Vara

scântei- dintr-o păpădie-nspicată,

duc

spre sălașurile îngerilor

mirezme-mbătătoare de pini.

marea întinde pe

rogojini de nisipuri

solzi aurii.

Te cântă poeții ,natură ,

În versuri frumoase, pe strună,

Îți cântă pădurea și marea ,

Îți cântă munții ,dealul și valea ,

Îți cântă văzduhul albastru

Și-n cântec îmi cântă visarea!

singurătăți

oglindite-n

taine de muguri.

deodată

o tangara albastră

țâșnește

din al zorilor suspin.

Moku

ating ferestre

în răsuflări

de stele.

deodată

o chemare blândă

animă zarea;

se-aprind zori…

2

 în inima frunzei

se leagănă vântul;

șoapte mărunte.

deodată

un fluture alb

deschide aripile

spre liniștea cerului.

( Moku este un nume  ales de chatgpt)

Privesc pe geamul înghețat 

La dansul fulgilor de nea, 

Cum se așează pe pământ 

Cu-ndemn pentru-a schiia. 

Deschid fereastra și le spun 

Că sunt bătrân și am o frică, 

Să nu alunec să pățesc ceva 

Că văd că oamenii mai pică. 

Mă răzgândesc și mă îndrept 

Către garaj unde-mi e sania, 

Să merg pe dealul cu zăpadă 

Însoțit și de soția mea Maria. 

Curaj ne facem și-ncălecăm 

Pe săniuța cu talpa ruginită,

Și o pornim la vale cu viteză 

În brațe strâns de-a mea iubită. 

În jur se simte multă bucurie 

Și la copii și la noi cei în vârstă, 

Că pe pământ este căzut omăt 

Și poți să-nchei o seară fericită. 

Când oboseală am simțit în noi 

Ne-am îndreptat ușor spre căsă, 

Unde cu poftă am înfulecat ceva 

Și ziua s-a-ncheiat c-un vin de masă!

Albastrul cer

În care te descopăr

Ziua spre înserat

Din albastrul cer

Îmi alină focuri

Și nopțile lungi și pustii

Nu mai scad.

Din albastrul cer

Mai păstrez o poză cu tine

Îngenunchez,mă rog

Iar îngenunchez și plang

Acopăr pămantul

Cu lacrimi ce dor de suspine

Știind că nu o să te mai pot,

păstra în gand,

Și o să mor în uitare

Neștind în lume de mine

Că am fost o muză a poeziei

în inimă și minte

Iar eu îmi voi aminti de tine

Muză aleasă,

Corifeu de cuvinte.

boarea serii pătrunde

ca o pasăre printre

sălcii plângătoare-

îmbrățișări

Fericirea un munte de speranță,

Fericirea formată de ridurile pe fața oricărui  nefericit .

Darul fericirii este bucuria în dimensiunea infinitului cosmic 

nemărginită la capătul Terrei.

Pasi de toamnă

Sunt ca ploile după vară

Ce ți-au încrețit fața,

Ți-au înmuiat buzele și

Ți-au udat podoaba de, deasupra frunții tale,

Toamnă,

Ploile cu pași mărunți,

ating frunzele rătăcite ,

căzute rebel pe sol,

cand stropii de apă rece

lovesc învelișul pămantului,

pămant pe jumatate degerat de toamnă,

și învelișul frunzelor înghețat,

de furia stropilor reci,

cad ca furtuna răzbunătoare 

pe natură.

Voci părăsite în foamea cuvintelor

Scot cuvinte din glasul cărților

Ascult refrene din foșnetul frunzelor

Chipul anotimpului este un stup vesel de albine

Din buze de miere

Crește zambetul

Lacrimi de viespi,inimi de vipere

Curg pe trupul anotimpului

Strivesc sufletul naturii

Cu lacrimi de piatră

Frunzele plang în suspin,

par moarte, dar trăiesc

în delirul lor, ucise de vant

Suflete colorate cu sange de scorpion

Cuosc frica pădurii

Explorez teama ierbii

Răman cu spaima pe o creangă vie

ce respiră aer și pămant.

Mă îmbăt cu dezordinea cuvintelor

Știu să legiferez două texte literare

Devin critic cand moralul tău de critic literar

e judecat dur de muză.

Să mă înveselesc cu gandul la muză

ce se frămantă în gol de erori literare 

puse capcană de niște poeți iscusiți,

la limbajul poetic,

Muza dorește să judece poeții și poeziile

dar nu o face,

în schimb le dă o inspirație fructoasă

pe calea poetică.

La capatul pietrei funebre

Stă scris numele marilor poeți,scriitori

Cu litere ce mai respiră viață.

Norii stau deasupra capului tău,

plumburi,

tăceau cand zburau,

la vederea ochilor îndrăgostiți,

Zborul norilor ți-a răpit inima ce bate

ca sunetul unui pendul de ceas,

zboară mai repede decat viteza secundelor tale.