VARĂ SCURTĂ

    N-ai teamă să zbori 
    Cu-o aripă în zori,
    Pe-un nor alb şi lent 
    Cântec strident...
    
    N-ai frică să urci 
    În umbră de cruci,
    Să vezi lumea toată 
    Ca pe o roată...
    
    N-ai teamă să cazi 
    Cuvinte să arzi,
    În cărţile mii 
    Cu pagini zglobii...
    
    N-ai frică să mergi 
    Printre pribegi,
    Să cauţi mereu 
    Drumul cel greu...
    
    N-ai teamă să-ncerci 
    Gustul de terci,
    Vinul sec şi amar 
    De peste hotar...
    
    N-ai frică să revii 
    Dintre morţi între cei vii,
    Pe toate să le vorbeşti 
    Fie veşnice, fie lumeşti...
    
    N-ai teamă vei fi auzit 
    De-acum aurit,
    Cuvântul să-ţi fie 
    Grăit dintr-o mie...

    Eu nu sunt o lege...
    Nici măcar un cuvânt, 
    n-am scris în vreo carte...
    Dar am strălucit slab,
    ameninţând răcoarea lunii pentru tine...
    
    Nici râu, nici stâncă, nici furtună...
    Sunt doar durerea,
    Desfăcută-n fruct târziu
    Arătând lumii, miezul inimii mele bolnave...
    
    Dar fi-voi acolo - întotdeauna am fost, 
    o lacrimă, fragil, oglindind
    închisoarea ochilor tăi,
    în care-am murit umbră 
    şi m-am născut lumină...

    Citind până târziu în ochii tăi,
    Am adormit şi pleoapa-mi obosită,
    A tremurat, când ai fost tristă,
    De-aripi înfrânte-n zori de zi...
    
    Dar tu să ştii: nu-s felcer să te vindec,
    Dar pe durere pot s-aştern,
    Uitare şi ulei de pin,
    Sărut pe buze şi-un pocal cu vin...

Hmmm... Am găsit chiar interesant să aflu în peregrinările mele prin lume, biserici răcoroase, catedrale înalte, sau bazilici care adăpostesc aceeași icoană pe care am primit-o de la bunicii mei. Bineînțeles că icoana mea este de fapt o copie, o litografie veche, așezată într-o ramă din lemn ușor sculptat, amintind de un baroc târziu, și aș fi naiv să cred că aflând-o din când în când în vreo absidă sau în vreun altar lateral de biserică, a fost doar o stranie coincidență...

Nu-mi mai amintesc cu exactitate împrejurarea prin care icoana a ajuns la mine sau felul în care mi-a fost dăruită de bunici. Amănuntele acestea s-au risipit în negura timpului. Dar îmi aduc aminte că într-o vară bunică-mea a primit de la o cunoștință care a venit în vizită - fostă colegă de școală sanitară cu bunică-mea - o icoană maaare cât toată zilele, înfățișând-o pe Fecioara Maria și Pruncul, și o icoană mai mică, un pui de icoană ca să zic așa, care mai târziu, peste ani, avea să fie dăruită mie...

Bunica a atârnat icoana cea mare pe peretele holului din casa cea "mare". În fapt, imediat ce intrai pe hol, dădeai cu privirea drept înspre ea - n-aveai cum s-o ratezi - căci așa cum am mai spus, icoana era mare și-ți dădea impresia de biserică, mai ales în amurgul serii, atunci când se lăsa răcoarea. Icoana cea mică era așezată pe o măsuță care se afla chiar sub icoana cea mare și-mi părea a fi ținută cu blândețe în brațe...

Am crescut mare și icoana aceea a stat într-un sertar multă vreme, întrucât vederea ei îmi răscolea dureros amintirea bunicilor care nu mai erau lângă mine... Apoi, mergând aiurea prin lume, am aflat-o într-o biserică, parcă așteptându-mă pe mine s-o regăsesc... 

Nu pot să descriu în cuvinte săgeata pe care am simțit-o în inimă atunci când am văzut-o privindu-mă cu blândețe de la înălțimea ei... Cert este că mi-am amintit vag, știind, fără să-mi pot explica, că regăsisem cumva o parte pierdută din mine... Și părea că odată cu această regăsire, o liniște, o pace greu de numit, a urcat la suprafață, străluminându-mi clipa. 

Întors acasă din concediu, m-am dus țintă către sertarul unde știam că icoana mea dormea sub un maldăr de foi scrise cu viața mea... Am ridicat-o ușor și i-am suflat colbul, stârnind o mare de funigei care începuseră a pluti suspendând clipa... Bunicii mei au fost de fapt cu mine tot timpul...

Nici mai mult, nici mai puțin,
Înspre tine-acuma vin,
Cu o rugăminte mică:
Dă-mi din timpul tău o clipă...

Un crâmpei dintr-o privire,
Ca să duc spre împlinire,
Ce, cândva, ți-am tot promis:
Să te port cu mine-n vis...

