Naufragiu

Hai cântă, cântă pasăre liră, 

Eu stau și ascult după geam, 

Plămânii abia de-mi respiră, 

Și ochii în lacrimi îi am. 

Hai vino iubito și ascultă, 

Cum cântă pasărea liră, 

Privește, natura exultă, 

Iar vântul nu bate, admiră. 

Hai vino în brațe să-mi stai, 

Te-asemeni cu trilul ceresc, 

Mai pune și miere în ceai, 

Și spune-mi de ce te iubesc. 

Hai cântă, cântă întruna, 

Pasăre liră, înger lumesc, 

Privește iubito, apare și luna, 

Și stelele parcă plutesc. 

Întinde mâna ta moale, 

Și trupul mi-l prinde ușor, 

Spune-mi dorințele tale, 

Că-s gata pentru ele să mor. 

Se-așterne în aer tăcerea,

Ca fumul subțire de vis,

Ne leagănă lin adierea, 

În cercul acesta închis.

Hai cântă din nou, pasăre liră,

Cu harfa-ți de aripi vibrând,

Noaptea prin cântec respiră, 

Și stelele se așează în rând.

Din ramul de umbră te-nalță,

Scânteie cu pene de jar,

Din trilul tău cerul se-ncalță, 

Cu-albastrul de la cercul polar.

Iubito, auzi cum destramă, 

Tăcerile grele din noi?

Cum nota-i de aur ne cheamă, 

Spre-un țărm fără teamă și ploi?

Sub luna cu pleoape de ceară, 

Și stele cu foșnet de vis,

Pasărea liră coboară

În suflet, ca un vis neatins.

Și parcă din humă se smulge, 

Un clopot de aer aprins,

Când trilul prin umbre pătrunde, 

Ca fulgerul blând, necuprins.

Hai, pasăre liră, destramă, 

Cu gheara-ți de sunet și foc, 

Valuri de teamă ce-mi cheamă, 

În piept un abis fără loc.

Din coarde de vânt și lumină, 

Țese-mi destinul sonor,

Ca noaptea să-mi fie grădină, 

Cu arbori și frunze color. 

Iubito, privește cum cântă, 

E sânge de stea arămie,

Sub aripa ei se frământă, 

Un cer care moare și-nvie.

Iar trilul, ca lama subțire,

Vraja o împarte la doi, 

Iar restul e numai iubire, 

Iubirea profundă din noi. 

Când totu-i scrum și vremea se destramă,

Rămân doar versuri plânse peste noi,

Și-n zori de vis așternem val de ploi,

Peste păduri întinse, cu frunze de aramă.

Tu, m-ai chemat în șoaptele din ramuri,

Și-ai pus pe fruntea vremii ploi de dor,

Eu rătăceam prin umbra unui palid nor,

Și îți treceam ca vântul pe sub geamuri.

De-aș fi știut cum glasul tău mă frânge,

Aș fi ales tăcerea ierbii ca altar,

Și dintr-un pumn de lut pe-o masă de olar,

Te-aș modela precum o lacrimă de sânge.

Tu, mă vei ști, iubito, din străfunduri,

Când luna plină va pătrunde-n valuri,

Și-ai să mă strângi în brațele de maluri,

Și istoviți ne vom iubi pe prunduri.

Tu, mă vei ști, iubito, când nopțile te-apasă,

Și-ți vor părea tăcerile un urlet lung,

Când gândurile vin și mintea ți-o străpung,

Și-ntreg pustiul îți bântuie prin casă.

Dar nu uita, iubito, că vremurile trec,

Și trupurile toate vor fi doar vechi ruine,

Hai prinde-mă de mână și vino după mine,

Că astăzi pragul morții mi-e dat ca să îl trec.

Trăiesc cu voi absent fiind,

Îmbrățișând doar umbre,

Căci trupurile toate mint,

Când gândurile-s sumbre.

Se-aude-n mine-un murmur stins,

Din vorbele ucise,

Iar timpul trece necuprins,

Prin uși întredeschise.

Pe frunte-mi cade un apus,

De parcă-n mine moare,

O amintire ce s-a dus,

Ca steaua călătoare. 

Azi totul este vag, străin,

Iar ochii mei nu plâng,

Ci doar privesc un cer senin,

Cu stoluri ce se frâng. 

În mine plouă fără rost,

Iar timpul nu mai trece,

Pe tâmple-și află adăpost,

Aceeași noapte rece. 

