Atmosfera mă îmbie !

Printre atâtea, ce le vedem, le auzim, ne plac sau ne doare,

unde mai rămâne ceva timp să fim fericiți ?

     Fericirea, ce o fi ea, cum e ambalată , îmbrăcată, știu sigur,

că poate fi modestă, costisitoare, risipitoare, furioasă și în atâtea 

forme îmbrăcată, că este greu s-o găsești. Treci pe lângă ea, dar o

ignori nu o simți, nu o vezi....tot ești gol pe interior...inima sărmana 

oftează...

     Fericirea e lângă noi, printre noi...de ce nu o vezi ? Înseamnă că,

te aștepți la lucruri, fapte imposibile...

-E destul să iubești și să fii iubit.

-Să fii sănătos, cu toți dragi ție.

-Să fie liniște și pace.

-Natura să ne ocrotească de dezastre.

-Să ne putem asigura traiul, cu ce avem nevoie.

-Să ocotim natura și vietățile ei.

-Să ne ajutăm aproapele.

-Să credem că Domnul Cresc, ne apără la nevoie.

Toate acestea, ne pot face fericiți.

Dacă dorim mai mult, ne pierdem omenia .

Eu cred că există un Rai și un Iad și că vom da socoteală.....

O  altă poveste : În altă zi stăpânul pleacă dimineață de acasă .Eram îngrijor

at....Merg să-l

caut ; urma mă duce unde nici nu visam ,mă scoate din sat ,urc  Dealul  Oarbei ,cobor o

vale lungă ,trec un pârâu nu prea adânc ...am în față o pădure mare ...aici pierd urma ..

ce mă fac ? Am început să urlu  de răsuna pădura și-mi răspundea ecoul .Am făcut așa

până am auzit un răspuns , m-am orientat și mi-am găsit  stăpânul foarte mirat .

          -Cum de m-ai găsit Atos?..ți-a fost dor de mine?..tare deștept ești !..sunt doar un

câine ,dar știți voi ce bucurue îmi făceau vorbele lui?

             Acum mă bucur că am  și eu puii mei .și mă duceam din când în când să-i văd.

Se răcise vremea și mama cu puii au fost băgați pe holul de la intrare și-i vedeam pe geam.

Am rămas uitându-mă la ei cât de frumos se joacă alături de mama lor ,când aud un țipăt

de groază !... era stăpâna casei ...când îmi văzuse capul meu mare ,uitându-se pe geam .

       -    Ai venit să-ți vezi puii Atos?.Nu am nimic împotrivă : dar știi ce tare m-am speriat!

Dă și tu de știre când mai vii ,nu mă lua prin surprindere.!

            De câteva zile pe lângă gardul din deal stă un câine ,abătut,se vedea că-i flămând,

poate și însetat, deși apă poate găsi în lacul din vale ,sau în Prut care este aproape.

Au trecut câteva zile și el tot acolo este.Ce-mi vine în minte? Să-l chem în curte...T e uiți la

amărâtul acela ,mă întreabă stăpâna ; dacă vrei cheamă-l în curte...așa vorbea cu mine și eu

înțelegeam  tot ce spune fiincă noi animalele doar nu putem vorbi.Unii oameni doar se uită-n

ochii noștri și ei ne înțeleg . Atunci , e bine...M-am dus în deal și l-am chemat.Nu-i venea să

creadă că-i adevărat....venea dar cu frică...și teamă.. târându-se....Atos si-a luat rolul de

frate mai mare, și Țiganul - sșa l-au numit - de un frate mai mic care nevoie de ajutor.

Ce frumoasă-i lumea animalelor dar noi oamenii ,nu avem timp s-o vedem,că și noi avem

destule probleme...Atos și Țiganu  adică noi doi eram prieteni cu toate orătăniile  din

curte.,multe întrau în cușca noastră.Am văzut că o găină stă cam mult...de ce oare?

În fundul cuștii erau multe ouă !...Le-am arătat stăpânei ...Bravo, dregii mei ,cum de înțele

geți voi tot? MERITAȚI  O RECOMPENSĂ?

                 IDOL DE VIAȚĂ

Cu mama să seamăn 

Să seamăn cu tata?

Să  caut prin vremuri

Rădăciinile neamuli meu?

Obârșii vechi ce se adapă

Din ascunse izvoare?

Să caut ființa-mi  fragilă

În strat de pământ,de argilă

Că-s amestec de apă și lut

Ideal de viață și scut?

Că  pe o vatră stropită cu sânge

Un neam e hărăzit pe vecie

Să fie stăpân pe destin și pe glie.

