Să-mi fii
N-ai vrea tu, din întâmplare,
Să-mi fi steaua ce răsare?
Să cobori din cer tăcut,
Să-mi alini un dor pierdut?
N-ai vrea tu, în miez de noapte,
Să-mi șoptești cu ale tale șoapte,
Să-mi fi steaua care cade,
Printre vise, să mă prade?
Fii lumina mea curată,
Rază blândă, niciodată
Să nu pierzi strălucitor,
Stea din cerul meu de dor.
N-ai vrea tu, din întâmplare,
Să-mi fi sprijin, alinare?
Să mă-nveți că, pe pământ,
Stelele trăiesc în gând?
Categoria: Poezii de dragoste
Toate poeziile autorului: Andreia Aga
Data postării: 21 noiembrie 2024
Adăugat la favorite: 1
Vizualizări: 601
Poezii din aceiaşi categorie
Sunt
Sunt sângele ce-ți ajunge la plămâni
Lipsit de esența vieții
Sunt lacrimile din ochii tai
Plin de regrete și emoții
Sunt briza mării când te gandești la mine
Rece și îmi arăt colții
Sunt luna de pe cer când stai în lumină
Aștept să inunde zorii
Sunt copacul la care stai la umbră
Îmi pierd nuanța culorii
Sunt sângele ce îți curge prin vine
Sunt multe și nespuse, nu spune la nimeni.
"Reflecții în Căirea Iubirii"
Dându-mi seama de ce am făcut,
Un singur lucru a trebuit să schimb.
Și anume, felul meu de a fi.
Nu știu dacă mă va ierta,
Dar vreau să-i demonstrez un singur lucru,
Faptul că nu îi iubesc doar trupul.
Fiind un copil, am multe de învățat,
Iar acest lucru mi-a deschis ochii
Către ce ar trebui să fiu,
Un așa-zis "bărbat" adevărat.
Dar uite că și eu,
Eul liric, tot mă înșel
Iar singurul lucru pe care-l caut
E pacea în suflet,
Căirea prin iubire.
Dar merit oare iubirea asta?
Tu
Tu, pentru tine, eu trăiesc;
Noaptea, eu o ocolesc -
Ca să mă salut cu tine;
Luminând în pacea fină.
Eu mă uit la tine prin iubire;
Prin speranță și blândețe.
Ca să observi a mea, tu, fericire,
Și să împarți a ta bunețe.
Ochii tăi sunt galaxii,
Nu mă pot uita în ei.
Orice privire ce-mi oferi,
Mă umple de iubire zmei.
Zâmbetul tău... e unic.
Eu nu pot uita de el.
Aș vrea să mai comunic;
Dar de soarta mea mă tem.
Și dacă viitorul ne-ar fi predispus,
O clipă eu cu tine n-aș fi pierdut.
De iubirea ta supus,
Sfârșitul, eu, cu tine l-aș fi petrecut.
Da, eu scriu.
Această, următoare noapte
Sper sa nu mă ducă în sicriu
Așa niste duioase fapte.
Și nu, eu nu mă tem de bătălie
Daca tu vei fi langa mine
Duioasă doina canta-n vie
Dacă asta-i soarta mea - să fie.
Lovituri
Ai aruncat cu pietre-n mine
Crezând ca tu esti mai presus,
Călcandu-mi sufletu-n picioare
Ignorând ce-a fost frumos...
Ai aruncat cu vorbe grele
Fără să te gandesti deloc,
Că lovind cu ură-n mine
Loviturile candva...se-ntorc!
M-ai judecat ca nu ai inteles
Că am ținut la tine intr-un fel,
Și ai scuipat cu răutate
Tristetea peste chipul meu...
De m-ai privi pret de o clipă
Cum ochii mi-s nefericiți si stinsi
Ai zări negresit durerea scumpă
Ce nu-ti doresc în veci s-o simti...
Străinul fără nume
Nu îți știam numele.
