Iubirea mea

E vina ta că-s rază de lumină,

Din ochii tăi m-am zămislit,

Iar luna-mi pare acum străină,

Și noaptea toată în mine s-a topit.

Apusul meu cu-al său mister,

În zorii tăi încet sfârșește,

Și-s acuzat nedrept de adulter,

Când ochiul înspre-o stea privește.

Mi-e setea, roua ta de prin amurg,

Și sunt flămând de-a ta lumină,

Din trupu-ți cald săruturi smulg,

Iar tu m-absolvi de orice vină.

Dar mă îngenunchează un oftat,

Când pleoapa ta se-nchide de durere,

Și simt în piept un cer surpat,

Peste firava noastră mângâiere.

În mine-ți cresc regretele tăcute,

Ca niște spini în floarea care sunt,

Și mă doboară clipele pierdute,

Din nopțile când căutăm să te înfrunt.

Și totuși vii, din umbre mă ridici,

Cu ochiul tău ce plânge și m-alină,

Și-n loc de spini îmi dărui ramuri mici,

Pe care crește iarăși fir de rădăcină.

Și-n tot ce sunt, e vina ta curată —

Că m-ai iubit când nu credeam că-ți pasă,

Mi-ai fost lumină-n umbra întunecată,

Și-n rătăcirea mea, cărarea spre acasă.

În noaptea cu miros de tei,

Un vânt aduce vechi povești,

Iar stelele se sting scântei,

Dar tu nu ești, dar tu nu ești!

Pe drumul lung al negrei seri,

Îmi port tăcerea îndurerat,

Și-ntreb în gând aceleași veri,

Unde-a plecat, unde-a plecat?

Prin mintea mea treci ca un vis,

Și taina ta mă cheamă iar,

Rămâne dorul necuprins,

Dar e-n zadar, dar e-n zadar!

Se frâng în noapte vechi chemări,

Și luna cade-n raze mii,

Eu strâng în piept aceleași stări,

Dar nu mai vii, dar nu mai vii!

O altă noapte voi păzi,

Cu un alt cer în trup pustiu,

Și tot la tine voi gândi,

C-așa mă știu, c-așa mă știu!

Iar dacă timpul va-ngropa,

Tot focul nostru rătăcit,

Eu veșnic te voi aștepta,

Că te-am iubit, că te-am iubit!

Amar venin mai port în cârcă,

Murdar destin mi s-a ursit,

Dar sufletul mai toarce încă,

Al vieţii fir iezit.

Nu pot s-accept drumuri închise,

Nu pot umbla pe nicăieri,

Vreau să străbat acele visuri,

Ce ascund speranţă şi mister.

Mi-e silă şi de faima ce o port,

De mersul ce mă-nţeapă în călcâie,

Mi se oferă o şansă de confort,

Dar fug ca dracul de tămâie.

Pribeag îmi e sortit să umblu,

Să vântur false idealuri,

Să îngurgitez un viitor prea sumbru,

Şi apoi să port cununi de lauri.

Ești vinovata lumii fără vină,

Un semn de foc în apa vie,

Iar dacă te-aș uita, aș fi pământul,

Ce-și pierde cerul în altă galaxie.

Pe tine te iubesc ca pe un fir de viață,

Ce-și lasă seva-n trup și sânge,

Și-n trupul meu cuprins de gheață,

O primăvară timpurie încă plânge.

Pe tine te iubesc ca pe o rană

Ce nu se-nchide-n trup, ci-n veșnicie,

Și fiecare strigăt de prigoană,

L-am strâns și preschimbat în poezie.

Ești rădăcina luminii din privire,

Un felinar aprins în mersul meu,

Și fiecare pas făcut, îmi dă de știre,

Că umbra ta îmi e alăturea mereu.

Mă trezesc uneori plângînd ori râzînd,

la volanul unui literomobil poetic,

ce se alimentează cu poeme, ode, doine,

şi goneşte nebun pe pistele frumosului

trecând printre coline de metafore,

peste dealuri de epitete şi comparaţii.

