăsta plămădit,
Cu tâmpla argintie, în palmă, culcată-n asfințit,
Decorul împlinit în munți și cer și soare,
Cuvânt șoptit în frunze, ce prea curând nu moare...

 

Mai mult...

Filozofie

Prin odiseea gândirii, pe marea suișurilor intime,

Axiomele se destramă, în ecourile sublime.

Ontologia se-ntrepătrunde cu epistemologia vastă,

Și-n labirintul eticii, moralitatea noastră se-ncastă.

 

Cogitația, veșnică flacără, în creuzetul minții arde,

Conștiința, printr-un spectru larg de culori, se desfășoară și se pierde.

Alegoria peșterii, rediviva, umbre pe pereți păstrează,

Ce în lumina cunoașterii, forme noi și neașteptate le ia și le învăluie în ceață .

 

Neliniștea existențială, pe drumul rațiunii se grăbește ,

În dialog socratic, sufletul cu sine se întrece.

Prin deducții și inducții, în abstracțiuni înalte,

Filosofia, precum Penelopa, realități înfiripă și destramă.

 

Prin odiseea gândirii, ontologic se naște și se desface,

În sinele ce-l explorăm, noi găsim și pierdem ace.

Metafizica ne cheamă, s-o urmăm în vise și trezie,

Navigăm prin ceața efemerului, spre portul esențelor eterne.

 

Prin odiseea gândirii, într-un pelerinaj al minții,

Ne plecăm la templele gândirii, cu întrebări și amintiri sacre în desagă.

În acest panteon conceptual, unde divinități nevăzute licăresc ,

Filosofia-și întinde vela, spre orizonturi noi, mereu provocând.

Mai mult...

DE-AŞ FI…

    De-aş fi gând, n-aş fi furtună de cuvinte 
    Învolburat şuvoi ce sapă-n minte… 
    Cum ară apa-n labirinturi vii, 
    Şi se strecoară-n neopritele câmpii… 
    
    De-aş fi cer, n-aş fi pământ 
    Doar nor albastru, nu cuvânt… 
    Zbor frânt, de curcubeu înmiresmat 
    În stele palide înturnat…
    
    De-aş fi secundă, n-aş fi timp 
    Nemuritor şi rece, în Olimp… 
    N-ar fi Universalul, mărginit 
    Destinul meu de neclintit… 
    
    De-aş fi oprit, n-aş merge mai departe 
    N-ar fi cuvânt şi n-ar fi carte… 
    Aş sta şi-n cuget, şi-n simţire 
    Doar umbră alungită şi subţire…

Mai mult...

ZIDUL

    Dezamăgit, într-un fel uimit, 
    cu mâinile şiroind de sânge, 
    m-am uitat cu ură, 
    la zidul acesta de nepătruns...
   

    Zilele au trecut, 
    ca frunzele moarte,
    și niciodată, nu voi fi iertat, 
    de-acele generaţii vechi, 
    și de cei de după mine...
   

    Niciodată, liber nu voi mai fi, 
    pentru că n-am reuşit, 
    zidul acesta să-nving...

Mai mult...

Zbor de o zi

Erai un fluture în insectar
Așa au vrut să-ți frângă aripa
Trist, o zi doar cu aripile-n zbor
Cereai, zbuciumându-te într-un ac.
Cândva timpul, destinul tău  amar
Cercetând a pus pe tine lupa
Și  au rămas doar umbre  în decor
Povestea ta și zborul peste veac.
Voi cu aripi în parfum de nectar
Cu viața în univers cât clipa
Aș vrea să știți ce mult, eu, vă ador
Când sărutați  floarea din copac.

Mai mult...

O poveste spusă greșit

Am fost doar vânt, cu luna strajă,

Dar m-au numit urgia serii,

Făceam din umbre, miez de noapte,

Un adăpost tăcut și sfânt,

Dar zorii m-au găsit străin,

Cu pașii frânți, cu ochii grei,

Un drum ce-l netezisem blând

S-a prăbușit sub pașii mei.

 

Am căutat liniște în inimă,

Dar am găsit doar durere.

Cu mâinile întinse-n sus,

Am atins scopuri și ideale.

Sunt liber, înconjurat de lanțuri,

Iar umbrele mă salvează,

Ca-n nopți, să mă chinui iar.

 

În a mea umbră, zorii se sting,

Iar pasul mă plimbă în pustiu,

Nu văd dorințe, nu simt vise,

Zac aici, rătăcit printre cuvinte,

Unde drumul e doar un ecou

Al sufletului sufocat de speranțe

Și trupul ce nu știe să doarmă.

 

Și-am învățat că acest drum

Nu mă duce nicăieri, niciodată,

Iar sufletu-mi obosit și greu

Nu mai știe ce să-mi ceară.

În pustiu, între ființe ponosite,

Am învățat să n-am regrete.

Așa am trăit, așa am căzut,

Dar de ce-mi este frică

Când eu sunt un personaj negativ

Dintr-o poveste spusă greșit?

Mai mult...

Susține Poezii Online

Sprijinul tău ajută Poezii Online să crească frumos. Donația susține dezvoltarea, îmbunătățirile și acest spațiu dedicat creațiilor personale, locul unde poezia și textul literar aduc inspirație, liniște și o gură de aer pentru suflet.

Îți mulțumim că lași poezia să dăinuie. 🤍