Primavara miroase a dor nebun

Vad cerul curgand in lacrimile tale
Si cum inima ta ma raceste
Privesc in delir cum tii in bratele tale
O lumina de destin, a altei poveste

Inima mea imi spune ca sunt daltonist,
Dar nu stie faptul ca ochii mei expresionist
Refuza sa-ti vada colorata fecire,
Care…nu mie imi apartine

Dar cerul vietii stă sa cadă peste tine
Caci nu stii inima ta in a cui mana este.
Voi avea eu grija de florile fericirii tale,
Le voi uda cu lacrimile inimii mele.

Tu esti ceea ce numesc miez de miază zi,
Procreată sa aducă fericire pe pamant
Si sper ca sufletul meu il vei limpezi
Zace de mult timp in el un framant….

Acum pun sperantele pe raftul piedestal
Asteptand sa rasara de dupa suspine soarele
Privind cum le lumineaza in clipe zenital
Curgând cerul in lacrimile mele

Plimbându-mă așa printre mesele aglomerate

De mulțimi neîngrijorate,

Mă bucur de farmecul festivalului anual al băutorilor de bere

Pesemne, oameni care au la ei tot, chiar și unghiere,

În lung și-n lat, cât cu privirea reușesc să străbat,

Trebuie să-mi croiesc drum cu coatele ca să răzbat,

Cu o pătrime a eforturilor mele

De toate formele,

Ajung și în zone mai solitare,

Ce îmi ațâță curiozitatea foarte tare.

Trec timid de porțile zugrăvite în nuanțe fistichii,

Lucrurile pe care le văzui îmi clătiră ochii,

De la jocurile cu popice,

La care lumea se distra propice,

Până la concertele toboșarilor din cartier,

Care mai decare, cu cazier,

Îmi place și mai mult,

Iar voința mi-o ascult,

Mergând mai departe, mai departe,

Până unde miresmele o să mă poarte,

Ajung în dreptul unor uși care ascund suspine

Și zgomote de botine,

Ridicând privirea, scria "Toilette",

O încăpere a doamnelor cochete,

Îmbrăcate la patru ace,

Cu câte trei-patru cojoace,

Deci, oricât aș fi căutat, nu-mi găseam locul,

Constatarea am făcut-o după ce am alunecat cu tocul,

De 15 cm, pe gresia de o finețe rară de turcoaz presărat cu coji de semințe,

Că nu au avut răgaz să molfăie în acele temnițe,

În care s-a ținut berea special pentru eveniment,

De la care nu poți fi absent,

Bifez totul, cu multă grijă și atenție,

Să constat că s-a produs o contravenție:

Nerespectarea normelor minime de igienă și bun-simț,

Pe care, de cum intri, le resimți,

Așa că părăsesc acel colaj,

Cu aminitiri și emoții,

Pe care le reduc în cele mai mici porții.

Curgerea lină a Senei spune povești 

Povești de dragoste cum rar întâlnești 

Dar și povestea tristă a mantiei odioase 

Care ascundea lacrimi și crime ticăloase. 

Vocea de tunet ce face valurile să tremure

Izvorăște dintr-un om cu sufletul îndrăgostit 

Doar visele îl mai poartă singure 

Spre vremea când totul era liniștit. 

Nevasta îl uită cu fiecare secundă 

Își caută alinarea în brațe tinerești 

Iar clocotul de sub mantia sângerândă

Erupe ca un vulcan și nu poți să îl oprești. 

Umbrele se întind peste Sena 

Nici o respirație nu taie aerul crud 

Doar o figură șireată ca o hienă 

Se plimbă pe pontonul ud. 

Își flutură mantaua ca un vultur aripile 

Și așteaptă tăcut să se stingă lămpile 

La crăpatul zorilor să-ncheie povestea 

Cu sângele tânăr să-și spele necinstea.

Eu am secretul

Tu ai magia

Nu lăsa trecutul

Să ne strice armonia

Secretul e privirea ta

Pentru tine încerc să fiu mai bună 

Tu ai scos poeta

Care se ascundea sub brumă 

Tu emani lumină 

Eu doar mister

Ești ca o vitamină,

Un adevărat cavaler

Ființă interstelară,

arată-ți aripile, coboară printre cei muritori.

Coboară la mine.

Te veghez de pe pământ și mă gândesc

la cât de mult îți duc lipsa,

Deși nu am reușit să te ating niciodată.

Mi-ar plăcea să am o bucată

din aripile tale, să pot să zbor spre inima ta

Și să am grijă de ea.

Tu, ființă interstelară, nu ți-e dor

de ceva ce nu ai avut niciodată?

Nu ți-e dor de mine?

Dacă te-aș atinge, ai exploda

în bucăți de stele decolorate

și ai cădea în neant deasupra pământului (a mea).

Poate atunci te-aș putea avea, măcar pentru un moment.

Ființă, înger alb și melodios,

Nu ți-e urât să fii singur pentru atâta vreme?

De ce nu-mi duci lipsa?