Cheamă-mă iubire lângă tine 

Știu că numai acolo mi-e bine,

Nu te mai teme că viața e grea

Tu ai pătruns pe furiș in inima mea.

Și ceru-i senin și nu plouă

Iubirea te-a ales și te vrea,

Fă-ți drum către mine, dimineața pe rouă

O să-ți fiu sprijin pe vreme bună sau rea.

Norul și vântul, șoptesc că e bine,

Visele noastre de fericire, înfloresc pe câmpii,

Printre atâtea ființe reci, parcă-s statui

Noi ne petrecem viața și creștem copii

               - continuare-

       Poate că tata nu a fost  dragostea adevărată  a mamei,poate că

nu el trebuia să fie alesul ei.Frumusețea  mamei era umbrită  de o  trIs-

tețe  ușor vualată,iar după moartea lor aș fi putut să întreb, dar pe cine

Bunicilor  li s-a rupt  firul vieții în mod  neașteptat și brutal. După moartea

mamei, ei  umblau cerniți prin casă,cu gândurile cufundate în durere și

grija pentru viitorul meu.Câte vise și câte speranțe s-au stins odată cu moa-

tea părinților mei în acel accident tragic!Tragedia a fost resimțită profund de

bunicii mei, care știau că rămân singură pe lume,fără alte rude apropiate din

partea tatălui meu.

           Dimineața ce a răsărit pentru mine părea frumoasă ,dar s-a sfârșit într-un

mare necaz.Atunci eu nu cunoșteam frământările lor și nici nu știam că contractul

cu viața se apropie de sfârșit.Bunicul ,după moartea mamei,avea sufletul sfâșiat.

Blajin și credincios ,se îndoia de existența lui Dumnezeu,întrebându-se cum a pu-

tut El să hotărască ca eu să rămân singură pe lume.aîal auzeam în fiecare seară

imlorând cerul să-l  mai țină în viață încă o vreme ,ca să mă vadă crescând.

              Tristețea învăluia acum casa noastră.....unde era râsul,privirile voioase și

lumina din ochii încrezători în destin și în viitor/? Totul era cernit în casă,în suflet, în

inimă.Chiar și venirea primăverii ,nu mai avea nici un farmecToate aceste momente

se contopesc în amintirile mele.M-am trezit într-o de după masă ,când soarele își

căuta drumul spre apus,în mijlocul unui grup de necunoscuți care se purtau ciudat

de tăcuți, comunicând doar cu ochii și prin semne.Nu știu de unde a avut bunicul

puterea să organizeze totul conform obiceiurilor tradiționale.

              Pe peluza din fața casei erau aliniate două sicrie ,descoperite cu capacile

alături.Bunica se apropie ca o umbră ,plângând cu durere ,așezând cu grijă voalul

alb pe chipul mamei,care părea că doarme.O vânătaie îi urâțea fața altădată lumi-

noasă.Părul mamei ,frumos încadra fața ca o coroană pe prrna albă cu volănașe.

Bunica ,împietrită ,își plimbă ochii de la cap la picioare,simțind că nu era așezat totul

cum trebuie R ămâne lângă sicriu ,atingându-l din când în când ,parcă voind să se asigure

că mama era încă acolo.

                 Mai târziu ,am  realizat că alături în alt sicriu  era și tata,care părea străin de tot

ce era în jur.Apoi au venit ajutoare și sicriele au fost duse în camera mare ,unde nu de mult

petrecusem  zilele de Paște ,unde mama cântase la pian și unde ciocneam ouă roșii,făcând

mare haz atunci când reușeam să-mi păstrez oul întreg,spărgândule pe celelante.

Niște vecini acopereau oglinzile, tablourile cu pănză albă ,iar la capătul celor două sicrie

se aprindeau lumânări. Pe poarta larg deschisă cineva punea o pânză beagră cu două

nume scrise  pe ea.Știam să citesc și,cu tristețe am văzut numele mamei  și al tatălui meu

pe care apoi le-am văzut scrise pe piatra de pe mormânt sub fotografiile lor..Au trecut zile

de rătăciri ,întrebări,plâns și chemări iar în a treia zi ,într-o zi de vară frumoasă  preoții

făceau slujba de înmormântare.

               În cimitirul de pe coasta pădurii se dechidea o groapă mare și neagră ,primitoare

pentru cele două sicrie.îl văd pe bunicul cu mișcări de robot ,strângând pământul reavăn și

arucândul peste cele duoă sicrie bătute în cuie.apoi cu un -adio-îndurerat aruncă un buchet

mare de flori  care se resfiră în umbra gropii. Bunica se prăbușește pe marginea gropii,iar

bumicul se repede spre ea,căzând în genunchi și tânguindu-se cu glas sugrumat.Abia acum

își manifestă durarea, pare că uitase totul.Mă durea ceva profund în inimă care a rămas mult timp

Timpul a trecut cu lacrimi ascunse și candele aprinse pe acel mormânt dublu .cu flori proaspete,

lumânări și tămâie.

