RUGĂMINȚI

Am rămas aici....în tăcere...

Să te păstrez în lumea posibilităților infinite

Fără ca realitatea să-mi ceară să te pierd,

Într-un trecut ce-ar vrea doar să te uite.

La umbra sufletului stau pitită

Naivă visătoare mi-e inima... și speră,

O-mbrățisare să-i fie oferită 

De cel ce încă-i mai curge prin vene.

Am rămas aici... în tăcere...

Nu merită să-ți mai dau din mine

Și când dorul mă arde cumplit,

Te scriu cum știu ... într-o poezie...

Mi-e zâmbetul atât de trist

Și-n suflet am o gaură imensă

Căci un ultim vin ai interzis

Lăsând povestea fără recompensă.

Mi-e încă jale-n suflet

Ca doru-mi nu ai înţeles

Şi inima mi -e urlet

Înaintând pe contrasens

Mi-e arsiță de mine

Că mă beau din oglindă,

Din amintiri cu tine

Ce-n vise mă afundă.

Mi-e greu să te mai scriu

Cuvintele-mi pălesc

Când doar aș vrea să-ti fiu

Să mă îmbrățișezi.

Ce i-aş spune omului pe care l-am iubit? 

l-aş spune că şi azi regret... 

Că povestea a luat sfârșit 

Fără o-mbrățisare... un moment.

l-aș spune cât de mult am încercat, 

Să mai rămână doar puțin. 

Că din ziua-n care a plecat, 

M-am ofilit de-atâta dor... de el, de vin.

I-aș spune că încă mă zbat în trecut...

Și în tot ce puteam rămâne noi. 

Că am vrut, dar nu am putut, 

Să nu-mi doresc un ultim vin in doi.

Ce i-as spune omului pe care l-am iubit? 

l-aș spune cât îmi e de greu, 

Să uit cât de mult am greșit... 

Să sper... că mă va-mbratisa din nou...

Prezentul azi, mi-e o luptă pentru supraviețuire 

Când trecutul vrea doar să mă bântuie 

Totul pare o lume gri....trecătoare

Dar țin fruntea sus... vreau să vindec tot ce mai doare!

Să fiu din nou cum eram, o pată de culoare, de viață 

Să-mi dau și mie, nu doar celor din jur, zâmbete pe față 

În toată lumea de azi, ce se vrea tot mai tristă 

Vreau să fiu cea care speră, că iertarea și iubirea există!

Să uit de lacrimile amare strânse în batistă 

Așteptând zadarnic de la tine un "iartă-mă!"...un semn,

C-o să-ntelegi într-o zi că te respiră un suflet

Ce cu tăcerea, l-ai făcut de respect, să fie nedemn.

Să șterg vreo urmă de regret și orice tristă amintire, de la tine,

Să pot privi din nou cu soare, în viitor

Să înec în zâmbete durerea despărțirii 

În lumea asta tristă, gri..să trăiesc din nou, o viață în culori!

Și de va fi trecutul să-ncerce să m-apese

Cu-al despărțirii noastre peisaj decolorat

Am să-i interzic sufletului să îi mai pese

Nimic nu are să se schimbe și tot ce a putut, deja... a dat!

Cu speranțe din zgomotul unei lacrimi

Am învățat din nou să merg inainte

Te-am așteptat înfruntând nopți de patimi

Printre zeci de versuri... mii de cuvinte...

Zile-au trecut ca frunzele-n toamna târzie 

Păstrându-te în suflet cu speranțe o mie

Sperând tăcerea să nu însemne sfârșit 

Ci doar un răgaz... să revii într-un asfințit.

Să revii... ca o umbră venită de departe

Să te prefaci în suflet într-o noapte

Să mă strângi cald la pieptul tău gol

Să simți cum eu, te-am respirat mereu.

Dar ai rămas în lumea fără urmă 

Și nu-mi mai ești...nu vei mai veni

Dar poate vei simți o clipă, o fărâmă 

Intr-o zi și tu din lacrima cuvântului "a fi"...

De ce atâta tăcere

S-a așternut peste noi

Când era doar o plăcere

Să ne vorbim amândoi..

De ce azi mă privești cu ură

Când viața nu-i decât o picatură

De ce noi ne-am pierdut în timp

De ce din nou.. ne trece-un anotimp?

