ŞI TOTUŞI IUBIREA...

    Cu ochii mijiţi printre palme,
    Îndărăt de cuvinte, năvalnic de calme, 
    Respir doar mireasma-albastră de tei,
    Pândind doar o urmă a paşilor mei... 
    
    Din negura cărţii cu slove-aurii,
    Cules-am din ele cu sutele-n mii,
    Deasupra mi-e cerul livid şi complet,
    Cu multele stele pictate cochet... 
    
    Peste valul deşart al gândului meu,
    Ecou peste veacuri al versului greu, 
    O umbră pe frunte, departe-îmi petrec,

    Un ultim popas cu tine să-mi trec… 

Ca o bătaie de aripi pe pleoapa mea,   
A fost sărutul tău aseară...  
Şi-n umbra ta, parfumul tău-i rămas,   
Ca amintirea nopţilor de vară...

Întoarce-te din nou la mine,  
La pieptul meu înfiorat de dor.
Căci doar cu tine, zilele-s senine, 
Şi simt că fără ele, am să mor...

    Doar trupul tău sculptat, din raza lunii,
    Dezvăluindu-şi leneş, curbele şi nurii,
    Îmi-amintesc de-acele blânde nopţi,
    Şi de mirosul cozonacilor, ce-s copţi...
    
    Şi numai glasul străvechiului ceasornic,
    Ce bate melancolic şi trist şi nestatornic,
    Îmi-amintesc de-acele clipe dulci şi amărui,
    De părul tău, scăldat în praful soarelui...
    
    În şoapta vântului zelos de răsărit,
    Cu sufletul în buzunar, m-am pregătit,
    Să-mi amintesc în sunet slab de zurgălău,
    Cât mi-este de dor de tine şi dor de trupul tău...
    
    Căci slovele mijite, dintr-un miez de carte,
    Mi-au fost de-ajuns, cât să mă ţie-o noapte,
    Să-mi-amintesc că ochii tăi de chihlimbar,
    Mă urmăresc într-una, iar eu nu am habar…

Cât de departe îmi par uneori acele ninsori pe care le-am îndurat și le-am petrecut împreună, unii mai ușor decât alții, acele ierni din copilărie cu aer curat, cu nămeți grei care îngropau literalmente sate și cătune întregi, ierni în care toate culorile pământului păreau că se topesc într-una singură albă, așezată ca o pătură pufoasă peste toată suflarea...

Abia așteptam vacanța de iarnă. O doream nu numai pentru cadourile așezate cu grijă sub bradul de Crăciun, cât mai ales pentru căldura pe care o regăseam de fiecare dată în căsuța bunicilor, fiindcă aveam obiceiul ca în fiecare an, să mergem la țară pentru tăiatul porcului. 

Muream să fiu parte din toată vânzoleala pricinuită de acest obicei, conștient fiind că mai mult încurcam decât ajutam, fiindcă noi copii, aveam liber la hârjoană, ieșiți din atenția părinților și intrați în cea a bunicilor, care nu mai pridideau să ne facă toate poftele, sub toate privirile dezaprobatoare ale babacilor (las' că vorbim noi când ajungem acasă, să nu-ți sară fundu'-n obraz!)

Da' nouă ne cam sărea, că de..., eram obraznici, nepăsători la privirile ascuțite, sau mă rog așa lăsam impresia, și ne potoleam vremelnic doar la amenințarea că vom fi ocoliți de Moș Crăciun, dar pentru scurtă vreme, fiindcă incurii ne munceau din greu de neobrăzați ce eram, Doamne!, câte drăcării mai făceam, de la sfârle date sau încasate pe neașteptate, până la sperieturi surori bune cu moartea...

Și mai mult, le vine ideea bunicilor să scoatem porcul din poiată înainte de sfârșitul obștesc și să-l lasăm să se zbenguiască în voie prin grădină, să mai râme o țâră cu râtul cel roz prin brazdă, ca să-și facă șunca fragedă, carnea moale și șoriciul crocant și bun! 

Ca mai apoi, după ce bunicul luă amenințător cuțitoaiele de pe tocilă, ne pune pe toată lumea în cerc, adulți și copii deopotrivă, să prindem porcu', care, simțindu-și ignatul, îl apucase brusc strechea amușinând și guițând ascuțit în toate părțile. 

Porcu', mare și greoi, înghesuit de toți, se îndreptă brusc înspre mine intuind veriga slabă din strânsoare, mă împunse puternic cu botul zvârlindu-mă-n aer și dându-mă pe spate cu picioarele-n sus, spre hazul general al celorlalți de ziceai că le crăpau burțile!

