Tăticul meu

Iubestema asa cum sunt 

Si nu uita de rele

Can viata asta poate fi

Drumul plin de grele

Iubestema asa cum sunt 

Iubestema in toate 

Si drumul cel mai greu mereu-l vom da ntroparte

Iubesc mereu privirea 

Cu ochii tai caprui

Iubesc sis fericita

Cu omul cel mai bun

Iubestema iubire iubestema mereu

Ți-am scris o scrisoare cand lumea era pe sfarșite.A ta începea,dar a mea se dispersa in cuvinte...

Nu voiam sa stiu cat de mult poate sa doară.Am încercat să culeg fulgii de nea fara sa moară.

Așa că am încetat.Am lăsat ninsoarea să-mi arate calea printre ființe,

Și m am bucurat!Și am lasat tristețea sa mi inunde fața în mii de dorinte.

Era peste tot!Mazgâlit pe cer si-n privire,și pe zambetul meu care ți trezește o singura amintire.

Ma sting incet,pierdut in furtuna de cristale.Arunc cu priviri fierbinti ce ti aduc numai jale.

Vremea imi raceste inima,dar eu sunt un cub de gheata care arde,

Și speră să nu fie uitat în nămeți ca celelalte.

Dacă citești asta,să ști ca țurțurii din pământ au început să iasă!

Îmi scot iubirea astupata la suprafață!

Și ca sa ma găsești ai nevoie de o lumânare!

Semnat:Un străin în furtuna din ninsoare.

Am pus sigiliul pe scrisoare...

Sunt o armă de foc în paradisul tău de gheață,

Ținută sub control doar dacă mi dai speranță.Nu uita de mine!Ț𝖎𝖓𝖊-𝖒ă î𝖓 𝖛𝖎𝖆𝖙𝖆!

oare te înspăimântă dragostea mea?

atât de profundă,

pe care o port legată de a mea voce, mâini, picioare.

oare ți e frică ca totul sa fie superficial?

ai văzut tu om ce își arata coarnele...in timp ce e legat de pat?

poate dragostea mea e drog,

poate dragostea mea e privata, ascunsa, arzătoare si clară.

dragostea mea cuprinde oceane, lumi, universuri,

dragostea mea nu are sfârșit.

crezi ca am fost un înger în viața mea anterioară?

un descântec sau un plânset?

am fost oare frumoasă? sensibilă, măiastră?

am fost oare copilă, cu ochi făcuți din marmură,

au fost oare ale mele buze pline doar de amorul tau?

dragostea mea nu are gramaj, nu are eticheta,

dragostea pe care ți-o port poate este defectă,

dar mă lași măcar să visez cum te aș iubi corect?

dragostea mea, un vultur singuratic

un cântec fredonat de femei, care acum sunt mame.

dragostea mea nu are margini, o formă adusă la suprafață...

dragostea mea e apa pură, un ocean, o mare..

dragostea mea există? oare e adevărată?

eu sunt dragostea mea.

Prolog:

Au atomii tăi agilitate emoțională?

Pot ei să-și arate sentimentele?

Cu sentimentele te poți identifica

sentimentele i-ar face să pară aproape umani

iar în mintea mea ei sunt atât de-aproape de divinitate

(o modalitate ciudată de a privi a unui ateu convins).

Ficțiune #1:

În vasta infinitate a Universului

atomii noștri au decis într-o zi să prindă viață.

Stând singuratici, înconjurați de-alte particule și zumzet,

atomii tăi au întins timid mâinile către univers.

Atomii mei s-au prefăcut că nu știu despre ce e vorba

în timp ce simțeau cum li se schimbă gravitația,

cum începe să le bată mai tare inima electronică, până atunci inertă,

cum sunt atrași de însăși chemarea destinului

(dat de concepte complicate spațio-temporale și relativitate, deci aproape divin),

cum mâinile lor se pierd conștient în focul mâinilor îndreptate spre ei..

S-a produs o reacție cu adevărat neașteptată.

În vasta infinitate a Universului, un act neînsemnat

dar plin de însemnătate.

Până și divinitatea a fost surprinsă.

Atomii - plini de fizică, chimie, știință și logică -

se transformau, prindeau agilitate emoțională,

se îndrăgosteau, în felul lor științific.

Ficțiune #2:

În vasta infinitate a Universului

sunt mândru deținător al unui început clar

(particule, atomi, celule, evoluție, energie cinetică, sex, frustrare, regret)

și al unui final și mai clar

(moarte! decadență! moarte! nimic! moarte! întuneric! moarte! rece! moarte!)

de care mă apropii cu claritate după fiecare respirație,

după fiecare pas pe care-l fac pe câmpiile deloc infinite ale vieții.

Mi-am acceptat soarta echilibrată de moarte,

atât de evident de tragică, dar complex de minunată

(dacă viața nu ar avea un sfârșit, cum ar mai putea pretinde vreun sens??)

Dar o singură teamă îmi macină liniștea zi de zi:

Atomii tăi….

se vor regăsi oare cu ai mei după ce dispărem în abis?

poate într-o altă viață? într-un alt univers?

sunt sigur că atomii mei vor fi tulburați

își vor privi anxioși filmele de toate zilele pe canapea

simțind mereu că le lipsește ceva,

ceva vital, însuși sensul vieții, un gol imens

pe care nu-l poate umple nici capitalismul, nici socialismul.