De ce-mi rămâi chemare tăcută

Dor sfânt...ce arde necontenit

De ce-mi rămâi cale necunoscută

De ce simt sufletul atât de ostenit.

De ce încâ imi fuge gândul la tine

Spune-mi de ce ?. Dacă nu te intorci

Spune-mi de ce simt cum totul in mine

Uneori, mai vibrează-n armonici.

De ce îmi amintesc a ta privire

Și nu găsesc împotrivire

De ce îmi amintesc al tău zâmbet

Și cât însemna pentru al meu suflet.

De ce nu mi-ai lăsat

Amintirea unei îmbrățişări

De ce mi-ai furat

Plăcerea unei degustări..

De ce, ce-am avut noi

Ai lăsat prematur să moară

De ce timpul l-ai blocat,

L-ai oprit la ul|tima seară..

De ce nu-mi nchid bine ochii

Și parcă imi adie gustul

Vinului de 5 stele

Ce îmi fericea apusul.

Offf....de ce căruta cu "de ce?"

La mine ai răsturnat-o?

Eu, doar voiam să te îmbrățişez,

C-un vin să îmi umpli paharul..

De ce mai esti in visul meu

Când mi-ai rămas atât de rău

De ce în tot din jurul meu

De ce îti caut stralucirea...

De ce un amalgam de sentimente

De dor, încă, mă fac să tresar

De ce-mi revin în gând momente

De ce atâta poezie?.. în zadar.

De ce? De ce? De ce???

Pentru că-i tot ce mi-a rămas

Să scriu ce simt la orice pas

Și scriu în ton cu anotimpul

Ścriu uneori să-mi treacă timpul..

Si scriu că îmi cad frunze si e frig

Că-i timpul toamnei inimilor frânte

Şi-n căderea lor simt cum mă sting

Pierdută in amintirile reci și mute.

Și poate cad că e momentul lor

Să aducă un strop de supărare

Și foșnesc în mine frunze de dor

Mi-e o altă toamna gri si apăsätoare 

Dar poate cad nu pentru că vor

Cad pentru lacrimile mele amaref

în dansul lor m-as prinde ușor

Să cad la final in bratele tale..

Cerul afară deja s-a întunecat

E toamnă peste oraş şi-n suflet

Mi-e inima sloi de când ai plecat

Scriu..Și-mi pun singură căldură în suflet

#unpahardepoezie

O! Tu, prea frumoasă lună.

Tot aștept ca soarele să apună.

Ca în fiecare seară să mă seduci.

Ca din nou la tine să mă aduci.

Superba mea, steauă a nordului,

Maestră a mărilor și a timpului.

Cu tine la spate, toate păcatele purtate,

Nu cântăresc nici jumătate.

Dar tu mi te arăți puțin câte puțin.

Uneori doar jumătăți obțin.

Iar alteori, doar sferturi.

De asta în fiecare dimineață, sper să uiți de ale noastre certuri.

Da, știu, că tu te îmbraci în nori,

Și până de înserare, tinzi să mă ignori.

Dar atunci când uit să te iubesc,

Te dezbraci și mă faci să mă înrobesc.

Numai la tine mă gândesc.

Ești cu adevărat un dar ceresc.

Pierdut într-o mare a uitării,

Tu ești farul pe care îl urmez în drumul salvării.

Lumina ochiilor tăi mă ghidează,

Și următoarea destinație mi-o fixează-

Chiar și atunci când absența ta mă îndepărtează.

Lună dragă, iubirea ta mă completează.

Ai vrea să îți mai citesc ceva?

Sau să ne mai întalnim pe undeva?

Vreau să îți vorbesc dar fără supărare...

... Eu pentru tine vreau să fiu mai mult decât un oarecare.

Vreau să îmi șoptești cu drag,

Lângă mine să pot să te trag.

Să mă joc cu părul tău fin,

Să îți sărut buzele moi când termin.

Mâinile pe al tău spate să le mișc ușor.

Iar când prea jos am să cobor, să mă împingi gentil cu un picior.

Vreau să îți aud râsul de fetiță,

Când îți gâdil corpul de zeiță.

Să îți văd privirea de femeie.

Și să simt acea scânteie...

Dar... Așa de mulți bărbați te vor.

Eu sunt un amărât de scriitor.

Ce mă face să cred că sunt mai mult decât un trecător?

Chiar dacă pentru mine timpul zboară,

Tu ești la fel de frumoasă ca odinioară.

