Zile in șir

Nu știu dacă ai să citesti vreodată ceva din ce aș putea scrie eu... nici nu știu dacă îmi doresc să te ajungă vreodată aceste rânduri... am simțit de fiecare dată când nu ți-a păsat, dar azi simt nevoia să las toate gândurile să cadă în cuvinte, exact așa cum cad unele seri peste mine, grele și fără să întrebe nimic...

Ți-am dus dorul în atâtea feluri încât parcă m-am obișnuit să trăiesc cu el ca și cum ar fi o parte din mine... E în respirația mea, în felul în care mă opresc uneori din mers fără motiv în liniștea pe care o simt, când nu ar trebui să fie liniște. 

Dorul de tine a devenit un fel de umbră care merge lângă mine, atunci când încerc să fiu bine, când sunt bine, chiar și atunci când îmi spun că nu mai contezi... 

N-ai idee câte conversații am purtat cu tine doar în gând. Câte răspunsuri mi-ai dat în tăcere, pentru că am dreptul să primesc si eu răspunsuri, nu doar promisiuni și vorbe deșarte... câte nopți te-am lăsat să mă doară... 

Poate că ți-am permis prea mult, poate că te-am ținut acolo unde nu meritai să fii... dar adevărul e simplu... meritai să fii. 

Te-am simțit ca pe ceva ce nu se poate repeta și asta e partea pe care nu pot s-o vindec... am simțit ceva puternic pentru cineva care n-a rămas nici măcar pentru un rămas bun decent... un vin, o îmbrățișare...

Mi-am pus sufletul într-o poveste pe care nu ai vrut să o închei cu adevărat.... sau nu ai știut...poate pentru că pur și simplu n-ai știut cât ar fi însemnat pentru mine o încheiere sănătoasă... sau poate ai știut și n-ai vrut... nu ți-a păsat ce ai putea lăsa în urmă...

... Și-am învățat singură, în timp, printre iluzii, speranțe, așteptări și șanse acordate, că unele persoane nu sunt făcute ca să rămână, sunt făcute doar să treacă prin viața ta, să lase câteva urme și apoi să dispară ca și cum n-au fost niciodată. Am învățat că fiecare dăruiește ce poartă în suflet... 

Cu toate astea tu ai rămas în mine și poate că asta e greșeala mea.

Azi, când scriu aceste rânduri, nu mai cer nimic... sunt fără de așteptări, fără de speranță, vreau doar să las în urmă tot ce n-am spus, chiar de e mult, în van și de prisos...

Destul te-am gândit mai mult decât te-am trăit... poate pentru că uneori oamenii rămân în noi mai mult prin ceea ce au trezit decât prin ceea ce au făcut, iar tu ai fost exact așa. Ai trăit puțin în viața mea, dar ai locuit mult în gândurile mele, în felul în care mi-am imaginat cine puteai fi, nu cine ai fost cu adevărat...

Poate de asta mă doare uneori povestea neterminată, pentru că în lipsa faptelor inima inventează continuări, îndulcește tot și creează un ,,noi" care n-a apucat niciodată să dea formă unui sfârșit... așa funcţionează sufletul, se agață de posibilităţi, lăsând  rațiunea neputincioasă.

.... Și-am înțeles că nu te-am iubit pentru ce ai fost, ci pentru ce a sperat partea mea cea mai curată și naivă că puteai fi, că puteai rămâne.

Și poate că în asta stă frumusețea și tristeţea acestei povești... că uneori trăim mai intens o absență decât o prezenţă și ținem mai strâns de o iluzie decât de o mână adevărată. 

Știu însă că, odată ce ai trecut prin mine, ceva s-a schimbat. Nu regret nimic... poate că nu te-am trăit îndeajuns, dar m-ai învățat să mă aleg pe mine mai des, iar asta e tot un fel de iubire... doar că una care nu mai are nevoie să te aștepte...

Poate că într-o altă viață ne-am fi întâlnit altfel. Poate că în alt timp ai fi avut curaj, răbdare, timp.. orice ți-a lipsit aici... Dar, în viața asta, ai fost lecția pe care am învățat-o greu și în ciuda tuturor lucrurilor, îți mulțumesc. 

Pentru ce am simțit, pentru ce m-ai făcut să sper, pentru ce m-ai învățat fără să știi, să vrei... cum e să pierzi timpul cu cineva nepotrivit, pentru toate promisiunile în vânt, chiar și pentru durere.. pentru că, durerea asta m-a făcut mai clară, mai puternică, mai atentă cu cine las să îmi atingă sufletul...

Nu știu dacă am să te uit vreodată cu adevărat, dar știu că am învățat să trăiesc cu toate și poate că într-o zi am să pot să îmi amintesc fără să simt nodul ăsta în piept.

Până atunci... rămâi o amintire, una frumoasă, una rea, una care doare, dar a mea...

