Puțin glas

E-adevărat, eu am știut dintotdeauna

că războaiele se poartă cu emoții, nu cu arme,

dar n-am bănuit că-n mine va izbucni furtuna

când pașii tăi se vor opri atât de aproape.

Știu că m-am ascuns, deși n-aș fi vrut,

sub umbra ciudată a gândurilor mele;

iar când te-am zărit, m-am stins în tăcere,

pierdut în marea de emoții, doar eu și cu ele.

Și totuși, din colțul fugar al ochilor mei,

te-am privit ca pe-o minune.

erai acolo… atât de frumoasă

și de neatins, întreaga mea lume.

Am așteptat o eternitate să te văd,

și dorul mi s-a scris în fiecare apus;

iar când ai fost aproape, în inima mea

s-au aprins noi galaxii, te-am simțit… nespus.

Eu sper să știi că, deși n-am putut să te privesc,

Mai adânc decât lumina însăși, te-am văzut,

Mi-ai lipsit, nici nu știi

cât de mult… cât de mult!

Ce dacă afară nu plouă,

să inventăm un motiv și să vorbim pentru ploaie,

așa cum nu-i nici iarnă,

cum nu-i nici ninsoare.

Să inventăm noi o ploaie măruntă, să plouă cu… nimic,

s-o construim în concluzie

cu un scop precis,

chiar dacă pe alocuri mai lasă loc de confuzie.

Și după ce începe ploaia,

să ne intersectăm absolut întâmplător pe stradă,

tu să aluneci teatral

pe o baltă care nu există

(în realitate pe niște coji lăsate de-un trecător, habar nu am cine… coji de banane),

iar eu să scot umbrela mea care-i evident

prea mică pentru două persoane.

Și ăsta să fie un motiv,

să ne strângem în brațe pe pasarelă,

și cât plouă torențial cu nimic

să vorbim înghesuiți la mine sub umbrelă.

Și, conform unor statistici absolut neinventate,

din niște surse strict confidențiale,

știai că după o discuție sinceră sunt:

99% șanse să ne simțim mai bine,

1% șanse să zâmbim măcar o dată,

și 0% regrete că discuția nu a avut loc niciodată? 🤔

Mă gândeam că dacă-am fi doi fulgi de nea,

N-aș vrea niciodată de pământ să ne atingem,

Aș vrea să ne oprim pe un vârf de copac

Și să privim împreună cât de frumos ninge.

Tu ai râde și mi-ai spune cât de mult iubești iarna,

Eu ți-aș arăta fulgii mari, mii…

Tu m-ai ruga să ne oprim o clipă

Că avem obrajii fierbinți, nasurile roșii,

Și ți-e teamă că am putea răci.

Stăm așa un moment,

Buzele ne sunt deja dezghețate,

Lăsăm frigul să ne muște

Nu mai suntem din zăpadă.

Și-atunci observ că ne ținem strâns de mână,

Și îți șoptesc la ureche, în timp ce se face cald,

Că fulgii de zăpadă nu răcesc,

Doar se topesc… de drag.

Așa, ținându-ne de mână,

Ne cuprinde vântul și ne împinge

Spre o lume albă, curată,

Unde ne iubim și chicotim privind

Cum dansează în aer ceilalți fulgi de zăpadă.

Mi-ai pus în suflet chipul tău,

Mi-ai pus în inimă bătăi,

Mi-ai furat noaptea și în loc

Mi-ai pus scântei din ochii tăi.

Și de atunci mi-e tot mai dor,

Ca într-un vis, plecând spre casă,

Cu luna adormind pe cer,

Spunându-mi cât ești de frumoasă.

Pășesc pe somn și pe cuvinte,

Prin noaptea lungă ce îmi spune,

Că nu eu, însă tu, din nou,

Te-ai rătăcit la mine-n lume.

Și tot mergând, zâmbind spre casă,

Mi-așez nesomnul într-un vers,

Îndrăgostit te-am smuls din gândul meu,

Te-am strâns la piept, ne-am pus pe-o stea,

Și-am adormit… în univers.

Trec umbre pe lângă noi,

vin și se duc,

iar ale tale n-au mâini

să le apuc.