Încă îmi zâmbești în timp ce îți cânt la vioară.

Acum, eu sunt bătrân și în păr gri apare.

Dar nu există motiv de îngrijorare.

Tu mereu mi-ai fost cea mai mare preocupare.

Obrajii tăi sunt de un roșu atât de puternic,

În timp ce eu încă mă întreb dacă sunt vrednic.

Aș fi vrut să îmi fi spus cu ce te luptai.

Eu te-am rugat doar să mai stai.

Dar tu mi-ai spus că nu puteai.

Pentru că nu poți să fi acolo pentru mine mereu.

Pentru că nu totul se învârte în jurul meu.

Că frumusețea ta nu poate fi doar a mea.

Te întreb: îți amintești când poezia mea te uimea?

Te îmbujorai și ochii îți lăcrimau neîncetat,

Acum,nici nu te-a mai emoționat.

O! Tu, prea frumoasă lună,

Astea sunt ultimele momente împreună.

Strălucește acum a mea femeie dragă,

Adu fericire în viața mea oloagă.

Atât de mare ești pe cer, înconjurată de ceață,

Dar chiar și așa îți văd în obraji roșeață.

Când inima în sfârșit mi se potolii,

Îmi întind mâna spre buzele tale rozalii.

Dar sărutându-mi mâna ușor îmi șoptești,

Încercând pentru ultima oară să mă liniștești.

" Pentru mine, încearcă să fi curajos,

Și într-un final, pune penița jos.

Povestea noastră se termină din nou.

Dar îmi e frică că ăsta va fi ultimul nostru tablou.

Soarele dintre nori are să răsară...

Iar dragostea noastră, pentru ultima dată, să moară..."

Sufăr în ochiul meu de tablă,

În inima mea de cupru,

În brațele mele de aluminiu,

Sufăr că nu mai pot simți nimic.

E această suferință ciudată,  care nu doare,

Căldură ascuțită a zăpezii în cazi, epuizat,

După ce ți-ai irosit toate darurile, ți-ai

risipit toate prestigitațiile, toate,

Magiile ieftine, și toate izvoarele,

Puținele și rarele izvoare ale inocenței.

Sufăr în ochiul meu de tablă.

Dar mi-e teamă că,  dacă voi simți din nou,

Atunci va veni tristețea - adevărata tristețe,

Cu degetele  ei lungi ca niște interminabile toamne,

Cu degetele ei subțiri ca niște minarete,  

Cu degetele ei drepte ca niște santinele,

Cu pașii ei fragili ca o amintire,

Cu pașii ei informi ca o străfulgerare,

Cu pașii ei fantomatici ca o remușcare,

Și va distruge această paiață de tinichea.

    Mi-e dor de tine, mi-e atâta de dor... 
    Obrazul să-mi las în căuşul palmelor tale,
    Lângă tine să mă cuibăresc uşor, 
    Pielea să-ţi gust cu parfum de migdale…
   
    Mi-e dor de tine, mi-e dor de noi... 
    De zilele pline şi amurguri senine, 
    De-aşternutul în care zăceam amândoi, 
    De privirea ta printre genele fine... 
    
    Mi-e dor de tine, mi-e dor şi mi-e rău... 
    Golit fiind de substanţa din tine, 
    Pustiit, cu sufletul în derivă spre hău, 
    Mă destram în cuvinte pe foile pline... 
    
    Mi-e dor de tine, mi-e dor să trăiesc... 
    În braţele tale mi-a fost cel mai bine, 
    Trăind visul acesta nebun şi burlesc, 
    În care te sărut cu buze străine... 
    
    Mi-e dor de tine, mi-e dor să mai mor... 
    Ca un copac doborât, rechemat de pământ,
    Şi chiar de n-am vrut, ei încă mai vor,
    Să sape din mine un ultim cuvânt…

                       continuare

Între noi am descoperit sacoșa cu nuci. Erau mari și colțuroase.Mi -am închipuit  că sunt greu de spart.

Spre  surprinderea mea,am scos miezul întreg pe care l-am oferit lui Robert.Cu o privire jucăușă îmi

zâmbește și îmi mai cere câteva.Am continuat să sparg până ce grămăjoara de coji a crescut binișor.

Drumul continuă,mașina străbate pamblica șoselii.De o parte și de alta a drumului,imagini diferite

scăldate de lumina lunii.Natura era darnică, multă verdeață,tufe de arbuști, lăștăriș de un verde crud.