Dar te cunoșteam din priviri,
din felul în care țineai țigara,
din felul în care te sprijineai de stâlp,
de parcă lumea nu mai conta
decât dacă o priveai tu.
Te citeam ca pe o carte fără titlu,
una veche, cu pagini moi,
pline de margini subliniate cu tăcere.
Fiecare dimineață era un capitol nou,
și eu, ca un cititor dependent,
mă întorceam mereu la același loc.
Parfumul tău venea înaintea ta,
lemnos, cald, cu o urmă de noapte,
și rămânea mult după ce plecai.
Mă întrebam dacă-l alegi intenționat
sau dacă pur și simplu e parte din tine.
Uneori mă prindeai cu privirea,
și atunci lumea se strângea între noi
ca un elastic întins până la limita firii.
Dar eram mereu prima care ceda.
Îmi coboram ochii, rupeam firul,
de teamă că o singură secundă în plus
ar fi spus tot ce tăcerea mea ascundea.
Și totuși, în fiecare zi,
reveneam — cu cafeaua mea,
cu obrajii ușor aprinși,
și cu acea curiozitate dureroasă:
la ce te gândești când taci?
cui i-ai spus ultima oară ce simți?
și dacă, într-o zi,
ai putea să-mi răspunzi doar din ochi.
Poem de nesfârșită dragoste
Iubito doar ți-am spus că nesfârșită-i dragostea...
Nu-i ea mesajul Domnului Hristos?
Iar toți cei care ne ținem strâns de-a lui cămașă,
Nu suntem nemuritori și noi,
Pășind cu pași timizi dar hotărâți,
Pe ale Sale fericite urme,
Ce duc în Rai încă de-aici?
Iubito doar ți-am spus că ești Poemul nesfârșit de dragoste,
Ce zi de zi singur se scrie...
Și cum să-ți cânt a ta frumoasă strălucire,
Tu trează fiind iar eu dormind?
Cum pot să te sărut imaginar acum,
Dacă nu îți aud din departare
Și respirația dar și timizii pași
Ce îți clădesc al tău decis destin,
Ce-i hotărât dar și trimis de sus?
Și cum să-ți spun mereu că te iubesc,
De nu îți scriu sau nu-ți vorbesc?
Iubito,lângă tine sunt acum,
Voi fi întreaga zi al tău,
Nu sunt eu adierea dimineții,
Nu sunt acum cu tine eu?
(29 martie 2024 Vasilica dragostea mea)
Sunt
Sunt sângele ce-ți ajunge la plămâni
Lipsit de esența vieții
Sunt lacrimile din ochii tai
Plin de regrete și emoții
Sunt briza mării când te gandești la mine
Rece și îmi arăt colții
Sunt luna de pe cer când stai în lumină
Aștept să inunde zorii
Sunt copacul la care stai la umbră
Îmi pierd nuanța culorii
Sunt sângele ce îți curge prin vine
Sunt multe și nespuse, nu spune la nimeni.
"Reflecții în Căirea Iubirii"
Dându-mi seama de ce am făcut,
Un singur lucru a trebuit să schimb.
Și anume, felul meu de a fi.
Nu știu dacă mă va ierta,
Dar vreau să-i demonstrez un singur lucru,
Faptul că nu îi iubesc doar trupul.
Fiind un copil, am multe de învățat,
Iar acest lucru mi-a deschis ochii
Către ce ar trebui să fiu,
Un așa-zis "bărbat" adevărat.
Dar uite că și eu,
Eul liric, tot mă înșel
Iar singurul lucru pe care-l caut
E pacea în suflet,
Căirea prin iubire.
Dar merit oare iubirea asta?
Tu
Tu, pentru tine, eu trăiesc;
Noaptea, eu o ocolesc -
Ca să mă salut cu tine;
Luminând în pacea fină.
Eu mă uit la tine prin iubire;
Prin speranță și blândețe.
Ca să observi a mea, tu, fericire,
Și să împarți a ta bunețe.
Ochii tăi sunt galaxii,
Nu mă pot uita în ei.
Orice privire ce-mi oferi,
Mă umple de iubire zmei.
