Timp de iarnă

Pe cărarea noastră azi,

Trec pași din alte vremuri,

Ce ridică praful misterului din brazi,

Și a ciripitului de păsări de pe ramuri.

Pasi noi în prietenia timpului,

Reflecții de gând, de zbor și de iubire,

Sunt strecurate azi în adierea vântului,

Dând aripi și putere de visare.

La fel, clipa vie se desprinde

Din lumina artificiilor nocturne,

Plutește spre umbra noastră, o cuprinde,

Concretul timpului să curme.

Într-un trecut ca într-o casă milenară,

Pășind prin camere, cu grijă eu privesc,

Atent la exponate, și gândesc,

Ce minunată imagine, ce clară!

Stau vechi icoane pe pereți

Alături de podoabe în lumină gravă

Precum apa de gheață timpul separă vieți

Clipocind înțelesuri în prezența-mi firavă.

Astfel, privind fragmente de eternități,

Văd măreția ce mă înconjoară:

Înzăpezite vârfuri către munți,

O rază strălucitoare și o apă pură.

Cu fiecare clipă azi impletim eternul

Un labirint de căi ce au comun doar drumul,

Regăsindu-i pe cei ce azi nu mai sunt

Renăscând clipele ce dorm adânc, sub pământ.

Urmăm eternitatea care cu noi se prelungește

Deslușim vechi căi ce labirintul întregește

Reînviem o lume ce făgaș și-a căutat

Și în căutările noastre a sperat.

În același fel, noi am găsit-o pe aceeași cale,

Dorind să legăm iubiri atemporale,

Înscrise în zări, în puritatea muntelui,

A ploii, a gheții și a luminii soarelui.

Și ei la vremea lor, aceleași vârfuri căutau

Poate în alt context al timpului ce-a fost,

Comori de inspirație, prin gânduri ei clădeau

O bucurie, o casă sau un rost.

Ca dizolvând prezentul în elementele sublime

Să ne întâlnim acum cu cei ce nu mai sunt.

Iubind ce a fost sau este, cântând ceea ce vine

Ca să pășim neîncetat pe un nou drum în labirint.

Mi-se pare că-s închise,

    De vrei să cauţi în inima sacră, 
    Lumina filtrată-n vitralii, albastră, 
    Mormintele celor de mult adormiţi, 
    În ruga pierdută a celor smeriţi…
    
    De vrei să afli în umbrele morţii, 
    Slove pierdute-n meandrele sorţii, 
    Hulpavele mâini trezesc de pe lespezi, 
    Pulberea veche-n fuioarele repezi... 
    
    De cercetezi în zadar, să găseşti, 
    Trecutele vieţi, în pierdute poveşti, 
    E mut menestrelul, şoptit cântul său, 
    Un ecou rătăcit în al timpului hău... 
    
    Păşind din icoane doar sfinţii mai plâng, 
    Hrisovul Sfânt sub prisne de-l frâng, 
    Spre aducere-aminte, către cei încă vii, 
    A celor trecuţi cu zecile-n mii… 

O carte prăfuită,

În colț de etajeră 

De -o vreme cuibărită 

Șușotea din operă..

O rază de lumină 

Alunecă pe -o filă 

Și o privire senină 

Citi creația umilă.

Pulberea fu risipită 

Șlefuită cu migală,

Renăștea răsfoită,

Degajând sfială..

Cuprindea o lume 

Tainică, divină;

O stea fără nume

De glorie străină..

Respiră -n cuvinte,

Din metafore curgea,

Trezea simțăminte ,

Fiorii culegea...

    Cât de departe... cât de departe, 
    sunt gândurile mele...
    Aici tăcerea, e atât de plastică
    încât doare...
    şi din această durere,
    muzica se revarsă vibrând,
    în culori şi forme vii,
    în frunze şi pietre,
    în nori şi câmpii,
    în lacrimi aurii,
    în razele mii...
    
    Şi mor...
    ca şi cum n-am fost
    ca şi cum nici n-am fost...