Mă gândesc mereu

cum dintre ele să te smulg,

să te aduc mai aproape,

să te iubesc ca un năuc.

Teoretic vorbind,

umbrele există doar în lumină,

așa că aștept dimineața, nu adorm

Să te văd venind îmbrăcată-n dulceață,

cu pielea încă caldă de somn.

Noaptea dorul de tine e atât de mare

că simt luna crescându-mi în piept,

rotundă și grea,

apăsând pe coaste.

Știu că ești undeva,

într-o țară în formă de pește.

Nu mă orientez prea bine în spațiu,

dar cumva,

inima mea știe sigur

unde pieptul tău este.

Aproape-i dimineață și aștept lumina

să-ți vânez umbra

mergând odată cu tine,

să-mi potrivesc pasul

după ritmul pașilor tăi.

Că noaptea-i prea goală,

iar eu sunt prea plină de tine

când nu ești cu mine.

Și-atâta dimineața

am așteptat să vină de departe,

că am adormit...

și când m-am trezit

era tot noapte.

Azi vreau să‑ți scriu ceva, orice,

Despre cum văd eu o lume mai bună și caldă,

Despre universul ce se întinde ca un covor de comete

Și câte stele-am putea număra împreună înainte ca vreuna să cadă.

Câte gânduri încap într-un vers ce nu vrea să rimeze,

Câți picuri de ploaie-mbracă o umbrelă în argint strălucitor,

De câte ori, de-a lungul vieții, omul își caută pacea privind pe-o fereastră,

Și cât de tare, în tăceri, de tine mi-e dor.

Azi vreau să‑ți scriu ceva, orice,

Despre timpul care, dacă ar vrea, ar putea aștepta, nici nu știu,

Despre norii ce se-adună și‑și schimbă formele,

Sau despre cât de greu îmi este când nu pot să-ți scriu.

Azi vreau să-ți scriu ceva, orice,

Doar ca să simt că, preț de-o clipă, amândoi,

Privim către aceeași stea, în același nopți pline,

Și totul devine un pic mai ușor între noi.

O! stea frumoasa de pe cer 

Ce-mi lumoinezi privirea, 

As vrea la mine ca sa vii, sper.

Ca sa-ti arat iubira.

Cand privesc seara pe cer,

Pe-o stea as darui-o,

Persoanrei care o iubesc,

Pe care as iubi-o 

                                             Autor:  Popa Eugen 

La malul mării 

Am întânlit iubirea

În zilele de vară

Sub cerul instelat

Atâtea jurăminte

Pe corp mi-ai presărat

În murmur de chitară 

Și adieri de vânt

Pe albul crin în ce l-ai preschimbat?

Zilele de vară și-au pierdut seninul

Pierdut-am tot,mi-a rămas suspinul

Rămân cu nisipul ,când apa s-a retras...

Ne vom reîntâlni peste ani, cândva ...

Și ochii îmi vor fi reci... cum a fost inima ta...

C-am fost odată ca niciodată 

Un suflet plin de viață, fără cicatrici

Mă bucuram de noi, de viață 

Dar am rămas imprejmuită de frici.

Ne vom reîntâlni peste ani, cândva 

Mergând la braț cu amintirea ta

Cu amintirea a ce-am fost cândva 

Însemnată pe hârtie, într-o prefață 

Cu rămășițe ale vechiului meu suflet

Care încă mă bântuie în viață .

Ne vom reîntâlni peste ani, cândva 

Când uitată va fi despărțirea grea

Și luna-și va întoarce fața către mine

Și stele nu vor mai cădea 

Și inima-mi o să se dezghețe 

De doliul ce l-a purtat in urma ta.

Ne vom reîntâlni peste ani, cândva 

Când sufletu-mi va depăși durerea grea

Azi... nu-mi mai gasesc locul nicăieri 

Și sinceră să fiu, de la un timp nu mai încerc 

Sunt ca o frunză încă verde căzută din copac

Să mă ridic aș vrea...dar unde să mai plec?