Zâmbetul tău... e unic.
Eu nu pot uita de el.
Aș vrea să mai comunic;
Dar de soarta mea mă tem.
Și dacă viitorul ne-ar fi predispus,
O clipă eu cu tine n-aș fi pierdut.
De iubirea ta supus,
Sfârșitul, eu, cu tine l-aș fi petrecut.
Da, eu scriu.
Această, următoare noapte
Sper sa nu mă ducă în sicriu
Așa niste duioase fapte.
Și nu, eu nu mă tem de bătălie
Daca tu vei fi langa mine
Duioasă doina canta-n vie
Dacă asta-i soarta mea - să fie.
Lovituri
Ai aruncat cu pietre-n mine
Crezând ca tu esti mai presus,
Călcandu-mi sufletu-n picioare
Ignorând ce-a fost frumos...
Ai aruncat cu vorbe grele
Fără să te gandesti deloc,
Că lovind cu ură-n mine
Loviturile candva...se-ntorc!
M-ai judecat ca nu ai inteles
Că am ținut la tine intr-un fel,
Și ai scuipat cu răutate
Tristetea peste chipul meu...
De m-ai privi pret de o clipă
Cum ochii mi-s nefericiți si stinsi
Ai zări negresit durerea scumpă
Ce nu-ti doresc în veci s-o simti...
Străinul fără nume
Nu îți știam numele.
Dar te cunoșteam din priviri,
din felul în care țineai țigara,
din felul în care te sprijineai de stâlp,
de parcă lumea nu mai conta
decât dacă o priveai tu.
Te citeam ca pe o carte fără titlu,
una veche, cu pagini moi,
pline de margini subliniate cu tăcere.
Fiecare dimineață era un capitol nou,
și eu, ca un cititor dependent,
mă întorceam mereu la același loc.
Parfumul tău venea înaintea ta,
lemnos, cald, cu o urmă de noapte,
și rămânea mult după ce plecai.
Mă întrebam dacă-l alegi intenționat
sau dacă pur și simplu e parte din tine.
Uneori mă prindeai cu privirea,
și atunci lumea se strângea între noi
ca un elastic întins până la limita firii.
Dar eram mereu prima care ceda.
Îmi coboram ochii, rupeam firul,
de teamă că o singură secundă în plus
ar fi spus tot ce tăcerea mea ascundea.
Și totuși, în fiecare zi,
reveneam — cu cafeaua mea,
cu obrajii ușor aprinși,
și cu acea curiozitate dureroasă:
la ce te gândești când taci?
cui i-ai spus ultima oară ce simți?
și dacă, într-o zi,
ai putea să-mi răspunzi doar din ochi.
Poem de nesfârșită dragoste
Iubito doar ți-am spus că nesfârșită-i dragostea...
Nu-i ea mesajul Domnului Hristos?
Iar toți cei care ne ținem strâns de-a lui cămașă,
Nu suntem nemuritori și noi,
Pășind cu pași timizi dar hotărâți,
Pe ale Sale fericite urme,
Ce duc în Rai încă de-aici?
Iubito doar ți-am spus că ești Poemul nesfârșit de dragoste,
Ce zi de zi singur se scrie...
Și cum să-ți cânt a ta frumoasă strălucire,
Tu trează fiind iar eu dormind?
Cum pot să te sărut imaginar acum,
Dacă nu îți aud din departare
Și respirația dar și timizii pași
Ce îți clădesc al tău decis destin,
Ce-i hotărât dar și trimis de sus?
Și cum să-ți spun mereu că te iubesc,
De nu îți scriu sau nu-ți vorbesc?
Iubito,lângă tine sunt acum,
Voi fi întreaga zi al tău,
Nu sunt eu adierea dimineții,
Nu sunt acum cu tine eu?
(29 martie 2024 Vasilica dragostea mea)
Alte poezii ale autorului
Primăvara din suflet
A venit primăvara ca și când n-a venit,
Zăpada din sufletul tău n-a topit.