Rămâi dorul pe care l-am ales să poarte numele tău. Nu mai doare ca la început, dar nici nu trece. E genul acela de gol pe care înveți să-l cari, nu să-l vindeci... să-l scrii în sute de poezii, să-l eliberezi in lume...

Și oricât m-aș preface că m-am obișnuit, adevărul e altul...încă tresar când aud un glas asemănător cu al tău, când aud vorbele tale pe buzele altora...

Știu că nu mai are sens, știu că nu mai e nimic de reparat, dar nu pot controla sentimentul acesta nenorocit care se aprinde în mine ori de câte ori îmi amintesc cum era, cum mi-aș fi dorit să fie... să rămânem... și ce suntem azi.

Poate că asta e cea mai tristă parte a poveștii... nu s-a terminat odată cu plecarea ta. A rămas... s-a agățat... m-a urmărit....rămânând, la rândul meu, să fiu tăcerea care scrie...

Să scriu, să tac și să las timpul să treacă, să simt ce nu se poate exprima și chiar dacă pare că nu contează, contează... Fiecare clipă fără cuvinte a fost tot ce am putut să dau. Uneori e greu să recunoști asta și să accepţi că unele sentimente nu au nevoie de cuvinte, explicații, de validări... trebuie doar să le lași să fie...

Spune-mi orice, te rog, nu lăsa golul să

crească,

Tăcerea ta rece sufletul mi-l doboară,

Îmi strânge inima, o stoarce, o frânge

Și ochii nici nu mai știu să plângă...

Spune-mi orice, nu mai fi piatră, nu mai fi vânt,

Nu-mi da uitarea ca un ultim cuvânt.

Știu c-al tau gând îți mai fuge la mine

Dar repede il alungi și mă lași fără

tine...

Spune-mi orice, nu pot să mai îndur atâta tăcere 

Fiecare clipă a nopții e dor și durere

Nu mai fi rece...nu-mi rămâne străin în viața asta

Spune orice...orice-ar putea, dintre noi, să topească gheața.

Spune-mi orice... nu mă lăsa să-ndur acest chin

Umple-mi din nou paharul de vin

Vino sa fim din nou clipe de poveste

Îmbrățișați la un vin, viața să ne deguste.

Cât mi-am dorit să respirăm același ton

Pe ritmuri de Cabernet Sauvignon 

Și amintiri în doi să depănăm

Din vremea când fericirea îmi era... Merlot. 

Cât mi-aș dori un strop de Pinot Noir

Pe buze din nou să îl mai simt

Să nu îmi fie atâta suferință în zadar

Când doar în brațe-aș vrea să te cuprind.

Cât mi-as dori ca poezia mea de dor

S-o scriu... și să-mi adie parfumul de Bordeaux

Tot ce-am trăit urât printr-o minune să se șteargă 

Cândva la un pahar de vin... cu o Fetească Neagră. 

Cât mi-aș dori să m-auzi când te chem

La un vin împreună... să gustăm un Malbec

Să-mi bucuri sufletul de dor îmbibat 

C-o-mbrățișare în acorduri de Cabernet Franc.

Cât mi-as dori să fi păstrat, o sticlă de Barbera

S-o strâng la piept din când în când 

Să îmi aline dorul de noi și vrerea

C-ai să te-ntorci cândva ...în timp...

Mi-aș fi dorit să nu te am doar în cuvinte

Și să-mi fii tu și vinul, versul cel mai plin

Mi-aș fi dorit lângă al tău braț fierbinte

Să pot șopti ce-n vers n-aș ști să pun...

Primește-mă te rog în brațele ce le iubesc

Mi-e dor să le mai simt căldura 

Să le sărut.... cu ele să mă învelesc 

Pielea mea să le mai simtă aroma.

Privește-mă din nou, la fel ca prima oară 

Mi-e dor să te mai văd zâmbind...

Îmi amintesc și rațiunea își pierde culoarea

Și nu-mi doresc decât o clipă să mai fim.

Sărută-mă din nou pe frunte la fel ca prima dată 

Să simți din nou cum tremur toată 

Să îmi vorbești în șoaptă să mă liniștesc 

Oh Doamne! Ce dor imi e acel fior să-l mai trăiesc...

Cuprinde-mă te rog o ultimă dată 

Nu te mai preface rece...fără sentimente

Amândoi tânjim după o îmbrățișare banală 

Ce-ar lăsa în urmă, povestea fără regrete...

Te țin în suflet ca pe-o taină 

Și te îmbrățișez in noapte pe ascuns

Retrăiesc ce n-a mai fost odată, 

Tot ce-a rămas mister de nepătruns...

Mă îmbrac în vise, mă spăl în ploi

Timpul a decis... nimic nu dă înapoi .

Cu gândul mă-ntorc la al nostru sfârșit

Și-l rescriu visând, până la răsărit.

M-agăț de dor, de vis, de soartă 

De timpul ce ne trece, de lacrimi și tăceri ,

Să uit durerea ce în suflet apasă 

C-am rămas... unul de altul, stingheri...

