COPACUL TRIST

    Nu mă voi opri, voi merge mai departe,
    Nimic și nimeni nu mă va înfrânge,
    Mă voi desăvârși în versuri scrise-n carte,
    Cu multă trudă, sudoare și sânge...
    
    Și chiar de-oi fi îngenuncheat o clipă,
    Eu tot m-oi ridica semeț spre soare,
    Spre cerul curățit de-a norilor risipă,
    Voi fi condorul care vrea să zboare...
    
    Și am să strălucesc prin răni, lumină pură,
    Și roditor, în lacrimi, am să sufăr în tăcere,
    Deasupra celor care-n suflet poartă ură,
    Voi triumfa ca luna înălțată peste stele...
    
    Căci drumul meu va fi torent de neoprit,
    Ștergând orice obstacol așezat în cale,
    Căci știu că nu degeaba voi fi suferit,
    Dând sens cuvintelor ca roua pe petale…

    E-o liniște deplină-n viața mea:
    Pe cer, timid, a tremurat o stea,
    Zâmbind spre luna de argint,
    Și către valul mării de absint...
    
    Tu, uită stalactitele de gheață,
    Pierdute în fuioarele de ceață,
    Și vezi lumina cea ascunsă-n far,
    De Prometeu, adusă mie-n dar...
    
    Eu te-am văzut râzând în soare,
    O perlă, strălucind în mare,
    Eu știu că tu m-aștepți la far:
    Spre tine vin, tu n-ai habar...
    
    Tu, uită-te cu ochi mijiți în zare,
    Să vezi a lumilor splendoare,
    Să înțelegi cât ești de simplu și umil,
    În fața multiversului fragil...

    Pentru tine s-a zbătut,
    în închisoarea coastelor mele, 
    o floare-albastră, o floare hău, 
    în care m-am rătăcit în van
    căutând umbra pasului tău,
    jinduind după urma fiinţei tale.
    Şi-am alungat din mine, 
    păsări speriate,
    de mult prea înaltul cerului tău...
    şi-am privit în sus,
    cu teamă şi emoţie,
    atingerea ta, atingerea sărutului tău.

    Cu ce-am greşit...?
    De te-am iubit,
    Aşa cum nimeni n-a iubit vreodată... 
    Această dragoste... s-a stins... imaculată 
    Şi acum..., rătăcim din nou prin cuvinte, 
    Care nu mai pot să repare nimic,
    Nimic nu mai e ca înainte,
    Acum, avem nevoie de o hartă,
    Pentru a ne regăsi drumul înapoi,
    Spre sufletele noastre...
    Dar, e mult prea târziu oricum,
    Căci suntem condamnaţi,
    Să nu ne mai putem întoarce...

    Un ultim tango,
    un ultim pas uşor, felin,
    săpat în umbra lunii - un ultim suspin...

    Un ultim tango,
    un ultim gest urcând în mine,
    picurat încet cu glas sfârşit de violine...

    Un ultim sărut,
    un ultim semn, că totul,
    se va şfârşi, sau va începe iar...

    În grădina lui Adlai,
    A căzut un strop din rai:
    O minune pur divină,
    Ca o pană de lumină.
    
    Iată, îngerul frumos,
    Obosit, se-așează jos,
    Ciufulici, cu păr bălai,
    În grădina lui Adlai.
    
    "- Îngeraș cu-aripa frântă,
    Nu grăi, mai bine cântă
    Psalmul florilor de mai,
    În grădina lui Adlai!

#ingerulmeu

Tălpile-ţi goale strivesc

Nisipul de aur

Al timpurilor străvechi,

Iar trupul de carne-aburindă

Dansează, vehement,

În lumina perfidă a lunii.

Şi marea se ridică

Peste sinele-ţi încins

Şi te scufundă

În adâncurile de nepătruns

Ale vieţii din tine.

Refluxul se-ntoarce

Cu raze de cuarţ

Ce-ţi scaldă trupul

Surghiunit de secetă.

Eşti adormit, iar fantezia nopţii trecute

E doar un mit în tine...

    Cu trudă plină și grea, nopți albe-am învins,
    Nopți nedormite cu temeri de necuprins,
    Cununele frunții către care acum mă înclin,
    Umbrite-s cu frunze de dafin și de măslin...
    
    Împlinite, nopțile mele în zori mi s-au stins,
    Strivindu-mi în pleoape rouă bună de scris,
    Proaspăt strânsă din toate durerile grele,
    Dureri izvorâte din prea-plinul inimii mele...
    
    Degeaba te zbați și dreptul îți ceri, nebună,
    Căci tot între coaste, închisă și fără lumină,
    Am să te port, așa cum te-am purtat mereu,
    Ca pe-o durere, care nu mă lasă la greu...
    
