Pierduți de inimă

Uscate zilele atârnă pe tulpină

Le smulge timpul alergând irațional

Ucise zboară pe o pajiște străină

Foșnind supuse recviemul natural

Privirea umblă căutând fără lumină

Scânteia ochilor s-a stins emoțional

Șade-ntunericul plângând ziua senină

Murmură misa inspirată cauzal

Tristețea caută speranța clandestină

Ascunsă-n suflet e-mbrăcată rațional

Înfige-n inimă săgeata asasină

Lăsând otrava să pătrundă visceral

Concert de lacrimi se aude în surdină

Curgând vibrează pe obraz un recital

E recviemul scris de liniștea sublimă

Cuvinte calde au murit sentimental

Sufletu-i smuls neașteptat din rădăcină

Zburând se scutură lipsit fundamental

Cade răpus în hipogeu fără de vină

Îi cântă norii recviemul procesual

Cortegiul viselor pierdute mă deprimă

Încolonate se îndreaptă spre sanctuar

Petrec blazate biata inimă infirmă

Sfârșită bate recviemul infernal

Pământul cade năvălind ca o cortină

Ascunde dragostea în gânduri abisal

Iubirea plânge refuzată în surdină

Doar recviemul se aude pe fundal

Apropie-te-n șoaptă fără teamă

Doar pentru tine-n lumea asta am venit

Eu sunt aici să îți acopăr orice rană

De mân-aș vrea ne plimbăm nedespărțit

Toate bătăile de inimă te chiamă

Un curcubeu de amintiri ți-am pregătit

La mine-n suflet ești mirabilă podoabă

De mână caut să te țin îndrăgostit

Ploile tale-am să le-adun la mine-n palmă

Le voi topi între apus și răsărit

Tristețea las-o arestată într-o vamă

Ia-mă de mână și-mi zâmbește fericit

Am adunat buchet de stele până-n toamnă

Cerul în ochi să-ți înflorească strălucit

Poate se-aprinde și la tine dulce flamă

Și-atunci de mână  vom ajunge infinit

Fără de tine dimineața e o dramă

Cuvântul arde pe hârtie umilit

Zdrobind speranțele durerea mă destramă

Te rog de mână să mă ții adăpostit

Arde aprins sufletul trist, ca o hârtie

Cade respins alunecând în nebunie

Dorul nestins aduce-n vise amăgire

Dragostea umblă risipindu-se-n pustie

Am întrebat un trecător despre iubire

Și mi-a răspuns:  cea care-ți umple amintire

Deschide aripi, te cuprinde bucurie

Numai în doi se va aprinde fericire

Am întrebat și primăvara, poate știe

Cu flori de Mai a-ntins covorul pe câmpie

Către livezi m-ampins cu zumzet de albine

Singur și trist am admirat doar eu cu mine

Cuprins de ploaie-am întrebat și curcubeul

Și-antins culorile în arc pictându-mi cerul

Ajuns în noapte-a mai rămas doar efemerul

Ascuns prin toate s-a retras păstrând misterul

Nelămurit am întrebat în toamnă vântul

Suflând copacii aiurit umple tot câmpul

Acoperind cu frunze veștede pământul

Șuieră fără de răspuns să-ncurce gândul

Și-atunci întreb stelele toate despre una

Cea care sufletul mi-a frânt pornind  furtuna

Tăcute-n noapte mă privesc pețindu-mi luna

Nu mi-au răspuns nici ele toate nici ea una

Mi-a mai rămas de întrebat cerul și lumea

Soarele, noaptea și pe voi: unde-i minunea?

De ce iubim când ne aruncă omisiunea

Unde sunt oamenii cei buni, ce-i compasiunea?

Ascuns de timp am să întreb la porți divine

Unde-i lumina când te stinge o iubire

De s-ar putea cândva din nou s-ajung la tine

Degeaba-ntreb, răspunsu-i mort, n-are să-nvie

Mai mult decât pe mine Te Iubesc

Mai mult decât oricine Te Iubesc

Mai mult decât pe tine nu doresc

Mai mult decât fărâme să primesc

Mai mult decât o lume Te Iubesc

Mai mult decât se-aude Te Iubesc

Mai mult nu poate spune ‘Te Iubesc’

Îl simt cum mă supune ‘Te Iubesc’

