Rădăcini

În raza unor stele ce încă nu au nume,

Pe-un cer ce nu-i al nostru, întunecat, dar clar,

Înfirip șovăind mici jumătăți de lume,

Visând la trupul tău — un solitar altar.

 

Căci ochii tăi sunt fluturi încununați de rouă,

Plutind suav prin văi învăluite-n zori;

Iar mâinile-ți sunt punți către o lume nouă,

Ce mă ating pe mine — un cerșetor de nori.

 

Dar nici o șoaptă însă nu ține al tău loc,

Și inima-i hârtie, pe-a locuri sfâșiată.

Eu scriu pe ea sălbatic, cu un condei de foc,

Cu litere de sânge, neistovit — și iată:

 

Ne-ntrepătrundem tantric ca două răni adânci,

Și-n taină-n suflet simt cum tremură pământul,

Cum țesem rădăcini ce cresc de pe sub stânci,

Iscând în noi povestea, șoptind suav cuvântul.

 

Și știu că am găsit ceea ce eu n-am fost:

Cândva ecou haotic — acum hrisov de pace.

Să fim o rugăciune ce-o recit pe de rost,

În care să mă sting… și-n care iubirea-mi zace.


Categoria: Poezii de dragoste

Toate poeziile autorului: Vlad Dornean poezii.online Rădăcini

Data postării: 1 aprilie 2025

Adăugat la favorite: 1

Timp de citire: ~2 min.

Vizualizări: 715

Loghează-te si comentează!

Alte poezii ale autorului

Noapte bună

Sub o luna palidă ce-n taină ne veghează,

Degetele mele te caută si mintea te visează.

Pe pielea ta caldă, printre multe șoapte,

Vreau atingeri fierbinți și dorințe-n noapte.

 

Îți simt si-acum parfumul pe perna pustie,

Buzele încă-mi ard de a ta nebunie.

Închide ochii și dă-mi drumul în gând,

Să te iubesc încet, cu foc. Fremătând.

 

Și când somnul te fură, adu-ți aminte,

Că-n vise te-aștept de acum înainte.

Noapte bună, iubito și nu uita:

Sub stele plăpânde, inima mea e a ta!

Mai mult...

Și-aș muri, și-aș renaște

Și-aș muri, și-aș renaște

Necontenit - doar să găsesc

Nebănuite căi ascunse,

Să reînvăț să te iubesc.

 

Și-aș muri cu înserarea,

Cu răsăritul aș renaște,

Mi-aș regăsi morbid suflarea,

Doar pentru a te re-cunoaște.

Mai mult...

Lut

În mine stau doi lupi ce se sfâșie-n tăcere,

Unul e foc nestins, iar celălalt – durere.

Mi-ai pus, Părinte, colb și flacără în piept,

Dar când am ars prea tare – tăcut rămaşi. Și drept.

 

Mi-ai dat un chip din cer și-o umbră din abis,

O minte ce se-ntreabă și-un suflet compromis.

Mi-ai spus: „Tu ești stăpân”, dar m-ai legat cu sfori,

Apoi m-ai lăsat slugă să trudesc pân’ la zori.

 

Când Te-am strigat în noapte, cu sângele pe gură,

Tu ai dormit tăcut sub aura cea pură.

Eu m-am zbătut în carne, în gânduri și în lut,

Și-am devenit o umbră, iar Tu… un Absolut.

 

Respir iubirea Ta cu două largi tăișuri,

Mi-ai pus să-mpart lumină doar printre hățișuri,

Și-am învățat să mor cu fiecare clipă,

Întru eterna-Ți slavă, zburând făr-o aripă.

 

Mi-ai dat o lege-n piatră, dar m-ai făcut din lut.

Ai vrut să fiu etern, dar m-ai lăsat pierdut.

M-ai pus să-Ți țin porunca cu inima flămândă,

Smulgând apoi din suflet bucata-mi cea mai blândă.