Rușinat, m-am ridicat scuturându-mă de zăpadă și prefăcându-mă că totul era așa cum trebuia să fie. N-am pățit nimica, sunt bine, nu, nu mă doare piciorul — doar am alunecat într-o parte.

M-am bucurat, chipurile, de urletele porcului care-și dădu într-un sfârșit duhul, sub cuțitul bunicului prăbușindu-se cu zgomot înfundat. Zăpada pură se înroșea sub el, de un roșu cleios, tulburător... Iar mai apoi, au urmat toate câte le știți: porcul a fost pârlit la flacără vie în paie, răsturnat pe-o parte și pe alta, spălat cu apă fierbinte și frecat cu mălai să se curețe și să se frăgezească șoriciul, iară noi, copii, l-am încălecat pe rând, în ordinea mărimii de la ăl mic pân' la ăl' mai mare, fiind îndemnați de adulți, - c-așa-i obiceiul pe la noi, din moși strămoși...

Apoi, cu obrajii roșii de ger și smârcâindu-mi nasul de mâneca hainei, l-am urmat pe bunicul, care, înainte de lăsarea întunericului, mă luase într-o misiune importantă: trebuia să verificăm stupii cu albine puși la iernat în magazia din spatele casei. Zilele și nopțile erau geroase, iar bunicul știa că albinele pot pieri de foame și frig în mijlocul iernii...

Se lăsase deja întunericul. Bunicul aprinse felinarul, și am intrat amândoi în tăcerea albă a serii. Albinele erau bine, doar că le mai lăsase un strop de mâncare — niște turte de ceară amestecate cu miere, până la primăvară era cale lungă, iar anul trebuia mai întâi să se înnoiască...

A două zi, porcul tranșat de-cu-sară, luă calea afumătoarei, sub forma cârnaților nesfârșiți, a hălcilor de șuncă și a buturilor de carne care-și sfârâiau grăsimea pe jarul încins, aruncând în aerul geros un potpuriu de arome, greu de descris în cuvinte... Într-o parte pe cărbuni încinși, ceaunul își bolborosește în neștire mămăliga, în timp ce bunica tot amesteca cu un linguroi uriaș de lemn magia galbenă și pufoasă...

E prânz și ne strângem cu toții la... pomana porcului. Pe masă sunt așezate cu grijă toate bucatele, iar mămăliga, răsturnată din ceaun pe fundul de lemn, e tăiată cu sfoara în patru – sub semnul crucii.

Se înalță păhăruțele cu țuică: „Doamne-ajută nouă și la toată lumea!”, „Hai noroc!”, „Să hie într-un ceas bun!”, „Bun porcu’ di anu' aista, o avut șuncă fragedă, cât palma de groasă!”, „Cârnații o ieșit buni, ia cu murătură!”, „Adu, bre, și niște vinișor roș' di la beci!”

Am sorbit și noi, copiii, câte-o gură de vin și, cu fețele pline de grăsime, ne hlizeam strâmbându-ne unii la alții, ușor amețiți de căldură, de vin și de atmosfera din casă…

Dar curând... rumoarea se topește în tăcerile lemnoase ale sobei, ceasul de pe părete parcă se sbate mai tare, în depărtare s-aude glas de zurgălăi și colinde, hăi! hăi!, iară noi copii, ne repezim la geamuri îngrămădindu-ne unii în alții ca să vedem mai bine urătorii...

Și astăzi îmi aduc aminte de toate acestea de parcă a fost ieri: aroma cetinei din casa bunicilor, a vinului fiert cu scorțișoară în cană, mirosul proaspăt al cozonacilor ce abureau sub ștergar, ecoul colindelor, toate acestea, se topesc în aceeași zăpadă albă și pufoasă ca o pătură moale ce s-așterne ușor peste gânduri... dar parcă nici o iarnă, și s-au trecut multe, n-a fost ca aceea...

    Sădind în mine semințe de rouă diferite,
    Am căutat mereu cuvinte potrivite,
    Căci brazda minții mele-a fost și încă e fertilă,
    Din ea am încolțit lumina care mi-a fost utilă...
    
    C-am scris neobosit atâtea mii de versuri,
    Dezvăluind luminii atâtea multiversuri,
    Din stihurile mele, mult prea pline,
    M-am construit și modelat pe mine!
    
    Învăluit în cuvinte, m-am lepădat pe mine,
    Și-am învățat să uit de umbrele-mi străine,
    Să-mi amintesc că sunt întreg într-un volum,
    În mine, doar cuvintele mi-au strălucit în drum…

Eu sunt ca tine-acum:
Tăiat din umbra ta,
În geană de lumină.