Eu Te Iubesc mai mult de-o sare în bucate

Mai mult soare, de pământ sau line ape

Mai mult de aur, de argint sau nestemate

Mai mult de-un simplu ‘Te Iubesc’ nici că se poate

Eu Te Iubesc mai mult de azi, mai mult de mâine

Mai mult de tot ce viețuiește-n astă lume

Prezența ta strălucitoare mă supune

Ajung să fiu un fel de tu în expansiune

Eu Te Iubesc mai mult de-un vers, mai mult de șoapte

Mai mult de strâmbe jurăminte aromate

Scriu ‘Te Iubesc’ de-mi umple paginile toate

Spun ‘Te Iubesc dar nu m-auzi căci ești departe

Eu Te Iubesc rostind cuvinte-adevărate

Le-ai înecat în lacrimi sute înodate

Lumina stinsă ascunzându-mi realitate

Rămas în beznă-mi umblă zilele blazate

Nici tu pe tine nu iubești cât eu pe tine

Te am în suflet și în tot ce arde-n mine

Eu aș putea să te privesc pân’ la orbire

Chiar Te Iubesc și-ți spun că nu mă pot abține

Mai mult de cauți nu găsești decât în carte

Doar în povești iubirea nu are păcate

Primind  minciuni ce par a fi adevărate

Te-oi mulțumi c-un te iubesc ieșit din coate

Te voi iubi pân-or cădea frunzele toate

Când vor seca urmele tălpilor voalate

Umblând doar sufletele-n zbor înstrăinate

Un ‘Te Iubesc’ va asfinți lipsit de fapte

Am întâlnit o dimineață

Pășea strălucitor acoperind stele

Privindu-mă cu raze m-a luminat

Floarea albastră și-a deschis petale

Însetată căutând strop de soare

Dimineață ploua roșu tăcut

Curgeau norii pictând curcubeu

Se arcuia poarta culorilor departe

Alergând să deschid am căzut

Doar umbra s-a mai ridicat

Dimineață a fost demult

Ziua pleacă fugind înserată

Luna plutește zâmbind palid

Noaptea întunecă tot mai aprins

Vopsește orb aruncând beznă

Dimineața luminează departe

Oprit în visare doarme timpul

Speranțele șoptesc amăgitor

Povestesc răsărit efemer

Cufundat înăutru aștept

Dimineața mă stinge-n uitare

Când o durere-apasă

Ajungi să nu-ți mai pese

Ai ciutura uscată

Fântâna stă să sece

Noianul de probleme

Le-ascunzi sperând să plece

Lăsând de azi pe mâine

Uitând că timpul trece

Se-adună nepăsare

Te minte gol speranța

Mirajul amăgirii

Mușcând din tine viața

Dorind să uiți de toate

Te paște nebunie

Depresie, desigur

În suflet astenie

Cu inima uscată

Arzând în așteptare

Nimic nu mai contează

Umblând fără culoare

Decorul te ascunde

Pictând o nepăsare

Vibrează egoismul

Din coarde ancestrale

Curg rănile deschise

Prezentul se îndoaie

Confuzele iluzii

Te scutură de ploaie

Privirile-n absență

Aruncă-n cer șuvoaie

Trăgând pripit concluzii

Cari zilele greoaie

Destinul te condamnă

Luminile sunt umbre

Nici soare nu răsare

Tăcerea se ascute

De tine nu-ți mai pasă

Nu-i nimeni să te-asculte

Cât om rămâne oare

Strigând spre ziduri mute?

Lacrimile ei mă-mbată-

‘n nostalgie de copil:

Palidă și neschimbată

De al vieții proiectil.

Lacrimile ei dictează

A iubirii veșnicie,

Sentimentul ce-i sculptează

În amar și poezie.

Lacrimile ei reflectă

Umbra stinsului ecou,

Nostalgia fricii noastre

Îmbibate-ntrun stilou;

Un stilou ce încă scrie

Dulcea noastră poezie,

Un stilou ce nu-ncetează

Să prezică ce urmează.

Lacrimile ei tratează,

Lacrimile ei salvează,

Lacrimile ei păstrează

Sentiment de neînvins.

Lacrimile ei cedează

Din moment ce ne-am cuprins.

