Plouă pe Lună

Odaia treptat îmi devine purgatoriu,
După geam morții vor să pară vii,
Pentru ce răsare sărmanul soare, nu mai știu
Finalul e unul, ne dizolvăm în sicrii.

Care-i rostul să fixezi frumusețea în portrete?
Dacă muncile tale vor sta pe-un perete,
Creației viața îi poți oferi,
Doar peste veacuri te-or începe a slăvi.

Oricâte n-ai face și n-ai cunoaște,
De coasa Morții nu te scapă nici iubirea,
Poți să te ascunzi de adevăr mai departe,
Sau, smerit să începi a dansa cu Moartea.

Se va stinge și soarele, vor pieri universuri,
Doar iubirea va rămâne constantă,
Numai neprihăniții în suflet o poartă,
Ceilalți o confundă cu instincte și mrejuri.

E soare pe cer
Nu se simte căldură
Ceașcă pustie
Cafeaua e smoală
Afară e noapte
În suflet răscoală
Frunzele cad van
Copacii suspină
Plouă cu sânge
Cioroii îngână
Ochii n-au lacrimi
Tu ești de vină

Naiv bocesc al mele gânduri
La tine cer să mă gândesc,
Iar... chipul tău tomnatic
Din vise să mi-l amintesc,
Iar... vocea ta evlavioasă
S-o caut în al dragostei ecou,
Iar... să citesc acea scrisoare 
În care-mi scrii că-ți este dor

Când iubirea se găsește-n cuvinte 

Și se apropie de nori

Vezi largul cerului

Vopsit în fragmente 

Și în mii de culori 

Iar bolta cerească

Împodobită doar cu flori 

Și stele vii

Se vor așeza în dată

Unde pleci și unde vii

Să-ți picteze iubirea toată 

În culori mai străvezii..

Că să afli taina uitată 

Să înveți ce-i aia iubire 

Să renaști încă o dată 

Să desprinzi ce-i nemurire 

eu fara tine nu am nici patrie si nici macar nume,
nu am casa, un pat propriu si nici pamint sub picioare.
am incercat si n-am putut sa indragesc o-ntreaga lume,
dar, sa ma-ndragostesc in tine, am fost in stare.

Cad frunze in neștire 

Copacii se vor goi

Sub caldă mea privire

...toamna e in toi...

Păsări călătoare 

Pornesc spre alte zări 

Pe cer forfotă mare

... toamna e in toi....

Cerul, tot mai acoperit

De-o plapumă de nori

Soarele-l ține pitit

Căci toamna... e in toi...

Planez cu frunze care zboară 

În sinea mea mă simt ușoară 

Mai uit de-amar și al meu dor

Doar, toamna... e in toi...

Nu mă opresc ca să admir

Să nu simt nostalgie-i dificil

Căci gândul mă duce la noi

Firesc... doar e o toamnă-n toi!

    Şi totuşi iubirea duioasă,
    ca o lacrimă curgând albastră...
    Şi totuşi iubirea profundă,
    ca o aripă ce n-a bătut încă...
    Şi totuşi iubirea-lumină,
    ca un vers fără de rimă...
    Şi totuşi iubirea e-n noi,
    zăgăzuind torentele de ploi...

Ionela își amintește tot parcă toate acestea s ar fi

întâmplat mai ieri. Timpul este însă neiertător nu-i

stă nimic în cale,trece peste noi fără milă lăsând  în

urmă imagini dragi de care sunrem legați,chiar dacă

ne despart mulți de acele vremuri.Ionela își amintește

cu nostalgie de copilăria ei fericită alături de bunici,în

anii de lumină,când nici o grijă nu-i umbrea fericirea.

    Undeva la poalele unei  seculare,unde bunucul își

avea gospodăria a deschis ochii spre lumia înconjură

toare.De aici  pleacă primele amintiri,presărate cu  au

rul și argintul poveștilor fermecate pe care le  ascultam-

de la duioasa mea bunică din partea mamei.Pe o colină

dulce ,învăluită în verdeață, se profilează  căsuța albă și

cochetă,ța marginea pădurii,iar de la șoseaua paralelă cu

apa molcomă a râului, se desprinde  o alee lungă și îngus-

tă, câ să încapă șareta trasă de cei  doi bidivii cu coama stu-

foasă , de care bunicul era tare mândru.

        Adesea ,din peregrinările bunicului, care era pădurar se

întorcea cu câte un pui de cuc căzut din cuib,un pui de iepure

orfan sau chiar un pui de căprioară rănit Puiul de căprioară a

fost cel mai bun prieten al meu de joacă până în primăvară,când

bunicul i-a dat drumul în pădure,că se făcuse mare și era sănătos.

