Fantome - 20 - Cadouri

La răscruce de gânduri
am ales cele mai abrupte drumuri.
Jucându-mă de-a faraonul,
m-a prins din urmă ghinionul.

Oglindindu-mă-n lună,
suntem la fel de singuri.
Furtunile-ndoielii se-adună
și-am rămas fără scurtături.

Ascult aceleași glasuri înăbușite
din spatele întrebării trezite.
Mă împing spre zaruri măsluite,
cu vrăjile lor prăfuite.

Ursitoarele-mi fac tot mai puține vizite
— sau doar mintea-mi joacă feste —
cu așteptări de poveste,
nepregătite pentru dezastre.

Mă-ntorc slăbit către
singura siguranță dintre
barele de oțel înghețat.
Nu-mi pasă că sunt legat.

Pot vorbi singur cât pot,
încă nu m-ai sugrumat.
Din mormântul tău uitat te scot.
Cu imaginea salvării m-ai îngropat.
Dragă conștiință, între noi nu s-a terminat.

Spintecă-mi cuvintele și limba păgână,
Doar să mă mai ții de mână,
Vina și durerea le-aș purta,
Fără regret aș scurta,

Timpul busolei înverșunate,
Mișunând prin brațele purtate,
Prin puritate, nu-mi pasă de moarte,
Cât timp scoate mii de momente,

Poate pătate, poate uitate.
De durere nu-mi e frică,
Râcă purtând, careva să zică,
Falca de furie ce se mișcă,

Mă pișcă și cuget să înfulec,
Fără leac să spintec,
Când trec prin ce trec, în secret,
Scurge-mi ura și șterge-mi zâmbetul dement… purtat cu regret

Ai înflorit în toamnă

prin zile pline de ploi,

udă sloi cu forma de trifoi,

înfoiată, fermecând orice rană.

Îngână și se închide cu plăcere,

durerea devenind, deodată,

doar o amintire uitată;

pata se transformă în tăcere.

Zâmbește-mi prin ale tale petale,

ce-mi umple spațiile goale,

la vale umbând, noile imagini

lipite ca de magi pe pagini.

Par bine pretins prin imagine,

Plăsmuită printr-un ideal de margine,

Mărginit real de nevoi adunate de parabole,

Lenevind la lecții, înlesnind vocale

Ce par goale, simțind gustul moale,

Levitând printre animale la vale.

Vlăguit de venin, venind spre tine,

Tinerețea terminând liniștea ce ține...

Sau trebuia—urând și urmând, tremurând,

Visând, râzând cu fiecare gând,

Plutind spre tine, absorbind,

Când mă întind, uitând, vorbind, apoi luminând

Amintirile ce ies ca firele,

Legând lesne lovituri către sinele

Ce, cu ceasul la gât, manipulând timpul,

Blând, dar timpuriu albind, alăturând ipocritul aidomă cu mitul—

Favorabil prin dogmă, cu noimă spre noi.

Oi fi orbit ori ironizând același gunoi?

Cu ochii goi, prin imagini vioi,

Sloi la sol, slăvind soli vâlvoi.

Cu iubirea prin fire, plin de uimire,

Reunind reușita cu simțire,

Ceasul credul ce pare umil,

Simțindu-l de mult senil...

Pe vinil pornind subtil

Aceeași piesă ce oferă speranță,

Prin credință, la ceva pur, la suprafață,

Acum mă lasă să urlu, ignorând din viață.

Cu vină, ce devine odată cu mine,

Prin ruine termină, cu silă susține

O pierdere—pierind prin imagine, pretind

Că tind la mai mult, dar mereu mințind.

Plăpând, plăcut, până pe pană să apar,

Parvenit precum prezint ce separ,

Speriat, preparând pomul împodobit,

Pomenit prin podoabă, împotmolit.

Erou când e rău, prin minte salvând,

Fața zâmbind în mine lăsând cu sacrificii,

Enervând etica elaborată, eradicând,

Când ridicând ecranul răzuit de elegii,

Te văd și încerc să te uit,

Uitând ce văd, căutând să fiu dorit.

Cântă-mi...

Cântă-mi să dansez,

versurile purtându-mi trupul,

o incantație să creez

până se va ivi potopul...

Atingerea de flăcări prin ger,

ager plutind, neputincios, să-ți cer

ceva-ul înglobat — al meu reper,

doar la două acorduri mai sper.

Golește-mi mintea de idei

prin furtuni lăuntrice,

cu vocea ta, de vei

veni alungând vremi excentrice…

Cerne cerneala pictată pe piele,

încat să îngrop cicatricile,

cu citrice stropind alcoolul aruncat

în focul dintre iele.

Pe piatra drumului pe care-am alunecat,

spre o milă am visat liber,

locuri si lacuri sub umilul cer;

în plin delir, legat lângă tine prefer

perfectul prezent în suflet privindu-mi...

Cântă-mi...