 

Tu n-ai știut ce-nseamnă să porți un trup bolnav,

Să simți cum carnea moare, să îți lași visul sclav.

Tu știi ce-nseamnă bocet când totul se destramă?

Când rugăciunea moare și cerul nu te cheamă?

 

Mă-nfrunt cu Tine zilnic, ca Iacov în pustiu,

Dar nu-Ți mai vreau iertarea, ci doar să știi ce știu:

Că nu mai cred în Tine când respir suferință,

Că nu-mi mai ești lumină într-u a mea căință.

 

Dacă-ai fi drept cu mine, Te-ai coborî în lut,

Să guști amarul zilei și urletul tăcut.

Să zbieri, să arzi, să suferi – perpetuu! din nimic!

Să simți dumnezeirea ce piere pic cu pic!

 

Vreau să Te-așez la masă, să-mparți cu mine-o pită,

Să bem același vin, să-mi simți a mea ispită.

Să-Ți spun ce simt de-o viață și ce-ai uitat, se pare:

Că Dumnezeu de om mare nevoie are.

 

Și-n timp ce Te îndop din blidul cu păcat

Ce mi l-ai pus în traistă, odată ce-am plecat,

Îți spun că, fără mine, nu poți fi îndurare,

Că-i gol altarul Tău fără a mea iertare.

 

Că-n mine se frământă și iadul, și lumina,

Și Tu, din trupul meu, Îți crești mereu tulpina.

N-ai chip fără privirea ce-n lutul meu tresare,

Și n-ai cuvânt de-alin cu-un suflet ce nu doare.

 

Îți mulțumesc c-ai scris pe fruntea mea: „Destin”,

Și mi-ai furat din față pocalul cel „prea plin”.

C-ai dat la zar ființa, c-ai tras la sorți ce sunt,

Și-apoi mi-ai spus s-aleg, să fac un legământ.

 

Ce plan divin mă-nvață s-aștept cu umilință,

Când Tu ai dat tăcerea drept formă de credință?

Când omul moare-n chinuri și cerul tace lin,

Iar Tu Te-ascunzi în Psalmi, într-un etern declin?

 

Așa că poți rămâne-acolo, pe tronul Tău tăcut.

Eu Ți-aș ierta, în lipsă, tot ce nu ai făcut.

Și-n schimbul rugii mele ce-n suflet încă-mi zace,

Îți cer, cu-adânc respect, să fiu lăsat în pace.

Mai mult...

În brațele tale

Sunt obosit, iubito și lumea-i mult prea grea,

Mă poartă printre umbre, mă strânge înspre ea.

Dar te găsesc prin vise, pășind lasciv prin gând.

Și timpul se-oprește. Nu mă mai simt înfrânt.

 

Si vreau doar să mă cufund în simțurile tale,

Să uit de ploi, de vânturi, să umplu clipe goale,

Să dorm pe-al tău suflet, s-aud cum mă alinți,

Să-mi fii a mea chemare si sufletu-mi să-l simți.

 

Vreau ca iubirea ta să îmi ghideze visul,

Să-mi stingă tăcerile, să-mi aline-abisul.

Să-mi fii adăpostul în care să m-afund,

Când de lumea rece vreau sa mă ascund.

 

Nu vreau altceva, decât pe noi doi,

Să-mi fii odihnă lină peste vânt si ploi.

Căci brațele tale sunt a mea chemare

Când inima-mi caută un colț de uitare.

Mai mult...

Introspecție

Am obosit să stau și să vorbesc șoptit,

Cu același om străin, cu chip plin de păcate,

Ce, cu privirea-i rece și sufletul spoit,

Mi-aruncă printre dinți mii de cuțite-n spate.

 

Și vreau să te privesc doar ca pe o amintire,

Ca pe-un ecou difuz ce piere în fundal,

Dar împletim trecutul, și-acum o despărțire

Ar fi, pentru noi doi, un epilog fatal.