Sensibilitatea, săraca de ea, e bună în felul ei. Este bine să fim sensibili, să ne exprimăm regretul când cineva a avut parte de întâmplări mai puțin plăcute, să fim alături de ei, să îi ascultăm, să îi liniștim, să îi înțelegem, să le alinăm suferințele, să oftăm alături de ei, să plângem alături de ei, să îi învelim când le este frig, să îi bandajăm când i-a zgâriat pisica (că tot din vina lor i-a zgâriat, că nu știu cum să se joace cu ea), să le punem pungă cu gheață de la frigider peste glezna luxată, să le ștergem lacrimile, să le dăm medicamente să le scadă febra, balsam de buze să nu mai fie atât de crăpate, să le dezinfectăm cuticulele sângerânde atunci când nu au știut cum să-și facă manichiura, au vrut să aibă unghii mai lungi față de cum le aveau în mod firesc, că cică așa e la modă, și acum au numai sânge pe la ele, să punem plase de țânțari, ca să nu îi mai înțepe atâta, să le sugă sângele, să nu le transmită malarie sau febra galbenă, să luăm insecticide, dacă tot insistă să intre în casă, să luăm și ventilator care să mai împrăștie mirosul de insecticide, să le ținem geamul întredeschis cât să nu mai intre țânțari și să mai și iasă mirosul de insecticid. Să reglăm centrala termică să mai dea și apă caldă, nu doar rece, că pe urmă va fi nevoie de și mai multe îngrijiri. Economiile nu prea țin cont de nevoile individuale ale oamenilor, sunt mai mult o nevoie egoistă de-a unui singur om. 

Să nu ne zgârcim nici la suplimente care îmbunătățesc imunitatea, cum ar fi vitamina C, care are un gust delicios de lămâie și nici nu costă prea mult, este cam pentru toate buzunarele, o putem lua și dintr-o simplă limonadă, așa că nu avem de ce să ne abținem din a o achiziționa. 

Să le luăm bluze groase, pufoase, numai bune de stat în casă. Să le luăm mască pentru îngrijirea feței, mască care previne apariția timpurie a ridurilor laba găștii și a ridurilor de expresie. Suntem prea tinere să avem riduri!

În general, sensibilitatea este soră cu generozitatea și grija, dar ce ne facem când ea scapă de sub control, atinge noi culmi, nu mai are limite? Mai este aceea o sensibilitate benefică, sănătoasă, bine-înțeleasă? Nu, bineînțeles că nu. Deja ceva din felul nostru de a fi scârțâie, iar această sensibilitate este principalul simptom. Ar cam fi cazul să ne punem întrebări:,,Oare de ce sunt așa?", ,,Nu cumva exagerez?", ,,Ce mă determină să am reacții atât de intense la lucruri banale în esență?"

Răspunsul îl vei găsi rătăcit pe undeva prin trecutul tău. Sensibilitatea despre care vorbim vine ca urmare a unui episod traumatizant din viață? Nu ai luat cât te-ai fi așteptat la vreun examen și de atunci te-ai decis să renunți la tot, gândindu-te că nu mai are rost? Nu ți s-au oferit nu știu ce oportunități la care sperai? Nu ai putut, în virtutea împrejurărilor, să faci ceva ce ți-ai propus? Dacă răspunsul este ,,da" la măcar jumătate dintre acestea, atunci, nu vorbim tocmai de sensibilitate, ci de o reacție adversă la lucruri ce s-au petrecut, ne-au durut pe moment, iar în urma lor a rămas o rană nevindecată complet.