Dansând în neștire conștient,
Dansul ploii, așteptând ca-n orice moment
Stropii de apă să-mi inunde
Pielea ce furia-mi ascunde,

Până ce ace din cer, accelerând,
Acoperă carnea ce acceptă, cerând
Stropilor de sânge să alerge
Pe umbre… să le pot șterge,

Vânzând vise de vindecare, vag,
Vlăguit, venind, visând în vileag,
Mințind mulțimea, mulțumind simțirea,
Țintuită de țărușul grețos, dezlănțuind nesimțirea.

Prin furtuna de întrebări platonice,
Certând când, cerându-mi mișcarea plăcilor tectonice,
Chemând gânduri haotice, cu plăcerea replicilor satirice,
Rece, în morman, rămâne unda când trece.

Printre clone de gheață, prin ceață,
Înțeleg că de-nțeles doar ies, fără speranță,
Înțepat de picături, nu mai scap de nori,
Prin urme lăsând picturi, fără culori,

Eu-ul cu mine, într-o ceartă cu oglinda,
De dorința dreptății, devorați, derulând dovada,
Pe banda fără sens, înspre concluzia vidă,
Rudă cu salvarea ce continuă să râdă.

Între cei patru pereți

Negru gând, taie prin fum,

"Ce sunt oameni deștepți?

De ce ne fac scrum?"

Prin fum, durere și țipete-n amurg

Scriu pe aste foi murdare,

Stihuri ce din inimă-mi curg

Stihuri negre, oarecare.

Bate agale-n al meu piept

O suspiciune arzătoare,

"De ce e omul deștept,

O dezamăgire care doare?"

Mă uit cu-anhedonie grea,

La „noi” — dar cine-am fost cândva?

Tu, rece-n gând și-n mângâieri,

Cu ochii prinși de alte sfere-n zări.

Cu inima bătând ușor

Pentru iluzii fără dor,

Pentru o caldă amăgire

Ce-ți dă fiori, dar nu iubire.

Iar eu — mereu aici rămas,

Neclintit în al tăcerii ceas,

Cu zâmbet rece, împietrit,

Pe chipul meu de dor lovit.

Ți-am fost sprijin când plângeai,

Dar râsul nu mi-l dăruiai,

Ți-am fost adăpost și alinare,

Dar nu și loc de sărbătoare.

Cu sentimente halucinate,

De-amor aprins și doruri sparte,

Trăind o viață fără preț,

Cu suflet frânt și ochii-n ceață.

Și când pe viață nu mai pui

Nici vis, nici inimă, nici glas,

Moartea îți șoptește: „Haide, vino!” —

Și câștigă fără pas. 

Când omul a fost pus pe teren

Și a devenit parte din desen

Cerul a fost cu omul de la începuturi

Omul s-a exprimat prin lovituri și șuturi

Când omul a fost parte din decor

Și a pretins tot ce era ispititor

Cerul i-a dat omului tot ce a cerut

Omul a mulțumit prin a cere mai mult

Când omul a ieșit din joc

Și alt om a venit în loc

Cerul i-a arătat omului tavanul

Omul a spart concepte cu ciocanul

Când omul a murit

Și s-a făcut balanța la sfârșit

Cerul a ținut omului scorul

Omul a tăiat cuvinte cu toporul

Când omul a încetat să existe

Și rugăciunile au fost respinse

Cerul l-a măsurat pe om în mod egal

Omul a crezut că este special.

Oh, tu,  alb înger ,
Care zaci pe-al meu negru mormânt, tăcut și dalb,
Cu lacrima de dor, înghețată pe chip,
Iar în suflet, zbucium... ca un vechi țip.

Pe-al meu mormânt obosit,
Liniște-ai găsit, necontenit.
Doar un vânt lin îți mai adie,
Peste gânduri grele, ce nu mai învie.

Doar un „rămas bun” se mai aude în zare,
Un suflu ușor, pierdut în visare.
O bătaie de cord, apoi tăcere,
O lacrimă cade, cu veche durere.

Iar tu, alb înger,
Cu aripi crestate de timp și de ger,
Cu pene căzute din atâtea lupte,
Ai găsit odihnă, sub stele rupte,

Într-un ultim dor,
De viață și de amor arzător.

Sunt o trestioară frântă 

De vântul hoinar,

Încerc să mă prefac fluier

Să mai cânt măcar.

Sunt 0 frunză de arțar 

Frunză argintie 

Soarta să-mi aducă în dar 

Rimă  în poezie.

Sunt un crin bătut de brumă 

Lipsit de parfum

Socotesc că până-n toamnă 

Pot să mă adun.

Sunt,și -am fost o visătoare

Inventând povești

Într-o lume fermecată 

Cu figuri grotești.

Ce vie e scena vieții,

Cu râsete, vise,speranțe,

Omagiu nescris dimineții,

Dar, prinși în vâltoare, noi,bieții,

Uitam că odată, pe scena,

Lumina se stinge, și ceții 

Ramane-i-va clipa boema,

Cortina cadea-va, eternă...

Tăcerea doar fi-va...

O lacrimă-n ochi e,căci vieții

Îi suntem datori cu o moarte,

Cad stele, și valuri se zbat,

In zare, departe, e noapte..