Ești plecat !

M-am trezit cu un gând în minte...

Ce ar fi dacă ...a-și încerca

Să le spun de la obraz :

D-lor , ajunge cât a-ți furat ,

Ajunge ,cât ne-ați mințit

Lăsați locul altora

Iubitori de țară și de neam .

Fiilor noștri și ai voștri

Să nu le crape obrazul

Că nu-au țară ,că nu-au neam!...

A-ți văndut țara pe un preț de nimic .

Mă revolt ,da-s prea mic ,n-am putere

Planurile voastre să le stric!...

Erârziu ,somnul nu vine

Cât a-și vrea să fiu cu tine

Să-ți stâng mâna încetișor 

Și de drag să mă înfior.

Să te mângâi pe obraz

Sub un ochi de lună treaz

Să-ți resfir pe umeri plete

Și aroma-ți să mă îmbete.

Lângă o tufă de sulfină 

Să dormim noaptea-n grădină

Să-ți sărut ochii și fața 

Până vine dimineața.

Fermecați de vraja nopii

Numărăm stelele sorții.

Steaua mea e luminoasă,

Ne zămbește bucuroasă,

Că-s voinic și tu frumoasă 

Și amândoi vom face casă.

S-au vorbit toamna și vântul

Să cutreere pământul

Să se asundă în pădure

Și tot farmecul să-i fure.

Sus în vârf de rămurele

Cântă în coruri păsărele,

Simfonie de culori

Te vrăjește până-n zori.

Dar un zvon de brumă rece

Fac ca frunzele,florile să plece,

Cântăreții triști se adună

Au plecat, ne fac din mână!...

Codrul plânge după ele

Noaptea-i neagră fără stele

Doar pustiul se așterne

Norii grei zăpadă cerne.

Scălat în ploaia de petale ,

Mă ascund în nisipul toamnei ,

Ca sub o plapumă moale 

Și în urmă înfloresc mici stropi de lumină ,

În care sufletul îș va usca trupul ,

Eu sau poate altcineva , sau poate noi toți 

Vom scrie povestea adevărată a universului .

Oamenii se întreabă în cugetul lor,

Sunt stresați și nu pot înțelege...

Ce-i așa de greu ,de înțeles?

Ne trebuie un nou președinte...

Unul din cei mai buni

Nu avem de unde?

Sau nu vedem?

Societatea e înțesată de hoți,de profitori.                                

Atât de grav am decăzut?

Încât nu știm ce-i bun și ce-i rău?

Atunci ne poate bate Dumnezeu!

Pe Călin nu-l cunosc bine,  

Dar îl aud ce spun și îmi convine.

Ascultând-o pe Elena,e doar venin

E susținută de cei ce au dosare

Nu  renunță la ciolan ,nici dacă moare.

Oameni buni vă mai gândiți?

Atât de grav am decăzut?

Încât nu mai știm ce -i bun și ce-i râu?

        Am deschis ochii spre lume, într-un sat.

Viața, era simplă, dar de ajuns să nu ne plângem 

că nu avem ce pune pe masă, doar în cazul secetei 

din 1947.Erau datini și obiceiuri ce făceau viața frumoasă.

      Sătenii trăiau în respect și întrajutorare. Când tinerii 

însurăței își făceau casă, primeau ajutor de la rude sau 

vecini și-o terminau într-o vară. Cu organizarea clăcilor 

se rezolvau toate trburile grele, sau cereau mai multă durată.

     Și distracțiile erau multe, o ocazie de socializare, de prietenie.

Oamenii erau invitați la botez, la nuntă, la zi onomastică, la tăiatul 

porcului. Cei mai mulți se adunau la muncă, chemați la clăci 

care se termina cu cântece și joc, prilej de cunoaștere între 

tineri, urmau apoi logodnele, nunțile, botezurile.

     Comuna noastră, era așezată pe coasta unui deal pe malul 

Prutului. De la bun început strămoșii mei au avut avantaj :

apa curată a Prutului, necesară vieții, un lac cu pește, vânat,

papura și stuful din care si-au case,garduri.Tot ce trebuia pentru 

trai, natura a fost bine făcătoarea lor. 

     Lemnul, material folosit cu meșteșug, acoperea aproape toate nevoile.

    Câmpul producea hrana oricât de sofisticată era ea,

   Viile produceau licoarea, ce stârnește veselia și dă putere pentru munca

grea și obositoare.Cu cât ne-am civilizat, traiul a devenit mai complicat,

pretenții mai mari. Traiul acela, aproape primitiv aducea fericirea, omenia, iubirea.

   Omul acela iubea viața, pământul, natura, animalul, soția și copii erau viața și 

averea  lui. Noi, sau unii dintre noi ce iubim azi mai mult?

Cruce grea, legată de gât,
Obiect tăios, prea adânc.
Cruce grea, cu lanț strâns.