Un flutur ce-și aplaudă
Frenetic, în culori, 
Mimosa din grădină.

Tu ești ca mine-acum:
Un nor lipsit de griji, 
Plutind pe-o mare-albastră. 

O stea lucind timid
În cupa lunii albe, 
Ce-mi bate la fereastră. 

Am alergat prea mult
După himere,
Speranțe false,
Visuri efemere.
Dar am ajuns la capăt,
Mă opresc
Din acest joc stupid
Și nebunesc.
Am obosit prea mult
Să aștept,
Să cred,
Să sper,
Să te iubesc.

acum noua noastră carte 

vine cu amintiri sau alte 

greșeli repetate poate 

dar nu te-am iubit în parte 

poate n-a fost ca la carte

dar am făcut tot ce se poate 

acum sper să mă mai știi 

prieteni noi când am fost copii 

ne prosteam odată iarna 

până când a venit vara.

Ce știm noi despre viața?

Știm ca nu are doar o fata.

Dar despre iubire?

Nu mi ar încape in aceasta poezie,

Te arde,te apasă,

Te simți acasă,

Îți da starea sa zbori,

când cazi la sol.

E ca o călătorie spre necunoscut,

Stam in fata ei Find muți.

Și e firesc,doar prin asta trăim,

E firesc,sa nu știm sa iubim.

E ca un vis frumos,

Iar după plângi după tot ce a fost,

E ca o zi ploioasa de dimineața,

Dar Zâmbești,Caci așa este in viața.

Who’s there to stop us from bets we can’t win,

chasing the thrill as we’re bound to give in?

Eyes wide to the risk, hands warm from the flame,

we cradle what scorches and cling all the same.

You said we were timeless, souls intertwined,

I thought I’d be yours—some piece of me sighed.

Yet the fires we fed burned bright and then died,

a fever that faded, left cold by your side.

You loved me in pieces, all dressed in disguise,

sweet-talking forever with empty-eyed lies.

And I, like a fool, took a rose by its thorn,

believed in the beauty, ignored that I’d mourn.

You spun me dreams that dissolved into haze,

promised me solace yet left me ablaze.

Now I sift through ashes, each ember a ghost,

tracing the ruins of what I loved most.

Tunete cu sunet de vioară, parcă acordată puțin mai strâns

Și norii albi din timpul nopții, luminați de fulgere cu nuanțe mov,

Copacul de iasomie, ce împrăștie nesecat al său miros

Pe care nici ploaia nu îl spală, ci se împletesc până la ultimul nod...

Construiesc pastelul perfect, dar și motivul evadării

Din camera cu patru paturi goale și lampă cu lumina slabă.

Fără sa spui nimănui, fără sa știi ce te așteaptă, tu îți strângi 

În buzunare doar strictul necesar pentru amintirea vagă

Ce îți va rămâne, o data cu trecerea verii sau a mai multora. 

Toată claritatea cade asupra unei singure persoane,

Despre care vorbești mereu, dar tot în secret îi este identitatea.

Tu fugi, ramai și fără suflu și fără rațiune...către străinul de departe. 

Tu fugi, fără sa te uiți înapoi la camera ce ai lăsat-o pustie.

Tu fugi, cu inima fanfară, gata de a fi iarăși împrăștiată.

Tu fugi, fără sa te uiți înapoi la pericolul care vine după tine. 

Tu fugi, de gălăgia din capul tău către liniștea ce crezi ca te așteaptă. 

La fel ai făcut și ieri, la fel faci și astăzi, și dacă s-ar putea 

Ai face la fel și mâine pentru pătura verde împărțită la doi,

Pentru singura priza unde îți încarci pe rand telefonul și tigara,

Pentru îmbrățișarea nocturnă a cuiva despre care nu vei spune "noi"

Chiar dacă el este omul care simți că te completează.

Tu te pierzi în ochii lui atunci când îți vorbește despre viață 

Și te arunci în brațele lui, când noaptea este rece, dar pielea sa e caldă...

Asta este viziunea ta despre echilibru, dar nu pui corect lucrurile în balanță,

Căci ignori frigul ce te înconjoară, după cele 5 secunde de confort

Și pătura incapabilă să te învelescă, menită pentru o singura persoană.

Tu nu existi în acest tablou, dar continui să îl pui în ramă,

Încercând sa îl așezi, într-un cui ce apropae stă să cadă, 

Măcar sa îl faci să pară cât de cât drept.

Poate ar trebui să-ți scriu să-mi cer iertare 

Însă pentru tine cuvintele mele n-au valoare 

Ce sens au toate dacă tu crezi că te mint 

La mie îi mai complicat când vine vorba de cea ce simt