Câți cavaleri plini de curaj

Nobili cu mari averi,

Toți te-ar dori a lor nevastă,

Neștiind niciunul că inima ți-e dată,

Că tatăl tău,Vasile Împărat deja te-a dat....

Dar cui...se vor întreba cu toții

Și cum este posibil așa ceva

Când Marele turnir urmează cât de curând...

Iar în duel se vor întrece toți aceștia,

Care nebuni de dragul tău

Pe rând vor și muri....

Ohhh câtă frumusețe trebuie să ai

Preablândă Vasilica,

Să te dorească atâția curajoși,

Iar ție nici să-ți pese....!

Să fie Horia Stănicel demn de-a ta iubire?

Și cine-i acesta de care nimeni n-a auzit?

Nu-i prăpăditul acela de poet

Care te-a cucerit cu multele poeme

Ce ți le scrie zilnic,

Și vrea până si degetele de la picioare să ți le fure cu săruturi?

Se pare că nu vrei secretul să ți-l spui,

E treaba ta frumoaso,

Te las acum că trebuie povestea s-o închei!

(3 martie 2024 Vasilica dragostea mea)

Lună plină, suflet gol,
Tu rasari din intuneric
Cu tărie ca am sa mor.

Soarele rasare, garda la sol,
Tu torni venin privind psihastenic,
Cu speranta ca poate mor.

Stelele lumineaza, te stingi usor,
Eu simt gustul de nectar ezoteric
Cu bucuria ca nu mai esti el meu fior.

“Rautatea si veninul tau, sunt nectarul bucuriei mele fiindca m-ai parasit, pentru ca-mi dai doar motive sa nu-mi fie dor de tine”

Am semnat un pact

Cu pacatosul din oglindă

Si dintr-o data totu-i abstract, 

Da viata parca-i muribundă

Caut cioburi de fericire

Dar din neatenție ma scrijelesc cu ele

Iar acum am pe suflet cicatrici

Si le privesc cu ochii mei feerici

Se reflencta-n coroidian

Cum in jur totui obsidian

Dar viata parca-i plumb

Pacat.... N-am ce sa ma schimb

Auzind cum bufnița cheamă noaptea
Vorbind in spaima necredinciosului,
Se mai scurge de pe cer o stea
In răsăriturile necurate ale întunericului.

Drumurile mele, se scaldă usor,
Risipindu-se precum spuma marii…
Nu mai am nici-un singur dor,
Doar o simpla dorinta, data uitarii…

Nemarginitul infinit il tin intr-o palmă,
Lovind numai adieri de lumină
Si vesnicia o tin intr-o oră,
Precum raiul intr-o floare salbatică.

Sunt doar un simplu muribund visător,
O săgeată infiptă intr-un suflet cugetător
Ce naște inconștient un elocvent delăsător
Viitoarelor zile bune dacă ar fi, un lăsător.

Trăind prezenta unei zile proaste
Precum o Sulița înfiptă intre coaste,
Printr-o speranță clocotind in nefaste
Speri ca mâine culorile vieții vor fi mai vaste.

Trăim in speranță si murim in nesiguranțe
Simțurile tale baricadând numai distanțe
Dictate din ale ego-ului rezonanțe
Crezând numai in muribunde siguranțe

"M-am săturat să văd atâtea speranțe moarte la colț de gând"

Hai sa ne vindecam unul pe altul

Si sa uitam cum trecutul

Si a pus amprenta pe sufletul nostru

Noi suntem absolutul, 

Alfa si omega din debut, 

Eu reprezint pacatul, iar tu fructul

"Piatra de ieri, diamantul de maine" 

Din fire străine 

Am creat iubiri depline

Iar prin ale noastre taine

Am sacrificat ganduri necumpatate

Chiar daca nimeni nu ne susține 

Ne injectam doze de adrenaline

Prin privirile noastre suave

Iar sufletele noastre devin diamantine

Nu regret ca te-am cunoscut

Dar am sa sufar daca te-am pierdut

Fiecare zi cu tine e un nou inceput

Când ne apasă zile grele,

Privim spre ceruri, strigăm spre stele:

„De ce, Părinte, atâta chin?

De ce durerea nu are alin?”

Dar El, tăcut, cu ochii grei,

Ne poartă vina în al său piept.

Cui să-i șoptească noaptea amarul,

Când omul Îi sapă în suflet hotarul?

Când Îl rănim cu grele vorbe, 

Sau sufletu-i zdrobim,

El tace și iubește in tacere,

Chiar dacă noi Îl rănim.

Și-n taina senina nopții, 

Glasul Lui usor se frânge,

În fața acestei lumi reci, 

Ce doar de sine plânge.

Și-atunci, din milă poate,

Invață-ne tăcând,

Să fim mai buni cu Cerul, 

Si să-L purtăm in gând.

„Un om fără Dumnezeu este ca un animal, pierdut în colții păcatului. Nu pierdeți ceea ce ne-au lăsat străbunii noștri, nu-L pierdeți pe El, căci doar pe El îl mai avem.”