Ne vom reîntâlni peste ani, cândva 

Și soarele din nou va lumina pe fața mea

Cum bine știi speranța mi-a murit ultima

Târziu de tot de ea m-am despărțit 

Și m-am lăsat învăluită de ceața uitării 

Să nu mai văd nici eu in lipsa ta... ce am devenit.

Ne vom reîntâlni peste ani, cândva 

Mai exact într-o altă viață...

În asta te văd cum dispari, cum te disipezi

Și nu pot face nimic... doar să mă conformez

Cum pleci de tot fără nici un cuvânt 

Te evapori ca și cum n-am fi fost nicicând. 

De-ai putea să vezi prin ochii mei,

Ai înțelege ce-am simțit dintotdeauna,

Cum te vedeam ca pe un zeu

Într-o lume plină de furtuna.

Erași lumină-ntr-un colț de cer,

Un vis nespus, un gând stingher,

Un foc aprins în noaptea grea,

O pace ce doar tu-mi puteai da.

Dar cum să-ți spun ce n-am rostit?

Privirea mea te-a tot iubit.

A rămas tăcută, străpunsă de dor,

Tu n-ai știut… și-ai mers ușor.

De-ai putea vedea ce-am ascuns,

În fiecare lacrimă ce s-a strâns,

Poate-ai înțelege ce-ai lăsat

În ochii mei, când ai plecat.

Pe margini de tăceri albastre

Se leagănă un vis târziu,

Iar luna-și cerne-n nopți sihastre

Argintul pal și pustiu.

Sub teiul gândului ce doare,

Adorm povești fără răspuns,

Și-n frunze moarte, fiecare

Ascunde-un dor ce nu s-a spus.

Tu ai plecat, și-n urma ta

A mai rămas o rană vie,

Ca o lumină ce-ar putea

Să ardă-n veci… dar nu mai știe.

Căci timpul, crudul cerșetor,

Ne fură clipele din suflet,

Și lasă-n loc doar un fior

Ce-nvață moartea cum să umble.

Iar eu, străin de mine însumi,

Te caut printre amintiri,

Dar pașii mei se pierd în gânduri

Și mor sub vechi nedumeriri.

Și poate-n altă existență,

Sub ceruri reci, fără păcat,

Vom fi din nou o conștiință

Ce nu cunoaște „am plecat”.

Toată această viață, nu este decât un pariu cu îngerul morții,

Un joc copilăresc ale cărui reguli rămân de-a pururi neschimbate.

Din idila noastră de amor cu Fortuna, cinica zeiță a sorții,

Rămânem cu suflete întinate și cu sărmanele inimi sfâșiate.

Am avut o inimă neprihănită, ca un arhanghel din cerul de azur,

Dar și Lucifer a fost cândva înger, și încă unul nespus de luminos.

Inima mea a fost cuprinsă de întuneric, și-a pierdut nimbul ei pur,

Și a căpătat aripi negre și chip de demon tăcut și  nespus de frumos.

De propriul neant lăuntric am vrut singur să mă mântuiesc,

Din Steaua Dimineții ajunsesem un luceafăr ce răsarea doar seara,

Ca leac pentru maladia spirituală am ales amorului pământesc,

Și atunci îngerul morții a început să își mângâie duios vioara.

Iubirea este un joc de-a ruleta rusească, victoria este să ieși cu viață,

O fată am iubit, ea saraca nu a avut nici o vină,

Am iubit zadarnic, peste dragoste s-a așternut o tristă ceață,

În revolver am pus un glonț și în inimă s-a stins o lumină.

Am tras, am scăpat și îngerul morții s-a posomorât.

Încă o fată am mai iubit, apoi am suferit, și revolverul cu încă un glonț l-am încărcat,

Am tras, am scăpat, îngerul morții mă privea urât,

Chinul meu în căutarea dragostei adevărate însă nu s-a terminat.

Am mai iubit încă două fete și apoi poate și pe o a treia am iubit-o...poate

Cert este că în revorver am pus încă trei gloanțe, am tras...și din nou am scăpat,

Acum iubesc din nou, un singur loc liber a rămas în butoiașul armei întunecate,

Îngerul morții cântă frenetic la vioară, o să cunosc iubirea sau o să trag?