Simt steaua mea că va cădea,

Căci ceru-mi se destramă,

Și va lăsa în urma sa,

Același lung fior de teamă. 

Ca o ploaie mănoasă în pământul uscat, 

Îmi gâfâie-n minte amorul ce-l scriu, 

Prăbușit la pământ cu mâna îți fac, 

Și-mi spui: Prea târziu, prea târziu! 

Mi-ai lăsat pe buze un cântec ciudat,

Cu versuri ce ard într-un foc ce nu-l știu,

M-ai visat într-o noapte și brusc te-ai sculat, 

Strigând: Prea târziu, prea târziu!

Îmi culeg din abisuri durerea râzând,

Caut spicele coapte, căzute-n pustiu,

Iar tu taci, însă eu, umblu plângând,

Fiindcă știu, că-i târziu, prea târziu!

Mi-e iubirea o rană ce nu s-a închis, 

Un ecou ce răzbate din lut sângeriu,

Și aș vrea ca pe-un leac aici să te știu, 

Dar îmi spui, că-i târziu, prea târziu!

Din icoana tăcerii ți-am frânt un cuvânt,

Dar căzu ca un fulger pe ceru-mi pustiu,

Ai zâmbit ca o umbră ascunsă-n pământ,

Și-ai șoptit: E târziu, prea târziu! 

Am plecat, pribegind cu un dor de-nceput,

Ca o frunză purtată de-un vânt timpuriu,

Pasul îmi este încâlcit și mereu abătut, 

Și aș vrea să mă-ntorc...Dar e târziu, prea târziu!

Când cântă pământul,

Şi pasărea tace,

Fur liniştea lunii,

Şi-o ascund în găoace.

Când tace dumbrava,

Şi pasărea cântă,

Fur liniştea serii,

Ca ea să m-ascundă.

Când tace pământul,

Şi pasărea-i dusă,

Razele albe ale lunii,

Îmi pătrund pe sub uşă.

Când cântă dumbrava,

Şi pasărea vine,

Pre-umblu pământul,

Cu luna în mine.

Noi, ăștia care suntem falși poeți,

Nepublicați și fără pic de faimă,

Vom scrie versuri pe pereți,

Și-apoi, i-om vărui, de teamă.

Vom scrijeli nisipul fin al mării,

Cu-n sentiment adânc ori prea banal,

Și, în apus, îl vom lăsa uitării,

Să-l șteargă vântul ori vreun val.

Vom murmura poeme fără carte,

Întrebători spre inima ce cântă,

Cu mâinile amputate vom împarte,

Bucăți dintr-o iubire frântă.

Vom dibui, în suflet, trist sonet,

Și îl vom plânge sub un clar de lună,

Apoi, va fi citit, de-un critic desuet,

Ce îl va vinde lumii pe sub mână.

Calatoresc prin univers

Plutesc fara sens 

In salmu-mi de satin

Planete, stele mi se-nchin

In maretia cerului.

Prin galaxie plutesc

Si te caut pe tine

Cel ce mi-a dat sens

Un sens in calea vietii,

Acela al iubirii.

Fara tine stiu cei ura

Stiu ce inseamna sa suferi

O alta lume prinsa in mariajele tale

Nu maipot scapa chiar daca,

Daca mi-ai da drumu.

Eu tot nu as pleca

Imi place a ta mangaiere

Imi placi tu, tu esti o stea

Ce a cazut in inima mea,

Un varf din varful stelei.

Mi-a alunecat peste privire

Iar restul a rapit a mea simtire

Lucesti acum in sufletul meu,

Nu vreau sa pleci

Acolo este cerul tau.

Raze din a ta privire,

Ma cufunda in alta simtire,

Intr-o lume de vis

Intr-un univers paralel

Unul necunoscut de noi.

doi golâmbi

dinspre-asfințit se-ndreaptă,

lăsându-se purtați de soartă 

doi golîmbi

privesc ningăul cum trece, 

dar în Decembrie abia începe timpul rece

doi golîmbi

oare-s pregătiți să-nvingă al lor drum

fără să se facă scrum?

doi golîmbi 

așteaptă să vină iar Cuptor,

visând că vremea-i va lăsa să-și facă un foișor 

doi golîmbi 

stau de vorbă ore în șir 

pe-o cruce într-un cimitir 

doi golîmbi

se uită unul la altul, 

senin mai e albastrul!