    Că multe dureri îndură ciudatul meu cord,
    Veșnic în dezacord cu mintea din nord,
    Am ales să ignor aritmiile tale și să sângerez,
    Tăcut, prin răni de lumină mă eliberez…

Eu dorm acum pentru a mia oară

În aste ultime cinci mii de nopți,

Somnul ăsta relativ mă înfioară,

Odihna mea e vizitată des de hoți.

Visez un stadiu avansat de comă,

M-aș bucura să fiu inconștient,

Dorm cu o silă ce anunță vomă,

Sila de-a fi chiar și în somn prezent.

Planific un leșin vecin cu moartea,

Aș vrea să stau inert treizeci de ani,

Din insomnie înțeleg doar partea

Stării de veghe-n care scriu pe bani.

Dorm dar sunt treaz adânc în mine,

Ca un copil trezit la naștere în frig,

Somnul acesta e un surogat de bine,

Mă tem să mă trezesc de tot și strig.

Îmi sunt pereții martori la tortură,

Strig inutil ca-ntr-un spital de surzi,

Probabil doar durere scot pe gură

Și știu că sigur tu, eternitate, mă auzi

Condu-mi în tihna mântuirea
Căci mă numeam nemuritor
Nu înțelegeam ce e sfințirea
Nici gândul cel chinuitor.

Condu-mi și sufletul cel rece
Ce n-a putut să mai iubească
Nici om, nici gând, nici o fereastră.

Condu-mi și mâinile croite
Ce au odihnă doar pe piept
Căci mă simțeam fierbinte-n iarnă
Cu grijă, fără de dezmăț.

Umbrește-mi trupul gol și sumbru
Ce ține-n el amarul surd
Nu-i epopee cum nici gândul
Amarnic se lovește-n rug.

Deschide-mi ochii ce visează
Cuvântătoarele povești
Și soarele ce tranzitează
O lume mare de curenți.

Aruncă-mă în apa moartă
Căci eu știu sigur că plutesc
N-ar scufunda oceanul mare
Pentru un corp fără dureri.

Pasul stă pe neclintita mișcare

Ce cutremură tot ce e în zare

Ce susține tot ce la final moare

Și renaște din aceeași amploare

Ea însăși trăiește mergând prin alții

Inima-i grăiește precipitații 

Formele-i urcă altitudinile

Și ea încarcă paradisurile 

Și când plânge cerul de bucurie

Tace și-apoi strigă cu măiestrie

Și inundă cu viață setea lumii

Și plouă gheață peste sensul vieții

Apoi învie sângele planetei

Și îi trezește pulsul existenței

Și spală păcatele neștiute 

Purifică văile necurate

Aprinde nesiguranța gândirii

Apoi stinge suferința trăirii

Și se extinde în toate părțile

Și arde în final toate viețile 

Și marele bine produs prin mult rău 

Se transmite rapid prin aerul său 

Căci cenușa este foarte ușoară 

Iar flacăra nu va putea să moară

Și vântul va fi destul de puternic

Iar curentul va fi extrem și vrednic

Din nou sufletul va expira moartea 

Iar corpul obosit va sufla pacea

Spiritul va zbura rapid prin clipe

Iar nevăzutul va putea să țipe

Căci golul lui în atmosfera asta

Va fi pierdut complet în ea, artista

Va fi nemărginit total în sfârșit

Va fi împlinit etern și amintit

Dar acum este prins într-o secundă 

Într-un dans al minții neconcepută

Și este într-o formă și în alta

Încarnează infinitul aievea

Dar nu-și mai amintește adevărul

Adevăr din ce e posibil totul

Adevărul din care el provine

Trezitul care se află în tine

Și care știe că nimic nu-i real

Că totul e doar mimic din ideal

    Cuvinte care dor. 
    Cuvinte care odată rostite, 
    Se rostogolesc, devenind grele, 
    Grave, şi în cele din urmă, finale. 
    
    Cuvinte triste. 
    Cuvinte niciodată rostite, 
    Înghiţite amar, veşnic prizoniere, 
    În închisoarea sufletului tău. 
    
    Cuvinte suspine. 
    Cuvinte pândite pe după lacrimi, 
    Eliberate în boabe de rouă, 
    Mijite, în colţul ochilor tăi. 
    
    Cuvinte amare. 
    Cuvinte şuierate printre dinţi, 
    Azvârlite afară, precum nişte inimi, 
    Smulse din piept, tremurând încă. 
    
    Cuvinte totale. 
    Cuvinte mari, cuvinte ca nişte sentinţe, 
    Irevocabile, ce condamnă definitiv, 
    Alte cuvinte, ucise curând. 
    
    Cuvinte slinoase. 
    Cuvinte murmurate printre mângâieri, 
    Ce poartă în ele parfumul dulce 
    Al tufelor de zmeură încălzite la soare.
    
    Cuvinte în număr de şapte. 
    Cuvinte descântate în tina uşii, 
    Strălucind de încredere în bunătatea lumii, 
    Izvor, pentru o mare de alte cuvinte.