Navigând monoton prin eterna uitare și apatie,

vor fi tot timpul rătăciți, căutând, căutând, căutând…

Epilog:

Atomii mei sunt vast adepți ai extremelor

pentru fiecare efect dăunător pe care-l ai asupra lor

vor exploda în mii și mii de noi universuri toxice

fugind cât mai departe de tine,

așteptându-și eterna, plăcuta, dulce reîntoarcere.

(la viață?! la singurătate!? la tine?!)

Realitate:

În vasta infinitate a Universului

realitatea este într-adevăr mai complexă.

complex de tristă,

lipsită de vreun sens anume, dar mai ales

lipsită de atomi cu agilitate emoțională.

Pe-o margine de cer respir

Cât încă inima îmi bate

Cu-n suflet vesel, alteori trist

Viața mea, plină cu de toate.

Ochi-mi admira minunile naturii

Creionul îmi desenează cuvântul 

Buzele au gustat din capcana iubirii

Picioarele pe-alei îmi poartă gândul.

Sufletul îl port mereu cu mine

Fericirea o pot simți din plin

Dar caut o portiță către tine

Pe drumuri care nu mai vin...

Am nopti și zile, ore, minute

Am dimineți și seri plăcute 

Dar am și lacrimi muribunde

Ce cad sensibil, pe tăcute.

Am totul si nimic acum,

Timpul abia mi-l mai trăiesc.

Am foc, aer... rău și bun,

Cu toate astea... nu îmi folosesc.

Every time I look down

on this timeless town

Whether blue or gray be her skies

Whether loud be her cheers

or whether soft be her tears

More and more do I realize that

I love Paris in the spring time

I love Paris in the fall

I love Paris in the winter when it drizzles

I love Paris in the summer when it sizzles

I love Paris every moment

Every moment of the year

I love Paris, why oh, why do I love Paris?

Because my love is near

I love Paris in the spring time

I love Paris in the fall

I love Paris in the winter when it drizzles

I love Paris in the summer when it sizzles

I love Paris every moment

Every moment of the year

I love Paris, why oh, why do I love Paris?

Because my love is near.

Ég elska París

Í hvert skipti sem ég lít niður

á þessum tímalausa bæ

Hvort sem það er blár eða grár himinn hennar

Hvort hávær eru fagnaðarlæti hennar

eða hvort mjúk séu tár hennar

Ég geri mér æ betur grein fyrir því

Ég elska París á vorin

Ég elska París á haustin

Ég elska París á veturna þegar það rignir

Ég elska París á sumrin þegar það siðar

Ég elska París á hverju augnabliki

Hvert augnablik ársins

Ég elska París, af hverju ó, af hverju elska ég París?

Vegna þess að ástin mín er nálægt

Ég elska París á vorin

Ég elska París á haustin

Ég elska París á veturna þegar það rignir

Ég elska París á sumrin þegar það siðar

Ég elska París á hverju augnabliki

Hvert augnablik ársins

Ég elska París, af hverju ó, af hverju elska ég París?

Vegna þess að ástin mín er nálægt.

Mamă te iubesc,

Ești visul meu de pe bolta cerească,

Mamă mă uimesc,

Ai reușit totul în această viață,

În fiecare seară,

Mă sărutai lin pe frunte,

E un sărut de basm,

Zvon auzit pe orice munte,

Tu ai creat un nou început pentru noi, 

Mereu plecând mă îmbrățișai ,

Cu mii de emoții cu îmbrățișări moi,

Spuneai la revedere și plecai,

Dar mereu te gândeai,

La noi , copiii tăi,

Dar când veneai,

Veneai bucuroasă,

Mereu vreau să te văd așa,

Mama mea,sufletul meu,

Mereu ți-a fost greu,

Dar n-ai renunțat,

Dar n-ai încetat, să ne iubești.

Autor: Nicoleta Postovan 

Irina e fată educată, 

Activă, frumoasă, aranjată. 

Iar Costică și Mitică 

Din magazin ridică 

Un obiect din frigider, 

Un frate ea se simțea Lider,

Tot cădea de pe mână, 

Laptele pe o râmă, 

Oare cine-i educat 

Hai zice-ți prieteni, imediat. 

Autor: Nicoleta postovan

Un leu un fruct,

Cinci lei un product. 

Autor: Nicoleta Postovan 

Strofă de două versuri 

Când pierd un prieten, 

Am o melancolie, 

Și e mare tristețe,

Nu trebuia așa să fie.

De la o mică prostie,

Melancolia mă doboară,

Vreau s-o i-au de la început,

Dar treapta numai are scară.

Momentan e greu,

Îmi pare mereu o să plâng,

Nu am vrut așa eu,

Soarta mea-i creată de Dumnezeu,

Nu pot fi ca tine  întotdeauna ca un zeu.

Unu, doi, trei

Mai bate inima odată,

Unu, doi , trei 

Nu se oprește niciodată,

La final ea tace,

Se odihnește, dații pace,

Nu-i adevărat, se-oprește,

Și omul numai trăiește,

Oameni buni a obosit,

Oare ce s-a lenevit?

Soare care n-are suflet,

Tu erai tot pentru mine,

Amicul fals de pe poșetă,

Ce aș face fără tine?

Îmi cereai tot cei pe lume,

Tema de acasă sau anume,

Patru ani sau patru zile,

Nu înseamna aceste vile?

E cel mai scump pe pământ,

Prietenia comparată ca o vilă,

Aducea emoții acest mic vânt,

Nu simți zile sau acum o milă?

Autor: Nicoleta Postovan