Unforgettable, that's what you are

Unforgettable though near or far

Like a song of love that clings to me

How the thought of you does things to me

Never before has someone been more

Unforgettable in every way

And forever more, that's how you'll stay

That's why, darling, it's incredible

That someone so unforgettable

Thinks that I am unforgettable too

Unforgettable in every way

And forever more, that's how you'll stay

That's why, darling, it's incredible

That someone so unforgettable

Thinks that I am unforgettable too.

Uforglemmelig

Uforglemmelig, det er hvad du er

Uforglemmelig selvom nær eller fjern

Som en kærlighedssang, der klæber sig til mig

Hvordan tanken om dig gør ting ved mig

Aldrig før har nogen været mere

Uforglemmelig på alle måder

Og for evigt mere, sådan bliver du

Det er derfor, skat, det er utroligt

At nogen så uforglemmelig

Synes også, at jeg er uforglemmelig

Uforglemmelig på alle måder

Og for evigt mere, sådan bliver du

Det er derfor, skat, det er utroligt

At nogen så uforglemmelig

Synes også, at jeg er uforglemmelig.

Ceva nu poate fi,

Oceane ne despart,

Dar eu te voi privi așa cum privesc cerul,

Înlănțuite inimi,și ieri, și mâine,si-azi,

In alte vieți vom fi precum doi stropi de roua

Ce se unesc, prea limpezi,

Desăvârșind misterul.

In alte vieți vom fi vioare

Ce -si canta una alteia sublim,

Privesc pe geam cu ochii triști,

O lacrimă arat-un vis pierdut,

Un vis ce e mai minunat că cerul..

Tu pentru mine.. c-o inima de gheață

Eu pentru tine... cu sufletul fierbinte

Si-asa vom înainta în viață

Doar aducându-ne aminte!

Tu doar cu gandul  rece

Eu cu un vis ca o văpaie,

Viața-ntreagă ne-om petrece

Când în soare, când în ploaie.

Tu tăios cu vorbe seci

Eu cu vorbe iubitoare...

Într-o zi ai sa-ntelegi,

Cât mi-am dorit o ultimă imbratișare....

Caut fericirea in bratele straine

Cand sufletul si inima te vor doar pe tine

Completarea sufletului meu in alt trup dat de Dumnezeu

Datorita tie notiunea timpului nu mai conteaza

Si as traii fiecare clipa ca si cand ar fi ultima 

Doar sa te vad si sa te ating..

Te-am iubit si te iubesc..

Dincolo de adanci batraneti..

Asistenta șefă ieși din cameră și, cu lacrimi în ochi, se îndreptă spre biroul ei. Luase o hotărâre. De fapt dorea să revină la starea de dinainte, când poza fiicei sale stătea ascunsă într-un raft. Îi mai rămăsese doar o singură amintire. O amintire pe care o va îngropa pentru totdeauna. Luă conul roșu și se îndreptă spre pădure.

Păsările cerului pot fugi acolo unde omul nu le poate ajunge. Din atâtea animale, doar păsările se pot depărta de lumea oamenilor, poate de aceea sunt cele mai invidiate viețuitoare. Când zbori cu avionul, trăiești cu frică și neîncredere înălțimea și sigur ți-ai dori să ai aripi asemeni lor. Tânăra mamă încerca să răspundă cu convingere întrebărilor nevinovate ale fetiței, dar îi era tare greu să-și abată mintea de la ceea ce va urma după ce avionul va ateriza la București.

— Mamă, de ce nu zboară alături de noi nicio pasăre? Doar sunt atât de multe pe cer.

— Avioanele fac zgomot și păsărilor nu le plac zgomotele.

— De aceea sunt așa de multe în pădure? Pentru că acolo este liniște?

— Da, iubito.

— Când erai mică făceai liniște pentru a auzi cum vorbesc păsările?

— Stăteam culcată ore întregi la umbra copacilor și le ascultam.

— Și ai învățat limba lor?

— Păsările nu vorbesc. Doar cântă.

— Nu este adevărat. Nu cântă tot timpul. Uneori vorbesc. Și atunci se adună două câte două.

— De unde știi?

— Le-am văzut eu în grădină. Cele mici se joacă pe crengi iar cele mari zboară în cercuri mari din ce în ce mai sus.

— Ești tare deșteaptă, fata mea.

— Nu sunt, mamă, pentru că nu știu ce spun.