           Am strigat după el ,parcă a înțeles chemarea mea ciuta s-a

întors s-a lăsat mânâiată  pe cornițele ce doar se ghiceau doar ,și

cu pași șovăitori,întorcând mereu capul , s-a pierdut în umbra pădurii

Îl rugam adesea pe bunicul ,să mă ia cu el când pleca în pădure  spe-

rând  să-mi întânlesc prietenul nu puteam crede că ne-am  despărțit-

pentru totdeauna.

            Nu pot uita nici  plecările  bunicului la pescuit,nu departe nu  de-

parte de căsuța lor ,unde râul parcă se odișnește după ce se rostogolise

din stâncă în stâncă.Apa se mișca încet parcă nehotărâtă să coboare spre

șirul de sălcii ce așteptau în vale.Acolo pe mal,cu picioarle goale în apă nu

mai  pridideam să sct peștii din undița bunicului.Eram de ajuror,adunând  păs-

trăvii care se zbăteau în mânile mele.În apă ,arsă de soare și îmbujorată ziua

părea scurtă iar bunicul își aduna sculele ,înhăma caii la căruță și ne întorceam

acasă.Drumul avea un farmec aparte:bunicul  își dădea drumul la traista  cu po-

vești.Acasă bunica ne aștepta cu bunătăți ,cum numai ea știa să facă

Albișor , căluțul cel năzdrăvan știa drumul singur, bunicul s-a prefăcut că doarme ,

ca să-mi demonstreze cum  se descurcă

            De sărbători,de Crăcin și de Paște ,bucuria  mea era și mai mare.Veneau

părinții mei de la București, încărcați cu daruri: jucării ,hăinuțe frumoase ,dulciuri.

Casa era plină de muzică și voie bună.După masă ,mama se apropia de pianul vechi

la care nu umbla nimeni în lipsa ei ,doar bunica îl ștergea de praf.

Mama , cu mânile ei albe și subțiri ,alunecau pe clape cu o febrilitate emoționantă.

Cu ochii închiși ,trăia melodia care se ridică timidă și lină ,umplând  întreaga încăpere.

Toți o ascultau cu smerenie.Acordurile ,când liniștite ,când furioase,invocau drame și

dezastre,iar mama rămânea adesea adâncită în gânduri.Pentru mine a rămas o enigmă

cât a trăit ! eram prea mică să înțeleg și bunicii nu m-au spus nimic crezând că mai

este timp suficient.Așa se face că nu știu prea multe despre părinții mei. Totuși mama

părea ca o ființă care pierduse ceva ,așteptând ceva sau pe cineva. 

It is war! The swords, the pikes are sharpened to kill.

Shields, arrows and bows are made for the soldier's duty...

But...thousands to Charon will pay their bill, and thousands more the Lethe's banks will fill.

The gods now have a sooty task...to decide who wins in this conflict... for beauty.

Jet black hair adorns your white and pale shoulder.

Your smile, your gentle laughter puts Aphrodite to the deepest of shame,

And as your cheeks smoulder, two of the brightest blue stars greet the beholder.

All of Greece knows your name and Troy will fight for my claim.

Your scent, fills any room, of fresh freesia and sweet hyacinth.

Your stunning gaze follows me, in small and shy sips.

You're making sure I would be your plinth, your key to life's labyrinth.

And when I look back, you pout your lips and press down with your hips.

From Menelaus's grasp I took you away,

Your lawful husband, guardian and protector.

To your eyes I fell prey, your laugh became the reason for my new day.

Alongside Hector, I fight for your fondness, the sweetest nectar.

No, no, I know what you wish to say...I will not be one Menelaus or Ajax will slay.

Now, my dear, gods join our already mighty foes...

To extinguish your body's perfection.

Even Venus knows, she can't compare when you pose...

Phthonus has blackened her heart to our affection and now even she...desires our abjection.

Sharp to the eye but soft to the touch,

Your curves, any man would kneel at their sight.

Mortal, hybrid or God as such, it won't matter very much.

Cronos has heard the Achaean's plight... though not even he, your divinity could blight.

I do not know how much time I have left on this earth,

Achilles has slain many a friend and ally... he won't stop until he's bled us dry.

If it is to be so, may we find rebirth, so that to you even in another life, I may prove my worth.

I look upon the great blue sky and I know then that your radiance and name shall never die.