Navigând prin gropile cuvintelor încrucişate,

acestea mi-au cauzat o pană de inspiraţie.

O repar şi în goana mea aiurită întrec neumanul,

dar sunt oprit de o patrulă a criticilor literari,

care mi-au controlat permisul de geniu nebun,

şi m-au pus să recit poeme din fiola anticonsum.

Am văzut clar cum apar culorile curcubeului,

şi mi-am dat seama că mă găsesc sub influenţa

consumului de poezii.

Ciudat, nu citisem decât câteva gazeluri …

Am fost amendat cu trecerea în a lor critici,

şi mi-a fost ridicat permisul pînă la un nou examen.

Plec bucuros, şi deschid fereastra inimii

căci afară plouă cu muză şi inspiraţie …

Noi, ăștia care suntem falși poeți,

Nepublicați și fără pic de faimă,

Vom scrie versuri pe pereți,

Și-apoi, i-om vărui, de teamă.

Vom scrijeli nisipul fin al mării,

Cu-n sentiment adânc ori prea banal,

Și, în apus, îl vom lăsa uitării,

Să-l șteargă vântul ori vreun val.

Vom murmura poeme fără carte,

Întrebători spre inima ce cântă,

Cu mâinile amputate vom împarte,

Bucăți dintr-o iubire frântă.

Vom dibui, în suflet, trist sonet,

Și îl vom plânge sub un clar de lună,

Apoi, va fi citit, de-un critic desuet,

Ce îl va vinde lumii pe sub mână.

Sange varsat

Ca sa fiu eu iertat

Nu stiu cum sa-Ti multumesc

Caci Tu m-ai invatat sa iubesc

Sange varsat

Batjocorit,scuipat

Ca sa fiu rascumparat

Un Rege care mi-a spus

Ca vom avea o casa in Cer sus

Cine e?

Normal ca Isus!

Sange varsat

Pe nume chemat

Vrajmasul ma numea dupa pacat

Dar Tu pe nume m-ai strigat

Mi-ai zis: ,, Vino,caci te-am rascumparat

Esti al meu,pe veci de neuitat

Chiar de vei trece prin valuri

Te voi aduce la uscate maluri

Chiar de suferinta vei gusta

Din groapa te voi scapa

Fiindca te iubesc

Ca pe un diamant te pretuiesc

Vino copilul meu

Caci stiu ca-ti este greu

Impreuna vom lupta

Pana bunatatea-mi vei gusta

Vino rob bun si credincios

Stiu ca poti,esti curajos!''

Sange varsat

Dar totusi te-am uitat

Spatele ti l-am intors

Am ramas necredincios

In pacate eram mort

Pe al vinovatiei port

Ma intrebam: ,,Mai merit iertare...?''

Tu mi-ai spus: ,,Da!'' cu voce tare

Cu iubire m-ai cuprins

Si flacara credintei mi-ai reaprins

Eram oaie inamolita

Si de parerile lumii coplesita

Dar m-ai gasit

Din gura lupului m-ai scos negresit

Pentru mine ai murit

Ca sa fiu de pacate curatit

Raiul, fiind palatul cel din tei,
Al sufletului dor și-al inimii scântei.
Unii spun că îl vezi doar o dată,
Dar eu l-am văzut de când am pus mâna pe ochii tăi.

Ea e fata, care linge înghețata,
Singura ce trezește în mine dragostea.
Când mă uit la ea, în ochii ei, văd… altceva,
Poate să treacă zile, și ea să nu știe, că mi-a furat inima!

Mă trec fiori, când o văd cu zâmbete moi!
Mă uit ca un prost, parcă de-abia s-a născut.
Dar tot ce știu este bine și vioi,
Este că ea este a mea!

Știi… cele mai adânci răni sunt cele pe care nimeni nu le vede.

Le ascund bine, în tăcere, în nopțile în care mă uit la tavan și mă întreb… de ce?