                   Viața a continuat,iar bunicul ,cu toată durerea a găsit puterea să își ordoneze tre-

burile lumești.A mers la notar și a căutat soluția cea mai bună pentru viitorul meu A găsit pe

cineva  care să se ocupe de mine și după ce a predat ștafeta s-a liniștit, și s-a înseninat.

A prdat gospodări și tot ce a agonisit într - o viață să-mi asigure viitorul.

O lacrimă e un bob de rouă

Pe verdele crud , când nu plouă

O lacrimă e un strop de apă

Pe fruntea omului ce sapăâ

O lacrimă e un suflet rătăcit

E aripă de înger , iertătoare 

Între chemări și stigătul pierdut ,

Când inima-i o rană , ce te doare...

O lacrimă e o perlă în curcubeu

E drum închis ,e frica ce revoltă ,

E cupa de cucută  ce trebuie  s-o beau

E steaua  ce s-a stins  acolo sus pe boltă.

O lacrimă  imensă  tinde să se nască,

O lacrimă pe un obraz de țară 

Ce învăluie pământul ca o mască 

Lăsată-n  vitregie ca să moară.

Îmi pierd pașii pe alei,

Gânditori  și tremurați

Sus prin crengi adie vântul 

Plâng scaeții scutrați.

Într-un creștet de coroană

Tânguie un cuib golit,

Astă vară își avea casă

Glas voios de ciripit.

Se înalță în văzduh

Brațe tinere pe ram

Iscodind spre orizonturi

Cine-i despuia de daruri?

Picând una câte una,

Frunza pomului suspină,

Se așterne pe cărare,

Deschizând căi de lumină.

Se aștern încet pe luncă

Picuri mici de ploaie rece

Și un ecou din stâncă 

Glasul  toamnei îl petrece!

Iarna

--- 1 ---

Din văzduh cumplita iarnă cerne norii de zăpadă,

Lungi troiene călătoare adunate-n cer grămadă;

Fulgii zbor, plutesc în aer ca un roi de fluturi albi,

Răspândind fiori de gheață pe ai țării umeri dalbi.

Ziua ninge, noaptea ninge, dimineața ninge iară!

Cu o zale argintie se îmbracă mândra țară;

Soarele rotund și palid se prevede printre nori

Ca un vis de tinerețe printre anii trecători.

--- R ---

Tot e alb pe câmp, pe dealuri, împrejur, în depărtare,

Ca fantasme albe plopii înșirați se perd în zare,

Și pe-ntinderea pustie, fără urme, fără drum,

Se văd satele perdute sub clăbucii albi de fum.

--- 2 ---

Dar ninsoarea încetează, norii fug, doritul soare

Strălucește și dezmiardă oceanul de ninsoare.

Iată-o sanie ușoară care trece peste văi…

În văzduh voios răsună clinchete de zurgălăi.

--- R ---

Tot e alb pe câmp, pe dealuri, împrejur, în depărtare,

Ca fantasme albe plopii înșirați se perd în zare,

Și pe-ntinderea pustie, fără urme, fără drum,

Se văd satele perdute sub clăbucii albi de fum.

Vinter

--- 1 ---

Fra luften sigter den frygtelige vinter skyerne af sne,

Lange omrejsende trojanske heste samlet i en bunke på himlen;

Flager flyver, svæver i luften som en sværm af hvide sommerfugle,

Spreder kuldegysninger på landets blege skuldre.

Det sner om dagen, det sner om natten, det sner igen om morgenen!

Med en sølvkæde klæder det stolte land sig;

Den runde, blege sol er varslet blandt skyerne

Som en drøm om ungdom blandt årene, der gik.

--- R ---

Det er helt hvidt på markerne, på bakkerne, rundt omkring, i det fjerne,

Som hvide spøgelser forsvinder de spændte popper i smørret,

Og på den øde strækning, uden spor, uden vej,

Du kan se de tabte landsbyer under de hvide røgskyer.

--- 2 ---

Men sneen stopper, skyerne flygter, den ønskede sol

Det skinner og fjerner havet af sne.

Her er en let slæde, der går over dalene...

Ranglen lød i den muntre luft.

