NOAPTEA CE A TRECUT...

Te mai aștept in vis

Cum cândva ai promis

Să ne-ntalnim

O clipă să mai fim

Să mai vorbim...

Despre noi doi

Si umeri goi

Despre vise si dorințe 

Despre neputințe 

Gânduri aprinse...

Despre iubire si durere

Despre clipe grele

Despre furtună 

Și lună plină 

A nopții lumină...

Despre o zi senină 

Un cântec în surdină 

Despre cuvinte

Scrise cu litere sfinte

În suflet... in minte...

Despre ce știm 

Și tot ce iubim

Despre vin

Și gustu-i fin...

Te aștept în vis!

Cum ai promis...

Noapte de martie, cod galben de vânt 

Gândurile îmi zboară rând pe rând 

Visele rătăcesc grăbite parcă și ele

Se pierd pe cer, în lumină de stele.

Ai fost doar vis și vis vei rămâne 

Un vis nestins pe această lume

Un vis ascuns ce încă mai arde

Când seara rătăcesc prin câte-o carte.

Se-ntâmplă în urmă să-mi arunc privirea

Și simt cum mi te șoptește amintirea

Și deși am purtat singură al tăcerii război 

Finalul s-a prescris!... fără un vin in doi.

... Că tot am făcut pasul în trecut...

Și-am scos sufletul de pe mut

Mă-ntreb așa de pură filozofie

Ți-o fi plăcând ce-ai reușit să faci cu mine?

În cartea vieții mele ai fost autor

M-ai trecut prin toate stările unui om

...am crezut intr-o poveste specială...

M-am păcălit...ai plecat lăsând pagina de final goală.

De ce scriu, de ce gândurile mi se afundă,

Înecate în amintirea ta tot mai profundă

Oftez adânc... nimic nu mai e de reparat

Întrucât timpul cu tine s-a epuizat...

Mi-e dor de tine-n mii de feluri,

Fără hotare, fără glas

Prin gândurile-mi secrete

Fără de timp, fără popas...

Te-am adorat și nu pot da uitării 

Prima clipă îmbrățișați, primul pas,

Și scriu în taina adâncă a serii,

Fiorul cald ce in suflet a rămas...

Mi-e dor... te-am adorat străine...

Cu inima... ca pe un vin dulce

Iar azi cu mine te mai plânge 

Paharul gol... chitara-n note fine...

Si dintr-o dată m-am simțit altfel

Așteptându-te la umbra teiului bătrân 

O liniște ce n-am simțit de fel

De când te port in suflet si in gând 

Scriind câteva rânduri... Așteptând, 

Brusc m-am gândit la mine

Și n-am mai văzut sensul sa rămân 

...sa mai sper la o comunicare sănătoasă cu tine.

Pentru prima dată după mult timp

Mi-e dor, dar să îți spun nu mai simt

Am incercat de bună credință o ultimă oară 

Dar n-ai făcut decât din nou, sufletul să doară.

Ceva s-a rupt... n-as sti acum sa explic

Dar pur și simplu m-am trezit ca ma ridic

Si nu de teamă pentru cum ai reacționa 

Mai degraba de oboseala de-a mai încerca.

Îmi fugea gândul numai la mine

Scrisul așeza cuvinte in neștire 

N-as sti sentimentul să îl numesc

Dar am simțit cum ușor mă eliberez.

Si am plecat... am evitat să ma frângi in două 

Să îmi spui vorbe doar ca să mă doară 

... poate fără sa vreau am învățat sa țin la mine

Sa inăbuș dorul... fără rost să mai ardă...

A fost ca o eliberare... nu știu sa explic

Ce mi-a trecut sufletul pe silențios,

Si inimii modul avion i-am aprins

Am simțit pentru prima dată că nimic nu mai rost.

Azi raze de soare au zâmbit spre pământ

Desi în suflet mi-e iarnă... ger 

De când port în inimă și gând 

Un sentiment de dor pentru un...EL

Mi-e dor parcă mai mult ca altădată 

Cum nu mi s-a-ntâmplat vreodată 

Aș vrea un pic mai blând să fie

Cum odată, o EA și-a dorit ca un EL să fie.