Prin urmare nu mai sta,
Dă-mi pe buze șoapta ta,
Și din umbra ta, un pas:
Un ecou tăcut să-ți las...

Căci mă aflu fără vină,
Cu aripile-n lumină,
Cu haloul strâmb pe creștet:
Excelsior pe cerul veșted...

Și mă vei găsi în cale,
Pe țărmul inimii tale,
Risipindu-mă nevrednic,
În apus de soare veșnic...

    Chiar dacă florile mor, 
    spinii nu triumfă întotdeauna...
    Frunzele s-aştern covor de rouă,
    şi apoi, copacii, se nasc în haină nouă... 
    Cerul a plâns cu lacrimi de-ametist, 
    şi s-a întâlnit cu marea, curăţit...
    Doar eu sfârşit de dorul dragei mele,
    mă voi retrage-n prag de asfinţit,
    Să mor sub cerul plin de stele,
    şi să mă nasc la nesfârşit.

Toamnă dragă... timpurie

Oare ce ți-oi fi făcut 

De-ai lăsat la mine-n suflet

Ploile să ți le-ascult?...

Tristă îmi ești toamnă

Ca sufletul meu... 

Cerul greu tot l-ai lăsat 

Peste gândul meu...

Cum să știu eu toamnă 

Când timpu-ți va trece?

Octombrie ți-e crâncen, 

Plouă întruna... e rece...

Toamnă dragă... timpurie 

Oare cum pot eu să uit

Când împrăștii nostalgie

Peste sufletu-mi cusut...

...........................................

Toamnă scumpă... aurie 

Fă-ți te rog milă de mine

Să nu plouă în zadar 

Umple-mi un ultim pahar!...

Se simte  mireasma verii

Cand noaptea canta greierii

Cand frunzele inverzesc-ingalbenesc

Si culorile lor se contopesc

Cand seara s-a lasat

Cerul roz-portocaliu se lasa imbinat

Dupa se lasa cu stele

De care se minuneaza fetele

In jurul focului danseaza ele

Cine-or fi ? decat ielele

Se simte mireasma verii

Cand soarele apune tarziu

Si incep a canta greierii

Cand rasete de copii se aud afara

Si mingi batute pana-n seara

Se simte mireasma verii

Cand dispare mirosul primaverii

Se dizolva ea cumva

Si se contopeste cu vara

Se simte mireasma verii

Cand pe la poarta vin rosierii

Cu rosii coapte,dulci

De te dor maselele pan' te culci

Se simte mireasma verii

Cand toti revenim la simple lucruri ale vietii...

Se frânge cerul în fâșii de aur,

Peste grădina-n care viața fierbe,

Iar soarele, ca un aprins balaur,

Își lasă solzii risipiți prin ierburi.

E-o goană oarbă, un fior în sevă,

Să crape floarea, să se facă fruct,

Și-n clipa pură, ca o primă Evă,

Pământul soarbe razele de-a dreptul.

Nu mai e loc de umbră sub picioare,

Văzduhul arde, limpede și clar,

O lume-ntreagă strigă după soare

Și-așteaptă vara ca pe-un mare dar.

E-atâta alb, că ochiul nu mai vede

Decât un prag de soare spre vacanță,

Iar inima, în tot ce-i viu și verde,

Își joacă ultima, caldă speranță

Iarna mi-a alungat stoluri întregi cu păsări de pradă,

Pradă, este iarna cand își deschide aripile lacome în zbor

spre a-mi răpi natura,

care este prinsă în ura iernii,

natura legată cu lanțuri grele,

ruginite,mazgoasă cu lacrimi și sange,

nu se poate elibera fără să îi pese de moarte.

În moarte e scufundată natura, care se va trezi,

Dacă natura îi va spune: ''Scoală-te și umblă''

Precum Isus i-a dat porunca lui Lazăr.

Măiastra ciocârlie

Pasărea ce cântă-n zbor

Cu glasul înălțător,

Din stropi de duioșie

Și  triluri de veselie

Duce la cer cântul și clipa,

Albastrul i-a sărutat aripa

Mulțumindu-i că l-a atins

.............  

Cântecul nimeni nu i-a furat

Pe vioara lui ENESCU l-a presărat

Să fie în eternitate păstrat…

,, CIOCÂRLIA,, și vioara lui ENESCU

Întreg pământul au înconjurat,

Sunetul viorii a rămas neuitat….
Prea des vânători de ciocârlii în cete se adună și prea mulți nori întunecă cerul,  vrând zborul să îl frângă…                           

RĂMÂN NEMURITOARE  ,,COICARLIA,, ȘI VIORELE. 

ecouri

dintr-o altă viață

se aud în cochilii.

muntele,

trena de umbre revarsă-n

mare.//

primăveri săltărețe,

Primăveri capricioase,

primăveri neprevăzătoare

împrăștie pe câmpii

parfumul  iubirilor trecătoare.

 vântul bâjbâie din pom în pom,

jelind

sufletele rătăcite.