Cum s-ar putea vindeca o asemenea rană? Scărpinând-o tot mai mult. Stând și analizând, oare de unde provine acea supărare însoțită de sensibilitate? Ai avut curajul să mergi la nu știu ce facultate de suedeză. Și la 19 ani, chiar îți trebuie curaj, să îți iei zborul, să pleci din casa părinților, dintr-un oraș de provincie, tocmai într-un mare centru universitar. Și acolo ce să vezi, drumul spre succes și facultăți interesante de trecut în CV, nu este presărat numai cu momente pașnice, că este una căreia îi place să urle, să țipe, să îi umilească pe studenți că nu pronunță perfect în această limbă nord-germanică, că nu știu timpurile la perfecție, că nu stăpânesc gramatica și sintaxa...tot perfect? Nici nu știu ce ar mai fi perfect, cum ar mai fi perfect, și nici nu cred că ar trebui să conteze acea perfecțiune subiectivă. Dacă ar fi niște standarde obiective, atunci da, merită să aderăm la ele, să încercăm să le atingem, pentru că așa progresul chiar se poate măsura și observa. Pe când, dacă sunt obiective pe care doar o persoană le vrea, restul nu le vor, nu are sens să ne mai comparăm, oricum nu putem aprecia sau cântări nimic din auzite. Cert este că cine umilește studenții că nu știu perfect, are inimă de pădurar care taie copacii pe bandă rulantă fără să se mai uite la ce a lăsat în urma lui. Da, foarte obiective criteriile de evaluare, cum poți că femeie de 58 de ani, care o viață întreagă doar de suedeză te-ai înconjurat, să consideri că o studentă de 19 ani trebuie să îți fie egală în măiestrie, în pricepere? Suntem acolo să învățăm, dacă ne nășteam gata învățați, nu ne mai înscriam la nicio specializare și gata, la ce ne mai trebuia, dacă deja am fi știut? Nu era mai ieftin, fără chirie, fără drumuri cu trenul, fără cămine, fără abonament la bibliotecă, fără mâncare plus multe alte utilități? E ciudat tare ce se întâmplă când femeile de 58 de ani te judecă după propriile lor seturi de valori. E ca și cum, studenta i-ar da meditații unui copil de 8 ani. Abia poate să scrie în propria limbă la anii aceia, darămite în engleză, franceză... Nu ar fi traumatizant să se apuce să-l certe că de ce nu a avut timp să stăpânească conținutul la perfecție? Cât timp? că devine vagă în exprimare persoana care oferă lecții în privat? Timp, adică s-ar fi putut târgui cu mama lui să o roage să-l nască la 5 luni, nu la 9 luni, cum e normal, să apară pe lume mai devreme, să învețe mai devreme, doar pentru că așa vrea persoana care dă lecții. Mai este și chestiunea de timp pământean. Câtă vreme locuim pe aceeași planetă, toți avem același timp, 24 de ore, nu mai mult.

Perfecțiunea asta subiectivă a altora naște sensibilități de toate felurile. Nici nu are sens să aspirăm să o atingem. Nu știm ce vrea persoana care nu este mulțumită de noi. Nu știm ce gândește, cum gândește, ce preferă, ce nu preferă, cât, ce, cum și în ce măsură.

Perfecțiunea subiectivă a altora e paralizantă, atât emoțional, cât și faptic. Dacă studenta este umilită de fiecare dată când deschide gura, va mai avea ea încredere în ea că are șanse să devină o bună vorbitoare de suedeză? Va mai găsi ea puterea, în adâncul sufletului ei, să meargă mai departe, să vrea să exerseze, să citească, să se îmbunătățească, până va obține fluența, cadența și muzicalitatea limbii? Nu, nu mai are cum. A avut intenții bune, care s-au destrămat pe parcurs.

Perfecțiunea subiectivă a altora încetinește, reprimă. Cum ar fi să îți planifice profesoara fiecare sunet când să îl rostești, cum să îl rostești. Nu te-ar intimida această tehnică de a învăța? Unde mai este pasiunea, farmecul, frumusețea cât se poate de neregulată și de versatilă a limbii? Când vei mai avea timp să te concentrezi pe vocabular, gramatică, sintaxă și ce vrea ea, când accentul cade întotdeauna pe cum vorbești? Nu cumva devine un obstacol de care nu poți trece? Fix ca la testele cu mai multe variante de răspuns. Ai ajuns la o întrebare la care nu știi care ar fi răspunsul corect, deși până atunci ai răspuns bine. Ce faci? Te împotmolești acolo și nu mergi mai departe, doar pentru că acolo nu știi? Ar fi o mare pierdere, atât pentru evaluator, cât și pentru tine (în primul rând).

Ca replică la perfecțiunea subiectivă a altora, trebuie să ne construim propriul set de valori, propria noastră perfecțiune, care atenție, să fie obiectivă, din mai multe motive: să nu ajungem la acea sensibilitate care ne împiedică să facem orice am vrea și să simțim chiar că evoluăm, atât cât este omenește posibil, nefiind constrânși de alții, de alte aspecte și de alte împrejurări.