Mi-e greu pe zi ce trece tot mai mult

Și-n suflet port vise, gânduri fel de fel

Doar așa pot să-nving sentimentul acut

De dor, de la o EA pentru un... EL.

Încerc să nu las să m-atingă timpul trecut

Nu vreau durerii să-i plătesc lacrimi tribut 

Vreau doar să pot să uit și eu povestea grea

Când la sfârșit, un EL a uitat de o... EA!

Dorul de tine mi vine în valuri

In dimineața asta par sa ma înece

Imi beau cafeaua fierbinte fără zahăr

Afara-i soare. Dar e atât de rece!

Și-mi închid ochii-n fața lui

Și mi te văd pe tine

Si-i șoptesc ce mult mi-aş dori

Să te trezești în gând cu mine.

Să-mi dai un semn oricât de mic

Dorul de tine sa-mi aline.

Ca-I simt in mine cronic

Cum tot îți aparține.

E-o zi în care dorul ma doboară

Simt ca nu mai pot îndura absența ta

Mi-ar fi de-ajuns sắ-ti aud vocea

Să-mi alunge din ochi suferința.

Și azi trăiesc sa-mi fie dor de tine

Nu simti, nu știi, nu vezi

Cum amintirile adie-n mine

Când doar aș vrea...sa te îmbrățisez.

Pe ceasul vechi, în taină se prelinge,

O lacrimă ce timpul vrea să-nvinge.

Din clipe stinse se naște un oftat,

Amintiri ce-n suflet s-au păstrat.

Secundele-s petale ce se scutur,

Trecutul șterge tot, ca un sărut fur.

Dar lacrima rămâne, purtând povara,

Un gând pierdut, o rază-ntristătoare.

În zori de zi sau umbrele târzii,

Ea plânge doruri ce nu pot muri.

Pe firul vieții curge ne-ncetat,

Un râu de vise-n negură uitat.

Trec ani ca frunza dusă de furtună,

Dar lacrima își poartă taina bună.

E glasul mut al clipelor ce pier,

Un martor tainic peste-al vieții cer.

În lacrima ce timpul o dezvăluie,

E dor de ieri și teamă de ce nu e.

E bucurie, plâns și alinare,

O carte veche-nchisă-ntr-o uitare.

Ea știe tot, dar tace neclintit,

Din răni ce timpul nu le-a tămăduit.

Căci fiecare strop ascunde-n el

Un vis pierdut sau un înger rebel.

Din ochii sufletului curge lin,

Ca o chemare-n zori de argint fin.

Și-n fiecare picur ce se stinge,

Se naște-un dor ce viața-l învinge.

Lacrima timpului, șoaptă divină,

Îmbracă clipa-n mantia senină.

E punte peste vise destrămate,

Un cântec vechi, al clipelor uitate.

Și totuși, ea ne-nvață să iubim,

Prin stropi de dor să-nvățăm să trăim.

Căci timpul trece, dar lacrima rămâne,

Un semn etern că totu-n suflet ține.

Așa se scurge viața ca o apă,

Lacrima timpului o mai îngroapă.

Dar ea păstrează-n taină adevărul,

Că-n fiecare strop se naște cerul.

Luni te-am zărit întâia oară,
Privirea ta era de ceară.
Tăceai frumos, ca o fecioară,
Cu zâmbet cald de primăvară.

Marți, glasul tău s-a strecurat
În sufletul meu încuiat.
Vorbeai încet, dar luminat,
Și timpul s-a oprit mirat.

Miercuri, din colțuri de tăcere,
Ne urmăream cu o plăcere.
Râzând, mi-ai spus cu glas netot:
„Hei, dragul meu… you miss a spot.”

Joi, la mămăruța acasă,
Ne cunoșteam cu drag în față.
Într-un borcan, bilețele,
Ne puneau întrebări grele.

Vineri, sub cerul dimineții răcoros,
Sărutul tău m-a topit frumos.