• Păi, vezi! Înseamnă că nu vorbesc. Dacă ar vorbi, oamenii ar fi descoperit limba lor și eu, și tu, am fi învățat limba lor la școală.
• Ba vorbesc, mamă, dar sunt mult mai deștepte decât omul și nu vor să-și spună secretele. Mă înveți și pe mine?

— Ce anume?

— Ce înseamnă cuvântul „mamă”?

— Unde ai auzit cuvântul acesta?

— L-ai spus tu în baie, când te uitai în oglindă și păreai că ești singură pe lume.

— Of, mamă! Nu pot fi singură pe lume. Doar te am pe tine.

— Ce înseamnă „mamă”, mamă?

O doamnă se uita amuzată la cele două și greu se putu abține să nu râdă. I se adresă celei mici.

— Ai auzit de România?

— Nu am auzit. Ce este România?

— Este o țară la fel ca țara ta și acolo copiii spun mamelor lor „mamă”.

— Când vorbești cu fiica ta, îți spune „mamă”? Asta înseamnă că ea este copilul tău?

— Așa este. Și imediat ce o să ajungem la sol, o să vezi multă lume strigând „mamă”.

— Noi mergem în România, mamă?

— Așa este draga mea. Mergem în România.

Fetița renunță să mai pună vreo întrebare, deoarece avionul cobora printre nori și nu departe tocmai zărise pe geam o pasăre.

În locul fetiţei, tânăra mamă începu să o descoase pe vecina de scaun.

— Sunteți româncă? Vorbiți românește?

— Da, sunt! Dumneavoastră?

— Nu sunt. Oarecum sunt. Dar nu vorbesc românește.

— Ce vă duce în România?

— Vreau să-mi regăsesc o bună prietenă. Nu ne-am văzut de mult. De prea mult timp. Nici nu știu dacă o voi găsi.

— Sper din toată inima să o găsiți. Prietenii români sunt cei mai loiali din lume și nimeni nu poate să-ți fie mai aproape decât un prieten român.

Încercase în grabă să învețe câteva cuvinte românești, dar ori de câte ori spunea în engleză „Mamă, eu sunt fiica ta” o stare de neliniște o cuprindea și refuza să găsească acele cuvinte românești care puteau însemna totul sau nimic. Dacă ar întreba-o acum pe această doamnă cum se spune „Mamă, eu sunt fiica ta”? Se îndreptă spre scaunul din dreapta. Femeia o privea încurajator, zâmbind. Părea deschisă unui dialog mult mai intim.

— În România se vorbește mult engleza?

— Aproape toți tinerii o vorbesc, dar și mulți alții.

Cum se spune în română „Vreau să închiriez o mașină cu GPS”?

Doamna râse și i se adresă foarte convingător.

— Of! Nu este nevoie să învățați asta. Nicio firmă de închiriere mașini nu angajează pe cineva care să nu știe limba engleză. Credeam că o să mă întrebați ceva cu care să vă adresați prietenei.

Anunțul din difuzoare anunță aterizarea. Avionul se lăsă lin pe pământ și zgomotul motoarelor deveni și mai puternic împiedicând orice conversație. Câteva ore mai târziu, cele două, mamă și fiică, ieșeau din București îndreptându-se spre nordul țării. Tânăra căută un post cu muzică și printre melodiile cunoscute se strecurau din timp în timp și melodii românești. Atunci fetița devenea mai atentă și o întreba pe mama sa:

— Asta este limba română?

— Da, mamă. Îți place?

— Prietena ta o să vrea să mă învețe românește?

— Nici nu știi cât de mult va dori acest lucru. Dar va trebui mai întâi să o găsim.

— Și dacă nu o să o găsim? O să te superi tare, mamă?

Tânăra nu răspunse și nici fetița ei nu insistase. Peisajul o fermeca și nu înceta să-i arate mamei sale cu degetul fel și fel de lucruri pe care le găsea uneori frumoase, alteori doar ciudate. Pe ecranul GPS-ului şoseaua șerpuia indicând doar cifre seci. La destinație nu era nicio localitate. Erau doar două coordonate care indicau cu precizie un loc minuscul de pe pământ. Un loc al speranței sau dimpotrivă un loc al înmormântării acesteia. Din când în când o voce de femeie anunța:

— Peste trei kilometri intrați în intersecția cu sens giratoriu și continuați pe a doua ieșire.

La fiecare anunț inima ei tresărea. Nu mai erau mulți kilometri și vocea aceea va sfârși prin a face imperturbabil ultimul anunț:

— Peste un kilometru ajungeți la destinație.

