Diferenta

Scrâșnești din dinți

și-auzi colcăiala mercenarilor care mărșăluiesc în catacombele memoriei.

Simți presiunea 

care-ți strivește cutia craniană -

o dâră translucidă pe podea.

Vârtejul alb-verzui 

cercul hipnotic folosit de fostul tău psihiatru -

porc sinonim asudat intermitent de falduri de grăsime râncedă.

Te uiți la el și

vezi cum te-ai uitat la el în deja-vu.

Nu ai puteri telekinetice.

Țintuită în scaunul stacojiu 

ineluctabilă victimă a omului-lăcustă.

Nu am devoalat prea multe texturi

Vomă cadaverică.

Puzderie de oameni care se isterizează până la paroxism.

Nu ești impresionată de nivelul e adorație pe metru pătrat.

Frumos chip de umbră sură

Bucăți de inimă-mi adună;

Minuscul puzzle să rezolvi

Sentimente să-mi aduci înapoi.

Muza mea de lume ascunsă, 

Inspirația mea, ochii de cenușă.

Ascunziș de mierle moarte,

Ține-ți păsările aproape!

File goale, în sertar ticsite,

Cu parfum de dor înăbușite;

Îmbălsămate cu venin de ochi

Uscate de adieri ale negrei nopți.

Sufletu-mi nu ți-e aproape,

L-am pierdut între scânduri îmbinate,

Închisoarea trupului mi l-a ascuns

În cavou, mi l-a distrus.

Om de iubiri flămând,

Timpul a nu-ți pierde plângând!

Să nu stai, să nu aștepți,

Rece dragoste de morți.

Sub cadavru meu,

Nu este loc de altu’

Sub cadavru meu,

Vreau sa-mi fie pacea pe meleaguri..

Să-mi repet rugăciune-n piept,

Să cânte aromat, mireasma dintre tei cei nedrepți.

Să urce scările, să coboare munți..

Să fie pace peste tot, și peste muchii.

Să fierb de nerăbdare.. să te-ntâlnesc o dată,

Să-ți pot să cânt, poezia recitată.

Plimb în gol, plimb pe stradă,

Plimb fără pic de sens,

Dar tu.. tot o dată, să vii să îți spun cât te iubesc.

Să te plimb la piept, la trup și gând,

La ceru cel alb, pe care nu pot să ți-l arăt..

Să-ți curgă lacrimi din piele de sânge,

Pe petalele ce le numești tu buze,

Să fiu păzitor ție,

Iar tu.. să îmi dăruiești mie.. doar iubire.

Stele pictate-n culori,

Luminează ceru, iar tu.. mă vezi printre nori,

Sunt acolo dar voi veni aici.. în curând tot paradisul nostru va fii închis.

Răni rătăcite am eu,

Tu le vindeci mereu cu inima,

Cu trupu’.

Sunt la pământ la final,

Tu mă ridici în speranță,

Te-aștept să vii cu mine,

Să te-ngropi în iubire,

Să-ți dau viața pe a ta, să te strâng la piept strâns de un dar.

Crudă-mi viața, departe de ea,

Cavaler frânt pe frontu’ inamic.

Cavou îmi recitește.. ușor în gol,

“Vei veni spre mine, iar eu te voi primi, cu brațele deschise, oricând vei dori”.

Rătăcesc de ceva timp păduri,

Căutând ceas, și adevăr,

Dar răsună încet în gol cavoul

“Timpu’ mi-a rămas doar mie, te-a părăsit și ma ridicat din tine, vino spre mine”

Da mă-ntorc spre iubirea mea de stea, să îi spun amăgit despre cavou.

Înțeleaptă fii tu soarta mea,

Cavou m-a călăuzit în iad, în speranța fără sfârșit.

“Ruginiră buchete, și străbate munți în ghete, voi fii aici, voi fii acolo, voi ști tot, ca un cronos”

Plâng și se consumă, înduplecate, 

Existențele își duc uscate

Gândurile în altă parte,

Lacrimi scurse-n răni adânci, aparte. 

Viața plânge, plânge și Moartea,

Dumnezeu își blestemă soarta,

Cu toții plâng și se jupoaie,

Le curg lacrimi de sânge șiroaie. 

Dar ei râd, cauza suferinței, 

Fără nume, fii umilinței, 

Copiii uitați prin cimitire,

Fără cruce, fără amintire. 

Se învârt în jurul Tatălui, 

Doar El lumină le-a mai fost,

De-ar știi copii viața omului

N-ar mai cere un rost. 

Și-L trag de barbă cu mâini plăpânde 

Întrebând cu glasuri morbide:

"Tată! De ce plângi când ne vezi râzând?

Nu asta toți oamenii or fi vrând?" 

Dar Dumnezeu nu le răspunde, 

El din cimitire le aude

Trosnetele oaselor uscate

În pământ afundate si uitate. 

Se simte de parcă l-aș avea în față,

Un prunc uitat, înmuiat în sânge închegat,

Suflete nevinovate, spânzurate de-un fir de ață, 

Dansând pe cruci de adieri purtate. 

Aș vrea să fug cât mai departe

Să uit a oaselor trosnete ecou

Sub genunchi și plame, trupuri îndurerate, 

Prunci uitați sub un cavou. 

Dar Dumnezeu mă trage înapoi la El

Să plângem amândoi, înălțând o lumânare

Pentru cei ce sunt mai sfinți ca El,

Pentru râsul sufletelor care nu mor....

Când am să mor, să nu mă plângi,

Lângă Dunăre să mă îngropi,

Un smochin să-mi sădești,

Din el mereu să te servești.

Când am să mor, nu-mi vorbi trist,

Recită-mi la mormânt o poezie,

Când am să aud, am să subzist,

Într-o veșnică și pură amintire.

Când am să mor, te rog nu mă uita,

Lasă-mă să trăiesc în mintea ta,

Să nu dispar complet de pe pământ,

Căci atunci voi fi cu adevărat înfrânt.

Când am să mor, ține minte neapărat,

Căci un om moare cu adevărat,

Când de cei dragi a fost complet uitat,

De parcă vreodată nici n-a existat.

Când am să mor, să nu mă plângi,

Niște crizanteme să-mi aduci,

Și indiferent cât ar fi de greu,

Să te crezi pururea în Dumnezeu.

Daca soarele si luna sunt acelasi lucru ?

Daca atunci cand noaptea vine si toti merg sa se culce,

Soarele isi arata adevarata fata, care urla dupa ajutor,

Dar nimeni nu este acolo sa il auda ?

Soarele sufera, nimeni nu vede asta.

Dimineata isi pune un zambet mare, calduros,

Si ii face pe oameni sa se simta bine,

Asteptand sa il incalzeasca cineva si pe el.

Cand apune, se straduie sa faca cerul cat mai colorat

Ca sa ne incaleasca ochii artistici,

Si sa pastram o fotografie cu creatia lui,

Asteptand pe cineva care sa ii coloreze viata.

Soarele nu este simbolul fericirii.

Chiar daca e galben si  stralucitor

Cu mii si mii de raze si cu un zambet mare,

Soarele simbolizeaza cat de bine poate cineva sa ascunda suferinta.