Trop de sensibilité

Une mauvaise sensibilité est bonne à sa manière. Il est bon d'être sensible, d'exprimer ses regrets quand quelqu'un a vécu des événements moins agréables, d'être avec lui, de l'écouter, de le rassurer, de le comprendre, d'apaiser ses souffrances, de soupirer avec lui, de pleurer avec lui. eux, de les envelopper quand ils ont froid, de les panser quand le chat les griffait (que c'était aussi de leur faute s'il les griffait, car ils ne savent pas jouer avec), de leur mettre un sac de glace du frigo sur une entorse à la cheville, essuyer leurs larmes, leur donner des médicaments pour faire baisser la fièvre, du baume à lèvres pour éviter qu'ils soient aussi gercés, désinfecter leurs cuticules qui saignent alors qu'ils ne savaient pas comment faire leur manucure, ils voulaient avoir des ongles plus longs qu'ils n'en avaient naturellement, parce que c'est la mode, et maintenant ils n'ont que du sang dessus, mettons des moustiquaires, pour qu'ils ne les mordent pas trop, sucent leur sang, ne transmettent pas le paludisme ou la fièvre jaune, prenons des insecticides, s'ils insistent encore pour entrer dans la maison, installons également un ventilateur pour disperser l'odeur des insecticides, gardons la fenêtre entrouverte pour que les moustiques n'entrent pas et que l'odeur de l'insecticide ressorte. Ajustons la chaudière pour qu'elle fournisse également de l'eau chaude, et pas seulement de l'eau froide, car cela nécessitera encore plus de soins. Les économies ne prennent pas vraiment en compte les besoins individuels des gens, elles correspondent davantage aux besoins égoïstes d’un seul homme.

Ne lésinons pas non plus sur les suppléments qui renforcent le système immunitaire, comme la vitamine C, qui a un goût délicieusement citronné et ne coûte pas trop cher, elle est abordable, vous pouvez l'obtenir à partir d'une simple limonade, alors n'avons-nous pas de raisons de nous abstenir de l'acheter .

Procureons-leur des chemisiers épais et moelleux, seulement bons pour rester à la maison. Prenons leur masque de soin visage, masque qui prévient l'apparition précoce des pattes d'oie et des rides d'expression. Nous sommes trop jeunes pour avoir des rides!

En général, la sensibilité est sœur de la générosité et de l’attention, mais que faire lorsqu’elle devient incontrôlable, atteint de nouveaux sommets, n’a plus de limites ? Est-ce encore une sensibilité bénéfique, saine et bien comprise ? Non bien sûr que non. Déjà quelque chose dans notre manière d’être grince, et cette sensibilité en est le principal symptôme. Il conviendrait de se poser des questions : « Pourquoi suis-je comme ça ? », « Est-ce que j'exagère ? », « Qu'est-ce qui me fait réagir si intensement à des choses essentiellement triviales ?

Vous trouverez la réponse perdue quelque part dans votre passé. La sensibilité dont nous parlons résulte-t-elle d’un épisode traumatisant de la vie ? Vous n'avez pas mis autant de temps que prévu à un examen et depuis, vous avez décidé de tout abandonner en pensant que cela ne sert plus à rien ? Ne vous a-t-on pas offert les opportunités que vous espériez ? Avez-vous été incapable, en raison des circonstances, de faire quelque chose que vous aviez prévu de faire ? Si la réponse est « oui » à au moins la moitié de ces questions, alors nous ne parlons pas exactement de sensibilité, mais d'une réaction indésirable à des choses qui se sont produites, qui nous ont blessé momentanément et ont laissé derrière elles une blessure non cicatrisée.

Comment une telle blessure pourrait-elle être guérie ? Le gratter de plus en plus. Assis et analysant, d’où vient cette colère accompagnée de sensibilité ? Tu as eu le courage d'aller dans je ne sais quel collège suédois. Et à 19 ans, il faut vraiment du courage, pour prendre son avion, pour quitter la maison de ses parents, d'une ville de province, justement vers un grand centre universitaire. Et là que voir, le chemin de la réussite et des facultés intéressantes à passer dans le CV, n'est pas seulement parsemé de moments paisibles, qu'elle est celle qui aime crier, hurler, humilier les étudiants pour ne pas prononcer parfaitement cette langue du nord - le germanique, que je ne connais pas parfaitement les temps, que je ne maîtrise pas la grammaire et la syntaxe... toujours parfait ? Je ne sais même pas ce qui serait parfait, ni à quel point cela serait parfait, et je ne pense pas que la perfection subjective devrait avoir de l'importance.