Cruce grea, îmi îndoi spinarea,
Cruce grea, vine salvarea.
Cruce grea, de ce eu?

Cruce grea, marmură albă,
Cruce grea, te port ca o salbă.
Cruce grea, joc de vară.

Cruce grea, îmi este greu,
Obiect mistic, în balanță.
Cruce grea, lasă-mă să plec și eu.

Te gandeam prin abis,goliciune

suavă a neantului.

Fara început,fără sfârșit,doar din cuprins.

Stafia ta părea sa persiste

contra timpului,

Intrupare pământească păreai sa fi atins!

Stateam pe loc dar mintea nu-mi

cunoaște hotare,

Si nici oglinda nu ma mai privea pe mine!

Gandurile ma purtau pana la

sfintele altare,

Unde cladeam imperii din

a dragostei ruine.

Spate in spate,eu prin trup

si tu prin suflet!

Ne trimitem scrisori prin

al timpului labirint.

Gandurile-ți dulci nu mai îmi

sunt deloc secrete,

Ce eclipsa rece,a inimii negre alint!

Am rămas cu întrebare si caut

tactica in răspuns,

Intalnire a doua lumi sa fie

oare in plus?

Captiva in sentimente si un nou

concept indus,

Orizontul e o lege si verticalul e opus?

Atâtea sa îți spun,prin ce

timpuri m-am născut!

Da-mi de crezare nu cunosc

ale mele rădăcini.

Trecutul e o amintire lunga ce

cheie mi-a făcut.

Refugiul meu in poezie,

nu în al nopții rugăciuni.

Cutia pandorei am deschis si

ți-am citit scrisoarea.

Vorbim stiluri diferite prin hieroglife 

așa moderne.

Nu eram cu zâna,ma delectam

cu vrăjitoarea!

Leacul singuratatii e dulce,

secretul vieții eterne. 

Ne vom întâlnii la hotarele

existentei umane!

Ma vei recunoaște printre rânduri

tot mai stranii.

Ma găsești prin ale întunericului savane!

Focul te va calauzi printre

suvitele-mi arămii.

Albastrul de la apus

Ne-a adus un moment în plus

Pe când al tău supra apus

Ne-a dus zâmbetul în sus

Cât de greu a fost să-i cer

Inimii sa plece în cer

Să se întoarcă cu al meu tată

Cu lacrima deja uscată

Prin sicrie am umblat 

Prin cimitire am strigat 

Al meu tată mort sa vie

Să-i dedic o poezie 

Să-i arat cu amănunt 

Casa în care m a crescut 

Să-i prezint al lui fecior 

Ginerele și un nepot.

Ies în pădurea dragă

toată atenția imi capturează,

si văd o veveriță cum aleargă.

Stau și mă plimb încet

și aud din crengi un clarinet.

Merg ce merg si mă opresc

si mă uimesc la ceea ce privesc,

că văd legat de o creangă,

o lungă frânghie largă.

Și ma trezesc sub pom,

și văd in depărtare un om,

ce se uită la acea frănghie,

și-l vad cum se agață de creangă,

iară pe mine un sentiment mă-njunghie,

ma ridic să-l depărtez de frânghie,

și cum se-ntâmplă sa mă-mpiedic,

și-l văd pe omul vrednic,

cum își ia adio tragic.

Moartea vine ca o umbră, lină și tăcută,

Purtând cu ea tăcerea nopții absolută.

În mângâierea-i rece, visele se curmă,

Iar viața se destramă-ntr-o ultimă furtună.

Ea nu cunoaște vreme, nu ține socoteală,

Vine neștiută, fără grabă sau sfială.

Culege suflete ca pe flori de câmp,

Lăsând în urma-i doar un gol și-un vânt.

Și totuși, moartea nu e un sfârșit,

Ci o poartă către-un tainic infinit.

Dincolo de ea, în tărâmuri neștiute,

Viața-și regăsește alte forme, alte lupte.

Așa că nu o teme, ci privește-o drept,

Căci în tăcerea ei, un adevăr ascuns e înțelept.

Moartea nu-i dușman, ci un drum necesar,

Spre un alt început, într-un alt hotar.

Dulce floare-a copilăriei,
Ce-mpreună cu tine-am crescut
Veștejește-ntra sufletului murdărie,
Din clipa-n care te-am pierdut.

Amândoi dormeam la margine de râu,
Sau prin lanuri aurii de grâu
Și-obișnuiam să privim către stele,
Iar acum ești printre ele.

Mereu în gând te voi avea
Plângând sub luminata stea,
Și tot acolo-am să rămân
Până ne vom revedea.

Iar dacă nu va fi așa,
Înseamnă c-asta ne-a fost soarta:
Să fim singuri pe vecie
Fără nicio bucurie.