--- R ---

Det er helt hvidt på markerne, på bakkerne, rundt omkring, i det fjerne,

Som hvide spøgelser forsvinder de spændte popper i smørret,

Og på den øde strækning, uden spor, uden vej,

Du kan se de tabte landsbyer under de hvide røgskyer.

    Cum ar fi oare, rătăcind în zadar
    Pe acele străduțe, să mă aflu hoinar,
    Privind toată seara, cum, în amurg,
    Felinarele-n umbre, pierdute, se scurg...
    
    În parcul pustiu, pe o bancă alene,
    O frunză stingheră încet se așterne...
    În somnul teribil al toamnei pustii
    Obosită-n culorile șterse... târzii...
    
    Doar turnul din fier, imuabil și rece,
    Peste cușma de nori, fruntea își trece,
    Oglindindu-și în apă trupul etern,
    În spațiu și timp, veșnic, modern...
    
    Sub arcul din piatră, aș merge încet.
    Să nu tulbur pacea vreunui ascet...
    Să simt în adânc asfințitul de soare,
    Piramida din sticlă cum arde în zare...
    
    Din turnuri de piatră-n purpur' brăzdați,
    Printre norii navalnici din Sena brodați,
    Gurguiele-și cască durerea absurdă,
    Spre marea albastră, a cerului, udă...
    
    Catedrala de suflet sculptată-n cristal,
    În vitralii durată-ntr-un mod ireal,
    Să-și topească culorile vii, transparent,
    În sufletul meu pierdut și absent...
    
    Grav și sensibil, firav porțelan,
    În parfumul urban, fremătând castelan,
    Orologiul bătrân, își dă în vileag,
    Mișcându-și cu greu, minutarul beteag...
    
    Cu ochii mijiți spre cerul neclar,
    Cu inima-n mână, cinstit, eu declar:
    Mi-e dor de Paris... și mi-e sufletu' cav,
    Şi mă simt ca un câine ce zace bolnav…

    În orizontul împlinit spre sângeriu amurg, 
    Cârduri de paseri repezi, lin, se scurg, 
    Dansând frenetic pe un cer fără culoare, 
    Urmând supremul razelor de soare... 
    
    De nicăieri, săgeţi întunecate le izbesc în plin, 
    Necântărind secundele-ncărcate cu venin: 
    “O, ce noroc pe mine-n astă seară, 
    Să prind câte-un lăstun în fiecare gheară!” 
    
    Într-un final străluminat în flori de soare, 
    Ce-a şters tăcerea lacrimii din zare, 
    S-a auzit, ca dintr-o mare azurie, 
    Prea-plinul cântului de ciocârlie... 
    
    O, tristă vară, ai murit în frunze pale, 
    În umbra norilor ce s-au trecut agale, 
    Lăsând în urma ta acele pagini goale, 
    Măsura visurilor mele-acum banale… 
    
    Dă-mi Doamne lacrimi ca să plâng, 
    Aşa cum plânge pasărea în crâng, 
    Să îmi alin durerea şi aleanul, 
    Dă-mi Doamne zbor să îmi înec amarul...

Aduce-ncântare a soarelui pleoapă
croită pe dealul cuprins de rugină,
din roşul sălbatic, cărări de lumină
alungă din noapte simţirea mioapă.

Vin zorii grăbiţi peste frunzele moarte,
curg picuri de rouă din crengi betejite,
mai gâdilă vântul în somn alungite
o mână de flori cu speranţe deşarte.

Pe geamul rămas cu privirea de gheaţă
curg râuri de vise dospite în zare,
sunt doinele toamnei lăsate cântare
de doruri în suflet, cuprinse de ceaţă.

Chezaşă mi-e ziua născută din noapte
şi martor mi-e vântul cu aspra-i cântare
că toamna cu toane ce astăzi apare
e zâna iubită-n iubirile-mi coapte.

Tu, toamnă târzie prin toamnele mele,
alături de-un fulger ascuns în privire,
revino şi mâine să-mi laşi în simţire
un drum de trăire cu bune şi rele.

When the brilliant sun rises

Above the magnificent Black Sea,

The water reveals to the eyes

And everything you wish to see.

The bluish-white sea foam,

The miraculous leap of the dolphins,

Sailors on ships set sail to roam

Huge creatures related to avialans.

Reaching horizon vizible edges

The gaze of boundless thought,

The soul of the boundary bird fledges,

As the inspiration Muse brought.

The glistening beach sand

Reflects the sun's rays.

The lifeless seashell held in hand

Found on the golden sand of the bays.

A peace of mind embraces you

Because the calmness of the sea transmits it.

The murmur of the sea waves delights you,

And the heavenly ennobles you in wit.