Te port fără să spun la nimeni, 

lubirea este în mine şi este un răspuns,

Te pot iubi cu ambele destine,

Când inima vorbește și este de ajuns.

Te pot simti fără să fim în doi, 

Ca un alint al vremii care vine, 

Și pot iubi cât pentru amândoi, 

În liniște, când n-o înțelege nimeni.

Te am fără să fii cu mine, 

În poezie e locul cel mai sfânt .

Si fiecare vers il îndrept către tine,

Cu dor ce arde în fiecare zi mai mult.

Dacă aș îndrăzni să-ți spun ce dor imi e de tine

Că fără al tău vin, de mine n-am habar

Te-ai supăra pe mine, babe...?

Și m-ai lăsa să-mi fie dor... încă un an?

Dacă ți-as scrie că fiecare clipă 

Cu gândul la tine, e ca un cer plin de stele

Ai înțelege dorul ce țipă după tine

Sau ai arunca la coș cuvintele mele?

Dacă ți-aș spune că bătaia inimii

Îmi poartă de ceva timp, numele tău,

Ai crede că sunt prinsă în iluzii

Sau ai simți un vin in doi, să-mi faci cadou?

Revino... să nu îmi fie dorul în zadar 

Și gândul, ce te respiră din nou...iar și iar,

Îmbrățisează-mă te rog cu-n vin făcut de tine

Povestea noastră să fie... unică pe lume!

1. Acum sunt bine,

Știu ce-i fericire 

Fără ca să mai caut iubire

Am eu grijă de mine

2. Eu singură m-am consolat

Sub cerul frumos înstelat

Am greșit atât de mult,

Dându-i inimă în împrumut

3. De azi el va fi un necunoscut,

Iar în suflet o amintire lăsată în trecut 

De și te voi vedea din vis în vis,

Oricum voi rămâne de neînvins.

Tu imi spui ca nu ai dat, 

Eu iti spun ca am simtit.

O palma este inceputul ,

Doua palme sunt nemarginitul 

La a treia palma,este sfarsitul. 

Daca nu se vede

Inseamna ca nu ai dat?

Vorba din gura ta ,m-a sfasiat. 

Ce fel de iubire

Atatia ani mi-ai purtat?

Cel fel de teatru ai jucat?

Sase ani,te-am respectat

In schimb, tu m-ai tradat!

Şi orgoliul te-a păstrat.

-U.A-

Urc un deal și valea o cobor 

Și-a mea privire mi-o rotesc, 

Poate te văd din întâmplare 

Și inima fierbinte îmi răcoresc. 

Cândva pe-aici ne întâlneam 

Și te așteptam cu trandafiri, 

La schimb iubirea ta primeam 

Și fericirea ne curgea-n priviri  

Eu tânărul din satul de sub deal 

Iar tu,  a mea aleasă din poveste, 

Ascunși să nu ne vadă lumea rea 

Făcând din întâlnire a lor...veste.

Aveam ca ani cam șapte peste zece 

Iar tu o floare cu petale parfumate, 

Pe care eu îndrăgostit le miroseam 

Visând că-n timp  vei fi a mea jumate.

Dar într-o zi povestea s-a-ncheiat 

Chiar înainte de-a'ncepe cu adevarat, 

Că ea a dispărut făra-rosti vreo vorbă 

Și m-a lăsat pe vale, singur, abandonat. 

................................... ......

Aduc și-acum pe vale multe flori 

Dar, nu trandafiri și doar lalele, 

Pe care le arunc și-mi zic în gând 

Aici s-au năruit...visurile mele!

Aseaza-ma in sufletul tau

Langa jucaria din copilarie,

Langa un dinte de lapte,

Langa un zuluf carliontat

Trei poze vechi si-o papusa zurlie.

Langa gustul de paine cu miere,

Langa plansul ascuns sub perna,

Langa prima ninsoare vazuta-n geam,

Si rasul ce spargea tacerea diminetii.

Sa stau acolo, mic si uitat,

Ca o umbra de vis neimplinit,

Sa te pazesc de vanturile grele,

Cand anii vor trece si se vor raci.

Si daca vreodata te-oi pierde-n lume,

Sa ma gasesti tot acolo, linistit,

Langa copilul ce-ai fost odata,

In sufletul tau, vesnic ocrotit.

    Când soarele se va lăsa,
    Şi-amurgul violet locu'-i va lua,
    Să ştii iubito, c-am să vin, 
    înveşmântat în umbre-pelerin,
    Să bat încet la geamul tău,
    Semnalul sufletului meu.
    
    Şi-ai să-mi deschizi încetişor,
    Şi-am să intru ca un nor,
    învăluind întreaga casă,
    Cu un miros de frunză arsă,
    Că uite, toamna, a venit,
    Să-ţi spună că-s îndrăgostit.

Mă legăn acum singur

Și nu te mai aștept.

Mă uit cum trece timpul

Și cugetez încet.

De câte ori privita-i,

Eu în direcția ta,

Doar ca să văd nimica,

Și să uit că m-am uitat.