Dar oare acele cifre atât de complicate, cu grade și minute, sunt ele și destinația la care visa sufletul ei? Se va înălța oare spre cer cutremurul inimii pentru a mulțumi providenței sau vor picura lacrimi peste o amintire vagă reaprinsă în ființa sa de o scrisoare și de o fotografie?

— Mamă, de ce plângi?

Fără să-și dea seama, pe fața ei se prelinseseră câteva lacrimi.

— Nu plâng, draga mamii. Sunt doar obosită.

— Atunci hai să ne odihnim. Putem continua mâine drumul.

— Dar nu mai avem decât foarte puțin.

— Prietena ta știe că venim? Nu ai vorbit la telefon cu nimeni înainte de a pleca.

— Nu știe.

— Și dacă nu o găsim acasă? Unde dormim?

Tânăra nu mai avu timp să răspundă. De fapt nici nu ar fi știut ce să-i spună fetei sale. Doamna din GPS anunță cu convingere:

— Peste 500 de metri ajungeți la destinație.

Bătăile inimii se înmulțiră și cele câteva case care se ascundeau în spatele unui zid înalt de beton trecuseră neobservate.

— Ați ajuns la destinație.

În fața mașinii stătea o poartă închisă iar alături, pe clădirea mică a portarului, puteai distinge semnul de spital.

— Prietena ta este bolnavă mamă?

— Nu este bolnavă, dar ne oprim aici.

Trase mașina alături. Stătu câteva clipe pe gânduri.

— Intrăm, mamă?

Nu era pregătită. Simțea că înainte de a intra în spital trebuia să caute un suport de care să se sprijine atunci când va veni clipa adevărului. Privi în jur.

— Vrei să ne plimbăm puțin prin pădure? Poate vei putea vedea păsările din România.

— Pot să iau și clovnul cu noi?

— Poți, draga mea. Dar nu cumva să-l pierzi.

Întinse mâna fetiței, care o apucă imediat. Pământul era încă umed dar vegetația uscată se întindea ca un covor prietenos în care puteai să-ți afunzi pașii fără cel mai mic zgomot. Uneori sub frunzele uscate se ascundea o creangă putrezită care se frângea sub apăsarea pașilor. Fetița se desprinse de mama ei și începu să alerge din copac în copac, privind spre crengile copacilor. Nici urmă de păsări.

— Nu sunt păsări, mamă. Pădurea nu este frumoasă. Hai să ne întoarcem.

— Păsările vin mai târziu când apar frunzele, dar te-ai uitat și pe jos?

— Ce să văd jos? Sunt doar frunze și crengi uscate.

— Ia uită-te mai atentă. Uite, chiar acolo. În fața ta. Vezi clopoțelul acela alb?

— Vai ce mică și gingașă este. Pot să o rup?

— Poți. Sunt destule în pădure.

— O să fac un buchet pentru prietena ta.

Continuară să înainteze chiar pe lângă malul râului, dincolo de șosea. Soarele puternic ridica din solul îmbibat cu apă aburi care împiedicau privirea să pătrundă prea departe printre copaci. Puțin speriată, tânăra îi strigă fetiței:

— Să nu te depărtezi de mine. Nu vreau să te pierd.

Sentimentul care o cuprinsese produse un declic în mintea sa și parcă se vedea pe ea plângând în mijlocul pădurii. Copacii se învârteau în jurul ei și o mână puternică o purta aproape târând-o prin pădure.

— Mamă, mamă! Uite ce am primit! Un con roșu. Se potrivește pe capul clovnului nostru.

Tânăra se trezi ca dintr-un vis, luă clovnul în mână, îl strânse la piept și începu să strige cu putere, așa cum făcuse cu foarte mulți ani în urmă:

— Mamă, mamă! Unde ești?

Cuvintele românești veniră de undeva dintr-o memorie pe care nu o cunoștea. Fetița se sperie și începu să plângă.

— Ce spui, mamă?

Ceața cernută printre copaci își schimbă consistența accentuând un contur în mișcare. O siluetă prinse formă și se transformă în trupul unei femei ce se apropia cu teamă.

Cele două femei se priviră câteva clipe, apoi tânăra îi întinse clovnul.

— Mamă, sunt eu, fiica ta.

                                              ----- SFÂRȘIT ------