 

Și iar îmi stai alături, acum, în ceas târziu,

Rânjești morbid și-n silă arunci vorbe deșarte,

Iar eu, plin de venin, cu sufletul pustiu,

Zâmbesc, știind că, totuși, oglinda ne desparte.

Mai mult...

Aici

Când vântul vieții suflă rece,

Și umbre lungi se-aștern pe drum,

Eu sunt aici. Nimic nu trece

Fără să-ți simt al tau parfum.

 

Când cerul plânge peste tine,

Și nopțile te dor prea mult,

Îți voi fi scut. Îți voi fi mâine.

Îți voi fi timpul ce-a trecut.

 

Căci dragostea nu se destramă

Sub greutăți sau dor nespus,

Ea crește-n noi - lumină calmă

Ce ne conduce spre apus.

 

Așa că, ține-mi mâna strânsă!

Orice-ar veni peste noi doi-

Iubește-mă! Să nu uiți însă

Că lumea noastră suntem chiar noi.

Mai mult...

Poezii din aceiaşi categorie

Disipare

Poate e timpul să curg,

Incet, fără glas, precum nisipul dintr-o clepsidră

Să mă duc liniștit, obosit de război,

Mușcat sistematic si crud de o Hidră

 

Să mă las in genunchi, cu privirea amară

A celui ce pierde dar luptă mereu

Să abdic metaforic la întrebarea:

"Când a trecut fericirea, unde eram eu?"

 

Lăsând să câștige pe cei ce urlă in mine

Prevestind neantul in care cobor

Hohotind in derivă, in nepăsare,

Strivind sub picioare tot ce e dor

 

Un demon uimit de subtila schimbare

De resemnarea voită si tristă

Imi caută in suflet motivul si starea

Neștiind săracul că demult nu există

 

Azi am să tac, o să rup părți din mine

Chiar dacă strigatul nu pare lumesc

O să tot curg precum ploaia de toamnă

Respirând paradoxul dintr-un "trăiesc"

Mai mult...

Ploaia

Ploaia rece și pustie

Sentiment de agonie 

Risipa zilelor senine 

Ochi în ochi și buze fine

 

Cer ce nu e cu putință?

Să privesc a mea zeiță

Corpul gingaș de fetiță

Pentru mine grea sentință...

 

Luna patimilor mele

Zile moarte, clipe grele

Captivă-i iubirea-ncavou 

Strâns e sufletul nou!

 

Modelat de tragedie 

De iubirea timpurie

Chip absurd de veselie,

Doamne, ultima să fie?

 

Ultimul rod nelucrat

Sentiment anticipat 

Îmi e ziuă, îmi e noapte 

Tu, iubire, ești departe!

 

Neg destinul aruncat,

Blestemul ce mi-e legat 

Universul mă reneagă

Mă forțează, mă îngroapă..

Mai mult...

Ac de iubire

Un ac de iubire dacă mi-ai oferit

Eu am încercat să construiesc un întreg viitor,

Am rămas în abstinență și tu doar absent

Nici că te mai iubesc,nici că te mai ador.

 

O greșeală și o galaxie a murit

O vorbă și un sărut și ai picat în  univers,

Iar eu? Eu am rămas să culeg ce nu a fost,

Iar tu? Tu ai plecat cu iubire și stele în ochi în paradis.

 

Dar ce este iubirea în final?

Un blestem,un apogeu de trandafiri spinoși și sânge vărsat în străzi străine,

Și tu? Tu ai fost doar un criminal

Și eu? Eu am fost doar un visător în țări străine.

Mai mult...

ESTI CUTIA MEA CU VISE!!!

Si sunt momente când  nici un cuvânt nu poate fi în stare să redea exact trăirile  sufletului meu.. Uneori , când abia abia am găsit cuvintele  potrivite pentru a-ți spune ce sunt când sunt cu tine, îmi par insuficiente.

     Si... indiferent la câte cuvinte aș aduna pentru a ți le transmite... tot mi se par insuficiente... pentru că... sentimentul ce-mi face sângele să clocotească în vene... de fapt nu poate fi explicat nici în o mie, în zece mii, în o sută de mii și chiar nici într-un milion de cuvinte.