Copacii se-nalță, îmbrăcați în culori,
Dar tu te ascunzi printre umbre și nori.
Se-aud păsărele cântând pe alei,
Dar gândul tău zboară prin ierni și prin nei.
Soarele joacă prin raze ușor,
Dar tu ții în tine un frig arzător.
E timpul să lași vântul cald să te ia,
Să rupă tăceri înghețate-ntr-o stea,
Să simți cum renaște din tine un dor,
Ca floarea ce iese din iarna de dor.
Suflet călător
Suflet călător
Suflet călător prin lumea mare,
Aduni lumină, vise și culoare.
Te-nalți spre cer, cobori pe pământ,
Cu dorul de taină ce-l porți în cuvânt.
Prin vânturi reci sau soare arzător,
Tu cauți mereu un loc ocrotitor.
Un zâmbet cald, o mână întinsă,
Un gând curat, o inimă aprinsă.
Pe drumuri strâmte sau cărări uitate,
Lași urme mici, dar pline de dreptate.
Cu inima deschisă, mereu dăruiești,
Iubirea divină ce-n tine o crești.
Suflet călător, fii far de lumină,
Un strop de speranță-n noaptea senină.
Prin tot ce atingi, lumea să strălucească,
Iubirea din tine s-o faci să rodească.
Inima mea
Inima mea
Altă inimă, nu,
n-aș avea ce să-ți spun.
Pe-a mea ți-o ofer
cu zâmbet sincer, efemer.
E plină de tine,
de gânduri senine,
de râs și culoare,
Și zile cu soare.
Te poartă ușor,
ca pe-un vis de zbor.
Și bate frumos,
că-i ritmul tău, jos.
N-o schimb, n-o înlocuiesc,
cu ea doar iubesc.
Rămâi, dacă simți,
în ea poți să-ți vinzi
toate grijile mici –
e-un loc fără frici
În încheiere
Să plec a fost o mângâiere,
Un dor ascuns, o înviere.
Am înțeles ce-i de păstrat,
Ce-a fost uitat, ce-a fost iertat.
Din rădăcini cresc ramuri noi,
Dar nu uităm ce-i sub noi doi.
Cuvintele rămân tăcute,
Dar faptele sunt celeute.
În încheiere spun cu rost:
Tot ce-am pierdut, tot ce-am fost,
M-au învățat să merg spre soare,
Să las în urmă ce mă doare.
Orașul gol
Orașul gol
Orașul pare mai pustiu,
De când nu-ți mai trimit ce scriu.
Străzile tac, luminile pier,
Vântul îmi șoptește stingher.
Băncile vechi îmi spun de noi,
Umbre se-ntind pe trotuare goi.
Fără cuvinte, fără avânt,
Timpul se-oprește-ntr-un singur cuvânt.
Dar dacă mâna-mi va scrie iar,
Poate va fi un alt hotar,
Unde orașul va înflori,
Și tu, din nou, vei reveni.
Iubirea de după plecare
Doar după ce murim ne fac icoană,
Ne-aduc cu flori și lacrimi în pridvor,
Dar n-au știut, în viață, să ne cheme,
Să ne sărute fruntea tuturor.
Când încă eram vii, eram uitare,
Un chip pierdut în zori și-n amurgiri,
Dar moartea dă iubirii o cărare,
Pe care-o calcă toți, cu amintiri.
Atunci suntem eroi fără de vină,
Cu vorbe dulci sculptate pe mormânt,
Dar cât eram, doar vânt și rădăcină,
Ne-au lăsat singuri, praf purtat de vânt.
Ce trist e să primești flori fără viață,
Când trupul doarme-n liniștea de humă.
Iubiți-mă acum, cât sunt aici,
Nu când mi-oi pierde umbra de pe urmă.
Căci viața e o lampă ce se stinge,
Iar focul ei cu vântul se topește,
Iubiți-mă acum, cu foc, cu dor,
Nu după ce destinul mă sfârșește.
Primăvara din suflet
A venit primăvara ca și când n-a venit,
Zăpada din sufletul tău n-a topit.