A fost întâiul legământ,
Ca taina lunii peste pământ.

Sâmbătă, lumea dispărea,
Când de mână mergeam cu ea.
Trecătorii nu ne simțeau,
Căci ei un singur trup vedeau.

Duminică stăteam plecați,
În biserică, așezați.
Rugam tăcerea să rămână,
Cu mâna ta lipită-ntr-a mea mână.

Odată, două omiduțe se țineau strâns în același cocon, țesându-și împreună un vis de nemurire. Dar timpul, cu aripile lui nevăzute, a metamorfozat-o pe una, ce-a ales să zboare spre înalturi, spre lumina ce o chema. Cealaltă omidă, rămasă cu sufletul gol, îi poartă dorul în fiecare clipă, în fiecare zi ce se scurge ca o lacrimă de rouă pe frunza amintirii. Speranța încă arde în inima ei – să se metamorfozeze și ea, să-și rupă în sfârșit propria crisalidă și să zboare în urmă, să o ajungă și să o strângă iarăși în brațe. Așa și-au jurat odată, în tăcerea dulce a serilor, că nimic nu-i va despărți.

Ce simplu curge viața

Când nu apasă dor

Poți lesne să dai lecții

Cum se alungă nor

Traești în echilibru

Nu-ți strigă-n gând trecutul

E simplu a fugi

Nu-ți arde-n tălpi pămîntul

Nu cauți o speranță

Nici visele nu dor

De inimă nu-ți pasă,

Ce simplu, ce ușor

În suflet nu te arde

În ochi străluce soare

Nu plănge amintirea

E totul o culoare

Ce simplu, ce ciudat

Iubirea cea albastră

E doar un gând speriat

Pe suflete apasă

Un vânt neașteptat

Ți-aduce amăgire

Te-aruncă exilat

Pe-o simplă amintire

Poate-o fi sâmbătă, o zi ca oricare,
dar tu ți-ai croit din gândul meu o fugă la Marea Neagră,
unde valurile-mi șoptesc numele tău
pe fiecare plajă, pe fiecare stâncă.

Te-ai cuibărit ca un ecou stingher, pe-o plajă uitată de zei,
sub pleoapa soarelui ce-mi pictează chipul tău –
ești cea mai frumoasă întâmplare,
și-n albastrul ochilor mei
îți port pașii goi, pe nisipul fierbinte al sufletului meu.

Și poate că sâmbăta s-a topit în noi,
la umbra unui dor fără hotar,
în valuri ce sfâșie, ostenite, țărmul
și-n spuma ce se preface în rugă.
Căci eu am naufragiat prin inima ta,
iar tu ești marea ce-mi sapă abisul gândului neîncetat –
o mare nestăvilită,
fără de sfârșit…
Și mă las purtat așa de valul dorului tău
și te cuprind,
fără busolă,
fără teamă,
sub bolta unui sentiment ce îmi risipește
toate punctele cardinale.

Și poate că nu mai e sâmbătă, nici ieri, nici mâine –
doar noi, două naufragii ce se caută
pe harta unui vis sfărâmat de atâtea valuri.

Rămâi tu, ca un cântec în larg,
și vino iar, din zare,
să-mi fii țărm,
când marea din mine
se frânge.

Doar eu văd ce ei nu văd,

Doar eu scriu când ei respiră.

Ei văd doar haos și prăpăd,

Eu văd un om ce mă inspiră.

Să simt ce ei nu pot privi,

Să scriu când ei cred că nu pot.

Să simt ce mult te pot iubi,

Să scriu ce simt și să simt tot.

Te simt, mă simt și mi se pare,

Că nici n-am nevoie de ei.

Cât timp te scriu, lumea dispare,

Și rămâi tu în ochii mei.

Nu simt și nici nu am simțit,

Sau n-am văzut să mă inspire.

Vreun ,,neica nimeni" amețit,

Să mă îmbete cu iubire.

Și doar pe tine te voi scrie,

Căci de la tine eu primesc.

Esență ca să mă simt vie,

Și ca să scriu cât te iubesc.