    Si aș vrea să știi cât de mult s-a schimbat în bine starea mea sufletească . Si aș vrea să știi  cum văd răsăritul  soarelui... e altfel. E cu totul neobișnuit. Lângă tine... fiece răsărit de soare e special... fiece clipă devine  una de neuitat...

 

Îți mulțumesc!!!

Mai mult...

Te numești “eternitate”!

 Peste mine, peste toate

 Te numești “eternitate”

 Peste gândurile mele

 Tu ești toate cele.

 

 Atâtea vise călătoare

 Pe poteci nemuritoare

 Tu dragoste, divinitate…

 Te numești “eternitate”.

 

 Cu toate simțurile mele

 Te simt deghizată-n stele

 Și-acolo iar te-ndrăgostești

 În cer să mă primești.

 

 Infinitul nu se-abate

 Și cu-a lui naivitate

 Mă disipă gând de dor

 Cu chipul tău nemuritor.

 

 Iad îmi ești când mult mă doare

 O lume-ntreagă fără soare;

 Rai îmi ești, eternitate

 Să te uit! – Oh! – Nu se poate!

 

 Te numești “eternitate”!

 

(autor: Aurel Alexandru Donciu / volum: Cub de gheață - 2020 editura Etnous / ISBN: 978-606-712-760-7)

Mai mult...

O seară minunată!

A fost o seară minunată

Să fim noi doi la masă,

Și timpul îl doream oprit

Și să n-aud că vrei acasă

 

Cu greu ai acceptat să ieși

Să ne plimbăm și să cinăm,

Țin minte cât de clar ai spus

Că doar până la nouă stăm

 

În minte nu-mi mai era ora

Și bucuria de-a te-ntâlni,

Să-ncerc să-ți cer prietenia

Și poate-amici vom deveni

 

Și greu mi-am dat răspunsuri

Cum aș putea să mă îmbrac,

Și ce fel de flori eu să aleg

Ca la-ntâlnire să-i fiu pe plac

 

Cum multe haine nu aveam

Am tras pe mine blugi, tricou,

Și frigul să nu mă ia pe înserat

Mi-am pus pe umeri un sacou

 

Cu florile a fost mai dificil

Că n-am mai avut întâlniri,

Dar mi-a șoptit colega ei

Surpriză-i faci cu trandafiri

 

Așa că fix la ora stabilită

M-am întâlnit cu Marce,

Și am simțit când s-a uitat

Că am buchetul care-i place

 

Curaj am prins pentru moment

Și-am îndrăznit s-o i-au de mână,

Ea lung spre mine s-a uitat

Dar n-a putut nimic să-ngână

 

Ușor am început să discutăm

Și despre vreme și ce-i în stele,

De sus cădeau stropii de ploaie

Ce ne-au ajuns până la piele

 

Într-un târziu localul l-am găsit

Și uzi leoarcă ne-am pus la masă,

Sacoul meu pe umeri i-am așezat

Și i-am șoptit încet că e frumoasă

 

Știu c-am luat ceva frugal

Că nici n-aveam bani mulți,

Puține vorbe am schimbat

Și toată seara am fost tăcuți

 

Și timpul era trecut de ora nouă,

Când de la masă ne-am ridicat,

Și ne-am întors pe jos spre casă

Și-n clar de lună ne-am sărutat

....................................

Și multe întâlniri au mai urmat

Până ce la primar noi ne-am luat,

Iar când în viață au apărut necazuri

Noi rugă către Domnul..am înălțat!

 

 

 

Mai mult...

Susține Poezii Online

Sprijinul tău ajută Poezii Online să crească frumos. Donația susține dezvoltarea, îmbunătățirile și acest spațiu dedicat creațiilor personale, locul unde poezia și textul literar aduc inspirație, liniște și o gură de aer pentru suflet.

Îți mulțumim că lași poezia să dăinuie. 🤍