Copacii se-nalță, îmbrăcați în culori,
Dar tu te ascunzi printre umbre și nori.
Se-aud păsărele cântând pe alei,
Dar gândul tău zboară prin ierni și prin nei.
Soarele joacă prin raze ușor,
Dar tu ții în tine un frig arzător.
E timpul să lași vântul cald să te ia,
Să rupă tăceri înghețate-ntr-o stea,
Să simți cum renaște din tine un dor,
Ca floarea ce iese din iarna de dor.
Suflet călător
Suflet călător
Suflet călător prin lumea mare,
Aduni lumină, vise și culoare.
Te-nalți spre cer, cobori pe pământ,
Cu dorul de taină ce-l porți în cuvânt.
Prin vânturi reci sau soare arzător,
Tu cauți mereu un loc ocrotitor.
Un zâmbet cald, o mână întinsă,
Un gând curat, o inimă aprinsă.
Pe drumuri strâmte sau cărări uitate,
Lași urme mici, dar pline de dreptate.
Cu inima deschisă, mereu dăruiești,
Iubirea divină ce-n tine o crești.
Suflet călător, fii far de lumină,
Un strop de speranță-n noaptea senină.
Prin tot ce atingi, lumea să strălucească,
Iubirea din tine s-o faci să rodească.
Inima mea
Inima mea
Altă inimă, nu,
n-aș avea ce să-ți spun.
Pe-a mea ți-o ofer
cu zâmbet sincer, efemer.
E plină de tine,
de gânduri senine,
de râs și culoare,
Și zile cu soare.
Te poartă ușor,
ca pe-un vis de zbor.
Și bate frumos,
că-i ritmul tău, jos.
N-o schimb, n-o înlocuiesc,
cu ea doar iubesc.
Rămâi, dacă simți,
în ea poți să-ți vinzi
toate grijile mici –
e-un loc fără frici
În încheiere
Să plec a fost o mângâiere,
Un dor ascuns, o înviere.
Am înțeles ce-i de păstrat,
Ce-a fost uitat, ce-a fost iertat.
Din rădăcini cresc ramuri noi,
Dar nu uităm ce-i sub noi doi.
Cuvintele rămân tăcute,
Dar faptele sunt celeute.
În încheiere spun cu rost:
Tot ce-am pierdut, tot ce-am fost,
M-au învățat să merg spre soare,
Să las în urmă ce mă doare.
Orașul gol
Orașul gol
Orașul pare mai pustiu,
De când nu-ți mai trimit ce scriu.
Străzile tac, luminile pier,
Vântul îmi șoptește stingher.
Băncile vechi îmi spun de noi,
Umbre se-ntind pe trotuare goi.
Fără cuvinte, fără avânt,
Timpul se-oprește-ntr-un singur cuvânt.
Dar dacă mâna-mi va scrie iar,
Poate va fi un alt hotar,
Unde orașul va înflori,
Și tu, din nou, vei reveni.
Iubirea de după plecare
Doar după ce murim ne fac icoană,
Ne-aduc cu flori și lacrimi în pridvor,
Dar n-au știut, în viață, să ne cheme,
Să ne sărute fruntea tuturor.
Când încă eram vii, eram uitare,
Un chip pierdut în zori și-n amurgiri,
Dar moartea dă iubirii o cărare,
Pe care-o calcă toți, cu amintiri.
Atunci suntem eroi fără de vină,
Cu vorbe dulci sculptate pe mormânt,
Dar cât eram, doar vânt și rădăcină,
Ne-au lăsat singuri, praf purtat de vânt.
Ce trist e să primești flori fără viață,
Când trupul doarme-n liniștea de humă.
Iubiți-mă acum, cât sunt aici,
Nu când mi-oi pierde umbra de pe urmă.
Căci viața e o lampă ce se stinge,
Iar focul ei cu vântul se topește,
Iubiți-mă acum, cu foc, cu dor,
Nu după ce destinul mă sfârșește.