S’il existait des normes objectives, alors oui, cela vaut la peine d’y adhérer et d’essayer de les atteindre, car ainsi les progrès peuvent réellement être mesurés et observés. Alors que s'il s'agit d'objectifs qu'une seule personne souhaite, les autres non, cela n'a aucun sens de se comparer, de toute façon nous ne pouvons rien apprécier ou peser de ce que nous entendons. Il est certain que celui qui humilie les étudiants parce qu'ils ne savent pas parfaitement a le cœur d'un forestier qui abat des arbres sur un tapis roulant sans regarder ce qu'il laisse derrière lui. Oui, les critères d'évaluation sont très objectifs, comment pouvez-vous, en tant que femme de 58 ans, qui ne s'est entourée que de suédois toute sa vie, considérer qu'un étudiant de 19 ans doit être votre égal en maîtrise, en compétence ? Nous sommes là pour apprendre, si nous étions nés prêts à apprendre, nous ne nous inscririons dans aucune spécialisation et c'est tout, de quoi aurions-nous besoin si nous le savions déjà ? N'était-ce pas moins cher, pas de loyer, pas de trajet en train, pas de dortoirs, pas d'abonnement à une bibliothèque, pas de nourriture et bien d'autres services publics ? C'est drôle ce qui arrive quand des femmes de 58 ans vous jugent selon leurs propres valeurs. C'est comme si un étudiant faisait méditer à un enfant de 8 ans. Il sait à peine écrire dans sa propre langue à ces années-là, encore moins en anglais, en français... Ne serait-il pas traumatisant de commencer à lui reprocher pourquoi il n'a pas eu le temps de maîtriser parfaitement le contenu ? Alors que? que la personne qui donne des cours particuliers devient vague dans son expression ? Le temps, c'est-à-dire qu'il aurait pu négocier avec sa mère pour lui demander de lui donner naissance à 5 mois et non à 9 mois, comme c'est normal, d'apparaître au monde plus tôt, d'apprendre plus tôt, simplement parce que c'est ce que la personne veut qui donne des leçons. Il y a aussi la question du temps terrestre. Tant que nous vivons sur la même planète, nous disposons tous du même temps, 24 heures, pas plus.

Cette perfection subjective d’autrui fait naître des sensibilités de toutes sortes. Cela n’a pas non plus de sens d’aspirer à y toucher. Nous ne savons pas ce que veut la personne qui n’est pas contente de nous. On ne sait pas ce qu'il pense, comment il pense, ce qu'il préfère, ce qu'il ne préfère pas, combien, quoi, comment et dans quelle mesure.

La perfection subjective des autres est paralysante, tant sur le plan émotionnel que factuel. Si l’étudiante est humiliée à chaque fois qu’elle ouvre la bouche, aura-t-elle toujours confiance dans ses chances de devenir une bonne suédophone ? Trouvera-t-elle encore la force, au plus profond de son âme, de continuer, de vouloir pratiquer, lire, se perfectionner, jusqu'à obtenir l'aisance, la cadence et la musicalité de la langue ? Non, il n'y a aucun moyen. Il avait de bonnes intentions qui se sont effondrées en cours de route.

La perfection subjective d'autrui ralentit, refoule. C'est comme si votre professeur planifiait chaque son, quand le dire et comment le dire. Cette technique d'apprentissage ne vous intimiderait-elle pas ? Où est la passion, le charme, la beauté la plus irrégulière et la plus polyvalente du langage ? Quand aurez-vous le temps de vous concentrer sur le vocabulaire, la grammaire, la syntaxe et ce qu'elle veut alors que l'accent est toujours mis sur la façon dont vous parlez ? Cela ne devient-il pas un obstacle que vous ne pouvez pas surmonter ? Corrigé comme avec les tests à choix multiples. Vous êtes arrivé à une question à laquelle vous ne connaissez pas la bonne réponse, même si vous y avez déjà bien répondu. Que fais-tu? Est-ce que vous restez coincé là-bas et n'avancez pas, simplement parce que là-bas vous ne savez pas ? Ce serait une grosse perte, tant pour l’évaluateur que pour vous (en premier lieu).

En réponse à la perfection subjective des autres, nous devons construire notre propre ensemble de valeurs, notre propre perfection, auxquelles notre attention doit être objective, pour plusieurs raisons : pour ne pas atteindre cette sensibilité qui nous empêche de faire ce que nous voulons et de ressentir même cela. nous évoluons, autant qu'il est humainement possible, sans être contraints par les autres, par d'autres aspects et par d'autres circonstances.