doi golîmbi 

caută să se mai încălzească,

prin alte părți să se odihnească 

doi golîmbi

poate au intrat cândva și-n casa ta

și ai crezut că-s altceva 

doi golîmbi 

au făcut din beznă dimineață

și au preschimbat iedera-n ineață

doi golîmbi,

îndrăgostiți pe-o bancă-n frig afară,

înfruntă anotimpurile care zboară 

doi golîmbi 

ar rămâne în aer pentru o eternitate,

căci acolo grijile dispar toate

doi golîmbi 

caută a vieții norocoasă stea,

n-au idee că s-au născut deja sub ea

doi golâmbi

se amăgesc că-i ușor să trăiască departe,

așa că au omorât universul care-i desparte 

doi golâmbi 

se prefac că-s rezistenți la durere

când ei sunt ca-n intoxicația cronică cu metale grele 

doi golâmbi 

se întreba dacă mai e mult 

până-n ziua în care în viață nu va mai fi crunt 

doi golâmbi 

au dat foc alegoriei reci ce i-a adus împreună

și au înălțat un lampion ce le-a ținut loc de lună

doi golâmbi 

se cutremură de lugubrul de după moarte

și nici nu și-au pictat portretul de noapte 

doi golâmbi 

cânta către răsărit

cu versuri ce demult s-au rătăcit 

doi golâmbi, 

că-s naivi imunologic au înțeles deja,

tot ce-ar vrea e sa tolereze liniștea cumva 

doi golâmbi 

trăiesc sub cerul liber cu un fluturatic sentiment,

dar Epicleza tot sfânta rămâne în orice moment 

doi golâmbi

sunt de nedespărțit

și, totuși, încă nu s-au întâlnit

Prea multe vorbe ,n-au ce s-arate,

Oricât de aurite sau colorate s-ar prezenta,

Căci nu-i tot una vorba cu fapta

Iar cea mai mare e dragostea!

Iubito, lasă-mi tăcerea iubirii mele

Din când în când să-ți mai vorbească ,

Privește-mi faptele dar și răbdarea,

Prin așteptare, ți-am dovedit

Că timpul arată ce-i de valoare,

De te-am iubit sau te-am mințit!

(17 februarie 2024 Vasilica dragostea mea)

Ochii tăi

verzi.

Atât de calzi

și liniștiți

când mă priveai pe mine

și parcă lumea

se oprea puțin.

În ochii tăi

era liniște,

era putere

și ceva… rar,

ceva care nu are nume.

Și mă gândesc

că poate

nu ți am spus destul

cât îi iubesc.

Cel mai frumos lucru

din lume,

ochii tăi verzi

și felul

în care

mă priveau pe mine.

Tu sărut dulce tremurând

Al buzelor noastre fierbinți

Ai lăsat pașii tăi în gând

Să faci pe dor ieșit din minți.

Mereu e clipa veșniciei

În așteptări să fim doar noi

Cărările chiar și o mie

Le vom găsi doar amândoi.

În ochii tăi privesc iubirea 

Simțită doară pentru mine

Când te cuprind îți simt trăirea

Mă simt dorit când sunt cu tine.

În foc intens al pasiunii

Arde prin noi iubirea

Nu este loc nici rațiunii

Să curme fericirea.

Chiar și cuvintele nu sunt

Rostirea lor nu-și are sens

Când ne iubim e legământ

Prea intim ,sincer ,de neșters.

Iubita mea în astă lume

Să fiu al tău ai așteptat

De mă iubești , te rog a spune

Crezi draga mea s-a meritat?

Cuget să cred că împreună

Hazardul ,soarta ne doresc

Să nu ne dăm drumul de mână

Să spunem pururi ,te iubesc.

Romania casa dulce 

Casa unde am crescut

Iartama ca am plecat 

Si singuta t-am lasat,

Am pleat unde e bine

Sa pot castiga o paine

Si de tine am uitat 

Tara mea un loc bogat

O copile nu fi trist

Sunt aici te-astept mereu

Stiu ca ai plecat in lume 

Sa-ti fie putin mai bine,

Sunt aici mereu v-oi fi 

Pentru tine drag copil

Nu fi trist ca pleci 

Afara unde painea e amara 

Unde lumea este rea

De pe tine tot ar lua,

Dar eu snut aici te-astept,

Stiu ca iti e greu copile

Si iti este dor de mine 

Ai plecat in tari straine

Nu fi trist o drag copile

Compozitor data ziua

Cosmin Greurus                  27.05.2025         marti Ora 04:11