Noaptea pusese stăpânire peste tot.Din cer ,luna ne binecuvânta cu o lumină cald și strălucitoare.

Era prima oară când aveam prilejul să văd farmecul nopții  în plină natură. La un moment dat ,simt nevoia 

sâ beau ceva.Îmi amintesc de sticla de vin.Nu era frumos să beau din sticlă.Îmi vine o idee și îl rog pe

Robert să oprească .Lumina lunii ascundea mistere.Semi -lumina îmi sugerează nopțile polare pe care

n-o să le pot vedea niciodată,dar mi le pot imagina.

                   va continua

capota mașinii,eu mă abat spre un crâng , ceva mai departe să caut ce îmi trebuie.Descopăr o plantă

cu frunze mari și lucioase,tocmai ce-mi trebuia. asemânătoare celor de nufăr.Mă declar mulțumită și mă întorc l

la mașină.                                                                                                                                               

la un apus

noaptea mă învățat s-ascund

cuvinte sub piele,

lacrimi în sânge,

și adevărul în tăceri prea lungi

mă prăbușesc încet

în gânduri moi și reci,

în care tu exiști

mai viu decât mine

te-am iubit până când

n-am mai știut cine sunt

mi-am pierdut vocea

în urlete mute

pe care doar perna le știe

ai fost liniște și sevraj,

zi bună și noapte grea,

doza perfectă de haos,

iar eu…

eu m-am drogat cu tine

în brațele tale e un aer toxic

însă doar acolo pot să respir

îmi ești venin

ce l-aș lua ca supradoză

îmi amintesc mâinile tale

erau acasă

acum le caut în vise,

dar nu mai vin

nici măcar acolo

mă dor lucrurile care nu mai sunt,

îmi lipsește felul tău de a tăcea

lângă mine

acum tăcerea doare,

nu mai mângâie

țin în palme al meu suflet în cioburi

și nu știu dacă să-l mai lipesc

sau să-l îngrop

a fost prea mult pentru el,

și prea puțin pentru tine

am renunțat la mine,

ca să te țin pe tine întreg

dar nu ți-a fost de ajuns

și acum mi-e frică să mă privesc în oglindă

nu știu cine a mai rămas

îmi aprind o țigară,

nu pentru gust,

ci pentru că arde

și eu vreau să ard

până nu mai simt

pastilele nu mai amorțesc

ceva ce urlă din mine

nici alcoolul nu șterge

cum mi-ai șters tu vocea

din viața ta

și totuși,

mi-e dor

de clipa în care nu m-ai rănit

de prima clipa când mă priveai plin de amor

am plâns în tăcere

sub stele care n-au mai strălucit

de când ai plecat tu

mă sufoc in fum

îmi înec amarul în pahare goale

speranța mie ultima picătură de vin

poate ca depedența mi-e defect

dar cine-i perfect

într-o lume fără de sens

ți-am scris scrisori

cu sânge invizibil,

pe pielea nopților fără somn

dar luna e singura care le citește

ea știe cât de tare doare

încă să iubești

și să nu fi destul

încă port numele tău

în gesturi mici,

în depresia unei melodii,

în cafeaua prea amară de dimineață

în cicatrici pe piele

și totuși,

ceva se schimbă

răsăritul vine tăcut,

nu cu promisiuni,

ci cu cerul care își scurge razele sângerii

iar eu, mă scurg odată cu el

nu mai plâng după tine

plâng pentru mine

pentru fata care a dat tot

și a rămas cu nimic

pentru inima care a iubit

mai mult decât era pregătită

să piardă

răsăritul nu e vindecare

e doar primul pas

e prima dată când respir

fără tine

deși doare

Nu-ti stiu mintea

Nu-ti stiu dorul

Nu-ti stiu chipul, nici fiorul

Nici atat, nu-ti stiu amorul

Nu-ti stiu viata

Deloc fata,

Nu-ti stiu glasul si nici pasul

Ce te duce ...nu stiu unde

Si ce ti zice? Auzi glasul? 

Intelegi ce-ti spune oare? 

Ai plecat parca in mare..

Si te-ai dus in valuri limpezi

Sa tot fugi vad ca te repezi

Si n-arati un interes

Sa te stiu? Nici-un progres

Si eu cred ca-asa raman

Pe inima mea stapan