De ce unele suflete se întâlnesc doar ca să se iubească și-apoi să se piardă?

De ce ai fost furtuna din al meu cer, dar ai plecat, lăsându-mi doar o toamnă?

Încă îți aud pașii, încă îți simt prezența în aer, ca un ecou care refuză să moară.

Cel mai dureros adio nu e cel rostit… e cel simțit în suflet,

atunci când încă speri, dar știi că s-a sfârșit.

Și asta doare cel mai tare… că inima încă te vrea,

dar mintea știe că n-ai să mai fii aici niciodată.

Poate… poate într-o altă viață ne vom regăsi.

Poate atunci va fi altfel… fără regrete, fără lacrimi, doar noi doi.

Dar până atunci, îți păstrez amintirea ca pe-un ecou

ce se stinge încet… dar nu dispare niciodată.

Și poate timpul va șterge tot ce-a fost,

poate o să învăț să trăiesc fără tine…

Dar azi… azi încă trăiesc în umbra ta.

Și ecourile dorului…

ele nu mor niciodată.

Iubesc a ta înfățișare

Ce pe retină mi s-a pus,

Tu-mi ești a mea icoana

Iar eu, iubitul tău supus. 

Te văd mereu, o cosânzeană

Așa cum în povești s-a scris,

Sunt fericit...că ești cu mine

Un adevăr trăit și nu un vis. 

Iubesc privirea ta senină

Și buzele-ți dulci și subțiri,

Sărutul dat de dimineață

Și licărul iubirii din priviri. 

Ne știm parcă de-o veșnicie

De când eram tineri studenți,

Și timpul ne găsește împreună

Îndragostiți, ai vieții..pacienți. 

Îmi place să aud că mă iubești

Și simt cum inima-mi pulsează,

Torentul de iubire și mulțumire

Că Cineva, pe lume..ne veghează. 

Și cum să nu fiu omul împlinit

Lângă a mea iubită, azi soție,

Și cum să uit vreodată-n viață

Prin câte am trecut...dragă Mărie!

Nu mai pun suflet unde nu e loc

Nu mai pun suflet unde nu-i pământ,

Unde iubirea-i vânt și cuvântul — mormânt.

Am semănat în pietre calde speranțe,

Dar n-au crescut. Au fost tăceri, distante.

Nu mai îmi las inima la întâmplare,

Când ușile se-nchid cu teamă și sfidare.

Mi-am învățat valoarea din eșec,

Nu orice „vino” merită să plec.

Nu mai rămân acolo unde dor

Se face zid, și nu e viitor.

Sunt suflet, da, dar nu-s de pus în cui

Pe peretele gol al nimănui.

De-acum, păstrez ce simt cu îngrijire,

Că prea ușor s-a transformat în rănire.

Nu-s rece — doar mai clar în ce aleg:

Unde nu e loc… mă adun și plec.

Să ne jucăm cu sufletul puțin

Îi dăm să bea speranța visului otravă

Apoi zâmbind să ne jucăm cu un destin

Lăsând o inimă zbătându-se bolnavă

Să ne jucăm cu strălucirile privind

Te-au săgetat creând o lume ireală

Orbit de stele cauți drumul bântuind

Ars de lumină te consumi ca o țigară

Să ne jucăm cu vorbe mute azvârlind

Un text formal într-o retorică banală

Cuvinte reci în propoziții chinuind

Ajunge gândul nerostit în călimară

Să ne jucăm cu amăgirile felin

Cuprinsă-n gheare jucăria e-n capcană

Deschise rănile întreabă de vaccin

Pare că dragostea e cea mai crudă boală

Să ne jucăm cu timpul vieții risipind

Orele arse de tristețe se destramă

Umbrite zilele  cedează asfințind

Scurtează drumul spre victoria finală

Să ne jucăm cu amintirile glumind

Să facem haz despre o dragoste amară

Lâsând să piară o ființă rătăcind

Periculos jocul de-a inima orfană